Ultimul Mitropolit – 28

XXVIII. Vizită pastorală

 

Deşi lui Arhelau nu-i era clar de ce anume trebuie să meargă la Viena, îi era – totuşi – foarte limpede că nu se poate sustrage acestei însărcinări. „Mă duc, dar voi fi cât mai retras! Cu Cardinalul Christoph Schönborn voi fi evaziv, că-mi displace tipul, apoi merg la Protopopiatul Ortodox. Nici nu mai anunţ în Sinod, mă dau bolnav. Au ei vreme să afle că am fost acolo…”

Confuz, arhiereul îl însărcină pe protopopul Căprioru să pregătească terenul, deşi ar fi putut să-şi anunţe vizita telefonic. „Dar, telefoanele pot fi ascultate! Deşi, am impresia că Igor ştie oricând şi de câte ori mă scobesc în nas…” Gândind gestul ca pe un fel de iluzorie autoprotecţie, Arhelau îi trimise un mail lui George Michael: între 11-13 septembrie, voi fi în V.

George, făcând conexiunile necesare, socoti că data de 11 septembrie n-a fost aleasă întâmplător, fiind o zi propice pentru atentate. Astfel că decise pe dată să o trimită pe agenta Sarah. Aparenţa acesteia de femeie vârstnică şi inofensivă o făcea aproape invulnerabilă în operaţiunile de filaj, astfel că avea să-i sprijine informativ pe agenţii deja aflaţi pe teren.

…

Protopopul Căprioru descinse în capitala Austriei încă din ajunul sosirii Mitropolitului şi, după ce-şi vizită echivalentul din parohia vieneză, asigurându-se că vlădica va fi cazat în bune condiţii, hotărî să iasă în oraş. Într-un labirint plin de cafenele, alese un local asemănător celor din urbea de baştină, atras nu atât de produsele în gamă destul de restrânsă, cât de faptul că aşezământul avea jocuri la aparate. „Aş trage câteva pasienţe cât aş bea o bere!” – îşi spuse. Printr-un joc al întâmplării, în acelaşi local mă aflam eu cu părintele Puiu, ieşit un pic prin Viena ca să mai scape de stresul cotidian din Timişoara. Cum, la rându-mi, mă săturasem de rigorile castelului, pornii să bântui, dornic de-un local sordid, ca pe vremuri.

- Uite de cine dau! – exclamă Puiu de la o masă. Ce bei?

Cred că am roşit, deoarece îmi luasem câteva zeci de mii de euro la mine, pentru orice eventualitate, însă acceptai cinstea propusă.

- Băi, n-am mai rezistat! Cred că a intrat dracu-n Irina aia, nimic nu-i mai convine! Dacă stau acasă, doar bombăne, dacă ies la Perla, cică, ce tot caut acolo?… Muiere proastă!

Cum făcui doar un gest evaziv, de tipul „ce să le faci?”, Puiu schimbă subiectul:

- Fii atent, m-am întâlnit cu George!… Tot singur? – îl întreb. Tot! – zice el. Nu vrei să-ţi prezint pe una? – zic. Ba da! – se bucură. Mă gândeam la Lavinia… Tot el, spune după un timp: Da’ sper că nu pe aia îmbăloşată, cu limba ca un melc şi cu ochii la tâmple! Ba da, pe Lavinia! Ce are, nu-ţi place? El, cică: Nu! Atunci – îi spun -, vezi-ţi de solitudine! Uite-l pe Căprioru, joacă Addiction Solitaire! Hai şi noi să ne uităm!

Deşi ne salută, părintele protopop nu păru prea entuziasmat de revedere şi, măcar că ne traserăm scaunele lângă el, continuă să se uite preocupat în ecran.

- Trebuia să muţi treiul de roşu, aşa te blochează popa de treflă! – îl sfătui Puiu.

Căprioru continuă să butoneze, ignorând sfatul. Curând, pasienţa se blocă.

- Dă-i pe undo… – intervenii.

- Nu mai merge nimic, dă-i cu reşufla… – ajută şi Puiu.

- Vreţi să mă lăsaţi să joc cum ştiu? – întrebă protopopul, destul de răstit.

