Foto: Alice Drogoreanu

.

XXII. Dincolo de oglindă

Săptămâna dinaintea plecării către Viena trecu  greu, deoarece Irina născocea permanent pretexte ca să mă însoţească.

-  Vei avea nevoie de-un translator…

- Evident! – o ironizai. Vii tu să le traduci nemţilor în franţuzeşte ce spun eu în germană…

- Atunci, spunem că sunt contabila ta… – făcu ea o nouă încercare.

- Ca să spună toţi că am venit pregătit să-mi număr banii?…

            Toate aceste cicăleli mă făcură dornic s-o pornesc cât mai iute cu putinţă şi, în plus, mi-o îndepărtară pe Irina. Pentru oricine ar fi fost evident că nu dădea bine să merg însoţit de amantă atunci când urma s-o cunosc pe viitoarea soţie, doar prietenei mele scăpându-i acest detaliu.

- Bine, pleacă! – îmi spunea de fiecare dată, iar consolările şi promisiunile mele deveneau progresiv de echivoce, iubirea de altădată devenind, în contextul actual, cel puţin stânjenitoare, dacă nu de-a dreptul odioasă.

Sufletul mi-e veşted ca târzia toamnă,

Stins mi-e ca vulcanul ros de bătrâneţe;

Jos la poale,-s pajişti, doruri vii, aprinse,

El e-nchis în noapte, orb la frumuseţe[1].

„Îmi voi reveni, numai să plec!” – îmi ziceam, căutând să-mi fac curaj.

Decolarea avionului am perceput-o ca pe-o binecuvântare şi, privind câmpia de sus, toate pasiunile noastre îmi părură zădărnicii. „Pe cât suntem de neînsemnaţi, tot atâta larmă ştim să facem!” – concluzionai.

Printre copacii goi tot peisajul:

Fluviul de-a lungul îl vedeai şi piaţa,

Şi mulţi copii se joacă lângă iazuri.

El străbătea ţinutul fără grabă

Şi forţa-i o simţea – ştia că toate

Destinele din lume îl privesc[2].

Privind pe fereastră, începui să concep modul în care-o voi aborda pe Elise, precum şi mimici ori cuvinte de bun simţ pentru bătrâna sa protectoare. „Cu baba simt că va fi mai dificil!” – îmi spuneam, nu tocmai alarmat. Curând, curmai planurile, străduindu-mă să nu mai gândesc nimic. „Oricum, voi improviza, nu-şi au locul regiile…”.

Anevoioase-s căile

de la un om la altul;

doar punţi nesigure se-ntind,

şi pline de primejdii,

pe suflete nesigure-aşezate,

între singurătăţi[3].

Vlador mă aştepta cu automobilul la aeroport şi, văzându-l, nu-i putui găsi niciun loc în viitoarea schemă a personalului îndatorat cu îngrijirea proprietăţilor mele. „Să nu mă pripesc, totuşi! Un bărbat cu alcătuirea lui poate juca un rol necesar într-un anumit context. Poate va veni momentul când va trebui s-o învinovăţesc pe Elise, iar el este argumentul perfect, proba, cum ar veni…”. Gândind acestea, schimbai câteva amabilităţi cu valetul, având grijă ca, din ton, să înţeleagă cât se poate de bine că nu suntem egali, după care tăcurăm amândoi aproape tot drumul, uneori Vlador semnalându-mi anumite clădiri ce ar fi putut interesa pe cineva sosit pentru prima oară în capitala Austriei. La un moment dat, observai un autoturism marca BMW pe urmele noastre, cei doi ocupanţi ai locurilor din faţă amintindu-mi de agenţii Ross şi Charlie. Vlador păru interesat de acelaşi aspect, apoi îmi zise:

- Puneţi-vă centura de siguranţă…

În vreme ce fixam detestabilul adaos, întrebai:

- Începe o urmărire?

- Nu, dar aşa prevede legislaţia – mă lămuri valetul.

Apropiindu-ne, într-un târziu, de castel, acesta îmi păru meschin, raportat la visele mele. Mă echilibrai curând: „Doar am venit pentru bani, nu pentru pietroaie! Aşa, ca hotel, merge şi hardughia asta, pentru o vreme…”.