- Păi, aia-i, că nu ştii! Dă-i cu reşufla, că nu mai ai ce face!…

…

Poate aceeaşi întâmplare care ne adunase pe noi în acel local – sau poate că deloc întâmplător – îi reuni într-un salon alăturat pe Igor cu Melatov şi, la două mese distanţă, pe agenta Sarah. Cei doi vorbiră o vreme nimicuri, apoi Melatov se ridică şi, mergând nepăsător către ieşire, apucă brusc bricheta doamnei:

- Ce brichetă faină! Nu mi-o dai mie?

Cum obiectul era deja confiscat, doamna alese să dispară, cam în acelaşi timp în care protopopul Căprioru, ratând pasienţa, pleca indispus din cafeneaua situată în proximitate. Melatov, însă, o urmări pe agentă şi-n uliţă, tratând-o, destul de brutal, cu un picior în cur. Deşi aflat într-un oraş străin, ori poate tocmai de aceea, Căprioru simţi nevoia să intervină:

- De ce loveşti femeia?

Pe aceasta replică, Igor de la FSB îi împuşcă un pumn în nas, sfătuindu-l:

- Taci, bă, din gură!

Părintele protopop îşi reveni destul de greu din şocul loviturii, după care plecă la întâmplare, nimerind într-un parc în care, întâlnind un grup de conaţionali, fu lăsat doar în maiou, ciorapi şi chiloţi, poate şi din pricină că, arătând din nou precum un urs Panda, aceia-l crezură vreun chefliu rupt de realitate. În această stare jalnică ajunse la protopopiat, având aici neplăcuta surpriză ca Arhelau să fi sosit deja.

- Sărut mâna, Înalt Prea Sfinţia Voastră! – rosti, pe cel mai slugarnic ton cu putinţă.

Arhiereul tăcu timp îndelungat, apoi izbucni:

- Uită-te la tine în ce hal arăţi! O jumătate de zi n-ai putut răbda fără să te dai în stambă! Pe la ce curve ai umblat, măi, nenorocitule? Sau o să-mi spui şi tu ca Puiu, că te-ai întâlnit cu Igor de la FSB!… Să zici mulţumesc dacă mai apuci şi Blajova!…

.

Recomandări: Shayna, Melami, Teo Negură, Rokssana, Gabi123, Jocuri cu cuvinte, Ana Usca, Ioan Sorin Usca, Caius, Ilarie, Răzvan Cătălin Rinder, Zalmoxys, Mirela Pete, George Valah, Theodora Marinescu, Nea Costache, Clipe de Cluj, Michaela, Gabriela Elena, Schtiel, Supravieţuitor.

Ultimul Mitropolit – 27

XXVII. Povestea lui Vlador

Coborâsem ceva mai târziu pentru cină, nimerind tocmai când Vlador povestea Crescentiei şi Elisei scena din ajun, când mă uitasem, ros de curiozitate, în dosul oglinzii de pe hol, lacheul cel josnic pândind de nu ştiu unde:

            – Să fi văzut ce mutră a făcut domnul Vania!… – îşi încheie veninoasa relatare, spre amuzamentul celor două femei.

            – Felicitări, domnul meu! – intervenii. Aveţi incontestabile calităţi de femeie de serviciu. În Valahia, acelea sunt responsabile cu pânditul la gaura cheii, ceilalţi socotind josnic un asemenea comportament…

            Fireşte, exagerasem, lucrurile stând un pic diferit în ţara mea natală. Elise simţi nevoia să medieze:

            – Vai, dar Vlador nu te-a spionat! Abia acum s-a uitat pe înregistrările camerelor de supraveghere şi ne povestea cum urinezi în chiuvetă şi scena cu oglinda… Nu-ţi fă griji, toţi au muşcat-o cu oglinda!

            „Au muşcat-o! Ce exprimare! Credeam că de la Vania i se trage, dar el nu vorbeşte aşa trivial… O fi stând la poveşti cu cine ştie ce alţi derbedei pe messenger…” – gândi contesa.

            În ce mă priveşte, gândii cu repeziciune: „Vlador o să mi-o plătească, iar la acele casete trebuie să ajung la rându-mi!”.

            – Primul impuls – zisei, mimând buna dispoziţie – a fost acela de a scrie dedesubt: Ba proastă eşti tu! Apoi, m-am adunat şi m-am amuzat de poantă…

            Oricine poate înţelege cât de bine m-am simţit văzându-mă luat în râs, nici chiar faptul că între timp devenisem unic moştenitor nereuşind să alunge întrutotul sentimentul de disconfort. Presupun că nimeni nu se va mira aflând că am tocmit un om care să scotocească în trecutul lui Vlador.

            …

            Alfred Landskron făcu o treabă excelentă, înmânându-mi după doar câteva zile un raport amănunţit despre valet, poate puţin prea împănat cu poeme.

            Vlador s-a născut în Salzburg, în urmă cu treizeci de ani. Se impregnă oarecum de atmosfera burgului, aceasta dându-i ca de la sine o spoială de cultură, însă cunoştinţele sale nu depăşeau cu mult construcţia de Wasserspiele, fiind eclectice şi de-un gust îndoielnic, ceva între Mozart şi Caffe-Concert. Incapabil de nobleţe, această spoială îl recomanda, în schimb, încă de timpuriu pe tânăr ca potrivit a deveni valet sau, cum preferam eu să mă exprim, lacheu.

            Vlador era numele de scenă al individului, numele real fiind unul aproape imposibil de reprodus, tatăl său fiind polon (iar mama cehoaică). Anii de şcoală au trecut fără urmări adânci, băiatul ostenindu-se doar cât să se menţină pe linia de plutire, neresimţind vreo atracţie către Ştiinţă:

            N-am să merg pe-această potecă,

            Plină de frunze căzute:

            La fiecare pas mă întâmpină,

            Toamna ceţoasă, adâncă[1].

            Timpuriu, în schimb, elevul observă interesul cu care este privit de către colege, alcătuirea sa atletică şi superficialitatea sa perpetuă părându-le acestora irezistibile. Astfel, nu prididi să profite de această situaţie, încercând, după puteri, să le aducă tuturor o alinare:

            Fiecare zi o începem

            cu Facerea Lumii

            suntem alungaţi din Rai

            înainte de-a ne da drumul în el,

            îl omorâm pe Abel

            fără să ştim că suntem în pielea lui.

 

            Potopul ne aruncă pe malul nopţii,

            în strălucirea nervoasă de stele,

            ne amăgim,

            numărând pe degete

            loviturile inimilor noastre[2].

            – Nu întâmplător exemplific cu poeme – explică domnul Alfred -, ci datorită faptului că personajul vizat s-a călăuzit întreaga sa viaţă după lirica poloneză.

            În liceu, Vlador avu un bun prieten, pe Rainer. Acela, firesc, se îndrăgosti de-o tânără, legătura lor înflorind aproape ca o logodnă. Dar, cum uşor se poate anticipa, Vlador nu rezistă ispitei de-a încerca şi cu Brigitte – aşa se numea tânăra -, iar Rainer, aflând, a socotit că viaţa nu are sens. Într-un fel, avea dreptate, doar că el a ales soluţia disperată a unei supradoze. Vlador căută ulterior o consolare:

            Am fost doi fraţi pe pământul pustiu:

                        Cain şi Abel.

            Unul oile le păştea, altul pământul îl lucra,

            unul era puternic, celălalt – slab[3].

            Totuşi, Vlador nu era un cinic, decât într-o oarecare măsură, astfel că amintirea lui Rainer continuă să-l bântuie:

            Am găsit într-un notes vechi

            Numerele de telefoane

            Ale prietenilor morţi,

            Adresele caselor incendiate.

            Formez un număr. Aştept.

            Telefonul sună.

            Cineva ridică receptorul.

            Linişte. Aud respiraţia,

            Sau poate şoapta focului[4].

            Cum, în Salzburg, aproape orice loc îi amintea de Rainer, tânărul Vlador decise să fugă. Atunci, ca şi acum, Viena era magnetul perfect pentru sufletele zbuciumate, agitaţia perpetuă având darul să anestezieze angoasele ori remuşcările:

În zorii zorilor

aud zdrăngănitul bidoanelor de lapte

zgomotul primelor tramvaie

şi mersul autobuzelor somnoroase.

 

În zorii zorilor

oraşul deschide ochii

lustruieşte carâmbii lungi ai străzilor

îmbracă pieţele-n caftane

şi turlele-n căciuli înalte[5].

Aici, Vlador se pierdu în iureşul capitalei, însă, oarecum bigot, era încercat uneori de mustrări de conştiinţă, de care căută să se descotorosească prin abile paradoxuri:

am pierdut toate grădinile

toţi trandafirii şi toate visele

ajungând la maturitate

 

aici e bariera

mai departe-i adâncimea (sfârşitul orizontului)

trebuie să durezi şi să-ţi aduni forţele pentru roade

 

dar ce poate fi mai frumos

decât culesul roadelor?