Elise mă aştepta însoţită de încă o tânără. Cu o mină radioasă, mă repezii s-o sărut, logodnica mea observând:

- Mă bucur că ştii să săruţi, dar ai nimerit-o pe Eve… Eu sunt Elise.

Pufnii în râs, ca să trec cumva peste fâstâceală. Cum o cunoscusem pe moştenitoare doar din fotografii nu foarte explicite, o confundai. În plus, alegerea mea n-a fost una fortuită, însoţitoarea viitoarei mele logodnice atrăgându-mă din primul moment. De altfel, nu părea deranjată câtuşi de puţin de încurcătură, promiţându-mi chiar, dintr-o scurtă ocheadă, să ne dăruim curând voluptăţii.

- Mătuşa Crescentia nu se simte foarte bine, o s-o cunoşti mâine… – îmi zise Elise.

„Vrea să mă cerceteze în plină lumină!” – gândii, în vreme ce-mi exprimam regretul pentru indispoziţia contesei.

Elise îmi prezentă minimal castelul, ţinând să precizeze:

- Cum vei locui aici, te las să-l descoperi singur. Totuşi, am o rugăminte! Poţi cerceta toate încăperile în voie, însă, în spatele acestei oglinzi – şi-mi arătă obiectul cu pricina – să nu te uiţi! Făgăduieşte-mi!

Pe dată, prinsei să-i înşir promisiuni, găsind doleanţa sa ca pe una insignifiantă, nefiind un om ros de curiozităţi maladive. Desigur, în gând mă întrebam: ce-ar fi putut să se afle atât de cumplit în spatele unei oglinzi? Această întrebare avea să persiste, astfel că, în timpul cinei, decisei să mă uit în spatele oglinzii cu prima ocazie, chiar în acea seară, de va fi cu putinţă.

Târziu, în lumina vagă a unor becuri meschine, mă strecurai în salonul interzis şi, cu inima bătându-mi nefiresc, întorsei oglinda, pregătit să înfrunt orice grozăvie. Fulgere colosale prinseră a brăzda văzduhul, într-un efect lugubru…

Cine citeşte este prost! – zării pe spatele oglinzii şi, depăşind stupoarea, realizai că am fost victima unei farse. Pe dată, o ură neîmpăcată împotriva Elisei îmi încolţi lăuntric. Dar, pentru a-mi alunga cât de cât tulburarea, mă îndulcii cu amintirea Evei, retras în odaia mea. Deşi cele două tinere semănau oarecum, alegerea mea era fermă. Poate – cine ştie? – după ce-o voi spolia pe răzgâiata moştenitoare, voi împărţi cu Eve spaţiul, timpul şi, într-o proporţie decentă, averea…

Petrecerea nopţii într-un ambient cu totul nou mă făcu să-mi amintesc de-un poem:

Sunt un străin, cândva am fost poet.

Sunt ultimul oaspete din zori al prostituatei obosite.

Sunt peretele care aude totul dar nu spune nimic.

Sunt o lumină care noaptea arde la căpătâiul muribundului.

Sunt matelotul care se întoarce din ţări depărtate şi află că l-a înşelat nevasta.

Sunt zăpada deasupra căreia rugineşte ultima rază a soarelui.

Sunt bătrânul orb care nu poate să moară.

Sunt cartea de rugăciuni a cusătoresei, pătată de lacrimi amare.

Sunt moşneagul care se însoară cu o fată[4]…

Ajuns aici, curmai poezia. „Ei, am să trec şi prin asta!”.

Mai apoi, asurzit de tăcerea nopţii, îmi amintii preţ de o clipă şi de Irina, constatând cu surprindere: „Cât de repede a ajuns să nu mai însemne nimic!”.

[1] Începutul poemului Sufletul mi-e veşted, de Jan Neruda, poet ceh (1843 – 1891).

[2] Strofă din poezia Adolescentul în peisaj de Hugo von Hofmannsthal (1874 – 1929).

[3] Fragment din poemul Aşteptare de Ernst Waldinger.