 

şi când te prăbuşeşti

mii de copaci îţi ridică boaba[6].

 

Curând, Vlador îşi găsi locul în lumea vieneză, făcând ceea ce ştia mai bine încă din anii de şcoală şi mulţumind, deopotrivă, doamnele capitalei:

Laud pipăitul: simţul al cincilea

simţ de neînlocuit.

Înălţarea la cer a pielii.

Buricele degetelor pe harpa ascultătoare.

Iată muzica

concretă, trupească.

Goticul pipăitului.

Act păcătos

ramificat.

Coborârea în iad

a dragostei[7].

Fără a se putea dezbăra cu totul de catehismul romano-catolic, Vlador îşi compuse un fel de mistică epidermică, socotindu-şi îndeletnicirea drept o slujire. Devenit un soi de sacerdot al iubirii trupeşti, eroul nostru fu descoperit curând de către Eve care, prezentându-l la castel, îi găsi acestuia un nou templu în care să oficieze. Deşi ar putea să pară complet abrutizat şi cufundat în carnal, Vlador e bântuit şi astăzi de regretele unei vieţi irosite:

Poteca aleargă desculţă prin pădure. În pădure sunt copaci mulţi, cucul, Ionel, Marioara şi alte animale mici. Numai spiriduşi nu mai sunt, că au plecat. Când se întunecă, cucuveaua închide pădurea cu zăvorul, căci dacă pisica se furişează o să facă ravagii mari[8].

Foarte mulţumit de serviciile domnului Alfred, îi înmânai o sacoşă cu două sute de mii de euro. Deosebit de plăcut surprins, acesta adăugă:

- M-am gândit că s-ar putea să vă intereseze şi copiile casetelor de supraveghere din castel, după cum v-aş putea procura şi Jurnalul lui Vlador. Este interesant, deşi abuzează de citatele din diverşi poeţi…

Vicleanul detectiv va fi anticipat interesul pe care mi-l va stârni. Totuşi, socotii că, pe moment, îi dădusem suficient, rămânând să păstrăm legătura.

---

[1] Începutul poemului Sărbătoare de Leopold Staff, poet polon (!878 – 1957).

[2] Fiecare zi de Stanislaw Jerzy Lec (1909 – 1966)

[3] Începutul poemului Cain şi Abel de Kazimiera Illakowiczowna  (1892 – 1983)

[4] Notes de Antoni Slonimski (1895 – 1976).

[5] Începutul poemului În zorii zorilor de Jan Koprowski (1918 – 2004).

[6] Maturitate de Jan Gorec-Rosinski (1920 – ?).

[7] Al cincilea simţ de Ludmila Marianska (1923 – ?).

[8] Pădurea de Zbigniew Herbert (1924 – 1998).

.

Recomandări: Mirela Pete, George Valah, Gabi123, Teo Negură, Jocuri cu cuvinte, Ana Usca, Ioan Sorin Usca, Ilarie, Caius, Melami, Supravieţuitor, Theodora Marinescu, Gabriela Savitsky, Rokssana, VeroVers, Schtiel, Shayna, Ragnar, Anavero.

Ultimul Mitropolit – 26

XXVI. Prater

 

La scurt timp de la descinderea-n Viena, super-agentul Ross îşi dădu seama că nu-i foloseşte prea mult cunoaşterea limbii croate, indiciu de la care concluzionă că, foarte probabil, Viena nu se află-n Croaţia. Totuşi, nu-i mai raportă şi lui George acest amănunt, mulţumindu-se să comunice că a localizat ţinta Vania care, din fericire, stă în acelaşi imobil cu Elise Hegel. Cum obiectivul trebuia supravegheat continuu, Crescentia profită de ocazie şi concedie parte din personalul de pază.

- Doar n-o să vină hoţii într-un castel păzit de CIA! – îşi motivă contesa decizia. Tot e criză, mai bine să cheltuie americanii decât s-o facem noi…

Dacă Ross şi Charlie nu prea avuseseră, în trecut, tangenţă unul cu celălalt, perioada petrecută laolaltă în Papa-Caffe îi apropie, astfel că se bucurară să acţioneze din nou împreună, de data aceasta în capitala Austriei (detaliu care lor le scăpă, însă aceasta nu avea vreo relevanţă în buna desfăşurare a misiunii). Evident, li se alăturară şi alţi agenţi, deoarece nu puteau supraveghea castelul zi şi noapte, astfel că uneori cei doi, lucrând în echipă, puteau colinda prin oraş. Câteodată, o urmăreau pe Elise, care în acea perioadă ieşea frecvent până la August Ansgar[1], pe Währinger Straße, iar odată ajunşi în oraş eşuau prin câte-o berărie, locaşuri în care, spre lauda lor, se deprinseră cu berea nefiltrată.

- Îmi place Viena! – se destăinui Ross. Dacă la Timişoara ne-a mers aproape totul pe dos, aici este ca în concediu… Şniţel vienez, bere, trăsuri… În plus, chiar dacă nu pricep ăştia croata, o rup aproape toţi binişor pe englezeşte… Să dea Dumnezeu să-i mai filăm pe ăştia încă cinci ani!

- Dar – îşi exprimă Charlie o îndoială -, chiar or fi cei doi implicaţi în ceva, ori îi filăm a moaca?

- Cui îi pasă? Sincer, din cât am mai prins pe la Papa-Caffe, cred că pe toţi îi doare undeva de Arhelau. Şi? Cu atât mai bine pentru noi! Timpul trece, leafa merge, diurna-i diurnă!… Să mai tragă şi tineretul, că noi am încasat-o destul! Mai luăm câte-o bere?

- Luăm!

Întreg oraşul era scăldat în lumina aurie de septembrie, aerul răcoros îndemnându-i pe cei doi să iasă la plimbare. Aşa cum obişnuiau uneori şi-n Washington, agenţii luară o trăsură pentru a face un tur prin oraş. Pe neaşteptate, lui Charlie îi veni gândul să viziteze un parc de distracţii, astfel că birjarul, amabil, îi îndrumă către Prater.

Ajunşi în celebrul parc, cei doi agenţi se acoperiră curând de glorie, înclinând către ecranele la care trebuiau împuşcaţi elefanţi. Numeroasele ore petrecute-n poligon – în timpul instruirii specifice – îşi arătară roadele, astfel că cei doi atraseră în jurul lor sumedenie de copii uimiţi de precizia cu care erau executate pachidermele, cu atât mai mult cu cât, pe neaşteptate, apăreau şi alte animale, însă acestea nu trebuiau lovite, deoarece erai pe dată depunctat.

- Hai să mai vedem şi altele… – propuse Charlie după o vreme.

Agenţii ajunseră la Casa Groazei, loc în care un vagonet te purta prin tenebrele unui tunel plin cu figurine ce se doreau înspăimântătoare. Cum, în copilărie, Ross a parcurs rute similare doar ţinându-şi ochii strâns închişi, decise să reia experienţa acum, când vârsta şi anii de muncă îl făcuseră să nu se mai teamă de aproape nimic. Vagonul celor doi porni şi, printr-o uşă batantă, pătrunseră în înspăimântătorul – pentru copii – tunel. Într-o beznă aproape desăvârşită, din vreme-n vreme apăreau năluci hidoase, fie schelete, fie arătări monstruoase, o femeie de pe care carnaţia se scurgea, un individ violaceu cu gâtul spintecat, un ipochimen din jeleu care ţâşnea dintr-un sicriu… Nimic, însă, nu era în stare să tulbure inimile neînfricate ale celor doi agenţi, buna dispoziţie însoţindu-i în călătoria lor.

- Buuuhhuuhuu!… – făcu Ross pe-un ton lugubru, cei doi izbucnind în râs.

Pe neaşteptate, însă, vagonul încetini şi, într-o lumină incertă, Charlie zări cea mai îngrozitoare arătare!

- Igor de la FSB! – îngăimă, lipindu-se de super-agentul Ross.

- Salut, băieţi! Ce faceţi, vă distraţi? – îi interpelă arătarea.

- El e! – şopti Ross care, până a-i recunoaşte glasul, speră să fie doar o iluzie optică.

- Dumnealor li s-o fi făcut dor de noi! – răsună un alt glas cunoscut de undeva din spate.

- Melatov! – murmurară încercaţii agenţi CIA.

- Haideţi să facem o plimbare! – îi invită Igor.

- Şi trenuleţul? – întrebă Charlie, deoarece invitaţia se referea, cum s-a dedus din gestică, la o plimbare pe jos.

- N-aveţi voi treabă cu trenuleţul! – îi linişti Melatov. N-o să vi-l impute nimeni. Mergem să ne dăm un pic în carusel…

De nevoie, Ross şi Charlie îi urmară pe colegii lor dintr-un serviciu rival şi, curând, ieşiră din casa devenită – cu adevărat! – a groazei, suind într-un carusel. Acesta prinse să se rotească, descriind unele sinuozităţi, astfel încât agenţii CIA erau când sus, când jos.

Rămaşi pe margine, Igor şi Melatov îi priviră o vreme amuzaţi, apoi deciseră să plece.

- Şi noi cât ne mai învârtim? – întrebă Charlie într-un târziu.

- Cred că până se termină carburantul – opină Ross.

---

[1] Personaj din Dincolo de oglindă.

.

Recomandări: Shayna, Jocuri cu cuvinte, Teo Negură, Ana Usca, Ilarie, Caius, Ioan Sorin Usca, Gabi123, Theodora Marinescu, Rokssana, Onu, George Valah, Mirela Pete, Melami, Răzvan Cătălin Rinder, Ragnar, Umograf.

Ultimul Mitropolit – 25

Foto: Alex Mazilu

.

XXV. Discret

  

Înmormântarea Maestrului Emilio n-a fost una secretă, ci doar discretă, astfel că nu cunoaştem prea multe detalii în legătură cu aceasta şi, de altfel, ele nici nu ar avea o prea mare importanţă. Totuşi, între fraţi domnea nedumerirea, aproape niciunul neluând în serios versiunea sinuciderii.

„Nu te duci din Milano într-o ţară străină, iar acolo, abia ajuns, în loc să te cazezi ca oamenii şi să faci un duş, te apuci să sari gardul Mitropoliei, descui bisericuţa din curte şi te spânzuri în clopotniţă, după ce-ai mai şi scris, în toiul nopţii, o scrisoare explicativă relativ lungă! Or, este ştiut că fraţii francmasoni arareori îşi iau singuri viaţa, având suficiente argumente ca să şi-o trăiască până la capăt, iar dacă totuşi o fac, nu aleg cel mai dezonorant mod cu putinţă de-a o sfârşi, ci optează pentru propria reşedinţă, unde ori iau o supradoză, ori îşi trag un glonţ în cap… Este evident că Arhelau ascunde ceva, mi-a părut speriat. Însă cine sau ce putea să-l înspăimânte astfel?”

Acestea erau gândurile Cardinalului Konrad, singurul anunţat de către Arhelau despre sfârşitul tragic al Maestrului. Ne amintim că lui George Michael îi trimisese doar un mail confuz şi evaziv, în vreme ce presa locală vorbise despre sinuciderea unui neisprăvit, probabil în urma unei crize de delirium tremens.

Cu toate că, în teorie, doar Cardinalul ştia ceva mai mult, el fiind gradul superior căruia Arhelau i se confesă parţial, majoritatea fraţilor îşi dădu cu presupusul şi-l  privea cu neîncredere pe Mitropolit, din două pricini: la reşedinţa sa a fost găsit trupul neînsufleţit al Maestrului şi, în plus, presa începuse să-i atace pe cei mai mulţi dintre sinodali, mai puţin pe Arhelau. Deşi puţini interpretară toate acestea ca pe un joc murdar şi sângeros prin care Mitropolitul doreşte să urce în ierarhia masonică, mulţi erau aceia care-şi pierduseră încrederea în arhiereu. Destui socoteau că unul care-a trecut din stânga-n dreapta şi viceversa cu uşurinţa cu care-un altul s-ar duce la prăvălie ca să cumpere ţigări ar putea la fel de lesne să părăsească idealurile masonice şi să devină chiar creştin! Alţii, mai echilibraţi, spuneau că Arhelau ar fi, într-adevăr, capabil de aproape orice, dar ca să se mai convertească la credinţa pe care-a batjocorit-o întreaga sa viaţă este peste putinţă!

Observând că, tot mai des, fraţii îi răspund evaziv la tradiţionalul „te îmbrăţişez!”, alegând formule standard precum „bună ziua” sau „toate cele bune”, Arhelau îşi dădu seama că era privit cu alţi ochi de la o vreme şi, întotdeauna abil, identifică destul de exact motivele acestei stări de lucruri. Însă, cum despre Igor de la FSB nu îndrăznea să vorbească nimănui, căutând să-şi cenzureze până şi gândurile în acest sens, socoti să apeleze la o strategie veche de când lumea: Atunci când ceva merge rău, lansează un subiect cu totul diferit şi insistă pe acela! Astfel, gândi să organizeze alături de părintele Emil o întrunire masonică în catedrala mitropolitană. „Ar da bine în multe cercuri şi s-ar mai demasca unii clerici tradiţionalişti… Oricum, mi-aş apropia scriitorimea. Turma nu va reacţiona, că-i educată corespunzător, iar în Sinod doar Gherontie ce-ar mai bombăni…”

Chiar dacă din generaţii diferite, Arhelau s-a apropiat destul de mult de părintele Emil. Cândva, acela-i fusese consilier cultural, prilej de-a avea şi unele dispute. Observând că părintele poartă ciorapi albi, îi reproşă acest detaliu:

- Părinte Emil, la reverenda neagră şi pantofii negri se potrivesc ciorapi tot negri!

Consilierul răspunse destul de nepoliticos:

- N-ar trebui, cumva, să folosesc şi prezervative negre?

În pofida unor ieşiri ireverenţioase similare, părintele Emil avea şi calităţi. La fel ca Mitropolitul, suferea de diabet, astfel că plăcerile obişnuite ale unui om sănătos îi rămâneau interzise. Deşi nu avea mania arhiereului de-a reteza cariere şi-a nărui destine, se bucura adeseori să arunce semenilor câte-o vorbă incomodă, fără a se sinchisi apoi prea mult cum au receptat-o aceia. Când părintele Emil trecu la papistaşi, apropierea dintre cei doi spori. „El a putut-o face! Eu, în schimb, păstoresc de prea multă vreme turma… Pot, cel mult, să pedalez pe ecumenism” – îşi zise Arhelau, într-un amestec de invidie şi admiraţie. Dar, dacă oarecum despărţiţi prin confesiune (deşi această despărţire îi unea, în fapt), cei doi deveniră colegi de lojă, Masoneria fiind spaţiul unde erau egali. „Măcar aici, ramolitule!” – îşi zise părintele Emil.

Discutând despre planificata întrunire, cei doi clerici se puseră repede de acord, singur părintele Emil având uşoare rezerve:

- Dar, să fim foarte atenţi, să nu ajungem dracului pe YouTube!…

.

Recomandări: Rokssana, Clipe de Cluj, Teo Negură, Răzvan Cătălin Rinder, Gabriela Elena, Nea Costache, Schtiel, Bogdan Onin, Zalmoxys, Shayna, Melami, Gabi123, Carmen.

Ultimul Mitropolit – 24

Ilustraţie de Marion Herrmann

.

XXIV. Crescentia

 

După o noapte în care fantasme mi-au bântuit gândurile, sub chipul Evei, Elisei ori al Irinei, dimineaţa mă află remontat, singura dorinţă fiind aceea a unui mic dejun copios. Nu-mi mai rămânea decât să mimez căldura faţă de Elise şi să făţăresc entuziasmul înaintea Crescentiei, cu care în ajun mă văzusem doar fugitiv.

            Reîntâlnind-o pe amfitrioană, îmi amintii cu anume ranchiună de părintele Puiu, care mă făcu să sper într-o moştenire imediată. Crescentia era departe de decrepitudine, în anumite contexte putând trece chiar drept o femeie încă apetisantă.

            – Elise spunea că eşti descendentul unei familii nobile ruseşti… – îmi spuse, după şablonardele amabilităţi. Probabil, te tragi din neamul conţilor Mujikovici, ori al prinţului Durak…

            – Mi-ai promis!… – interveni Elise, cu reproş.

            Făcându-mă că n-am înţeles aluziile, mă arătai mai preocupat de caviar decât de arborele meu genealogic.

            – Mai aveţi şi alte proprietăţi în afara acestui castel? – întrebai după o vreme.

            – Câteva vile, prin diverse localităţi, nu mare lucru… – răspunse Crescentia, nu foarte entuziast.

            La platourile cu sushi, îmi amintii fără să vreau:

            – Oricât mă străduiesc,

            Tot înroşindu-mă, dezvălui

            Noua mea iubire

            Ca o purpurie panglică

            Legând întâia oară părul…[1]

 

            - Frumos! – aprecie gazda. Deşi, nu pari tipul care să roşească cu prea mare uşurinţă… Cât despre noua ta iubire, ne spui şi nouă care este?…

            Aici, mă simţii obligat să privesc tandru către Elise. Aceasta fu vădit mişcată, arătând că mi-a reuşit mimica, chiar dacă mi-am imaginat-o pe Eve pentru a reuşi obţinerea unui facies convingător.

            – Şi Elise are boala poeziilor… Adevărat, şi eu am citit…

            – Astăzi merg până la Strug… – o întrerupse fiica adoptivă, aruncând şi-o privire semnificativă, prin care-o implora pe bătrână să înceteze cu persiflările.

            Rămas mai târziu doar cu Crescentia, băurăm o vreme ceai în tăcere, după care amfitrioana mă abordă abrupt:

            – Crezi că n-am înţeles ce faci?…

            – Ce fac? – răspunsei, printr-o altă interogaţie.

            – Eşti unul dintre acei oameni instruiţi special, coordonaţi şi monitorizaţi să urmărească şi să izoleze anumite ţinte. Ai început prin a-i câştiga Elisei încrederea, ştiind că niciun om nu e insensibil la aprecierea  ideilor şi gândurilor sale.

            – Interesant! – admisei. Deşi nu m-am gândit la asta, pare interesant…

            Crescentia rânji, continuându-şi rechizitoriul:

            – Da, e interesant! Cunosc şi paşii… E ca-n ştiinţele comunicării, după manual. La început, persuadarea. Numai tu o stimezi, doar tu îi apreciezi cu adevărat modul în care cântă la pian ori în care selectează poeme, doar tu o aperi de pericole, reale sau fictive, doar tu o înţelegi… Apoi, se trece la câştigarea încrederii. Asta se face cu paşi înceţi, în spaţiul privat al chat-ului. După ce-o laşi să-ţi plângă pe umăr, figurat vorbind, îi asculţi atent sau plictisit, scobindu-te-n nas sau scărpinându-te-n cur, nemulţumirile, păsurile, ofurile, neîmplinirile, visele sfărâmate… Apoi, îi construieşti portretul… Ştii la ce este vulnerabilă, ce detestă, ce-i place şi ce nu agreează, de ce se teme şi unde îşi găseşte refugiul… În final, îi obţii userul şi parola de la blog şi… iată!…

            Recunosc, demonstraţia mă captivă, deşi nu pricepeam dacă interlocutoarea se ţine de bancuri ori este sincer paranoică.

            – De unde vă vin toate ideile astea?…

            – Nu încerca să bagatelizezi, căci mă mai uit şi eu pe bloguri!… Mai apoi, după ce ai aflat toate acestea şi ai pus ultima piesă a portretului, începe încercuirea. Cei care până ieri comunicau cu tine primesc informaţii – ca şi cum ar veni din partea ta – că sunt nişte scursori ratate şi că-i suporţi în blogroll numai de sanchi. Toţi cei care au o comunicare oarecare cu tine vor afla că eşti nimfomană, proxenetă, pedofilă, putredă moralmente. Cercul este închis. Nimeni nu-ţi mai spune nimic pentru că ştie sigur, de la cel mai apropiat prieten al tău (nu?) că îl consideri (o consideri) vacă/bou, cretină (cretin), agramat (agramată), lipsită de simţul umorului, îngâmfată, egoistă, fiinţă indemnă din tenebrele existenţialului[2]…

            – Mă rog… – convenii, de dragul discuţiei. N-am priceput, însă, ce-aş putea face cu parola unui blog…

            – Ei, n-ai priceput!… Poţi să-i ştergi din articole…

            – Dar, atunci, nu s-ar volatiliza încrederea atât de greu dobândită?…

            Crescentia avu un rictus, căutând alte idei:

            – Ai acces la IP-uri şi la adresele de e-mail…

            – Şi ce dracu să fac cu ele? – mă minunai.

            – Nu ştiu! Nu eu fac spionaj pe internet…

            Socotii folositor să scurtez discuţia:

            – Dar, dacă sunt un personaj atât de malefic, de ce mă priveşti, totuşi, cu o poftă nedisimulată?…

            Imperturbabila contesă se fâstâci în premieră, apoi ripostă:

            – Să nu amestecăm raţiunea cu hormonii! Faptul că-mi pari un tip apetisant nu anulează ce-am spus înainte…

            – Însă, nici nu confirmă nimic…

            Crescentia decise să schimbe registrul:

            – Spune-mi, te rog, ca între oameni serioşi: cu ce ai vrăjit-o pe Elise? Ce i-ai promis?…

            – Nimic, ce să-i promit?…

            – Ei, doar toată ziua aţi discutat pe messenger!… Ceva i-ai spus tu de i-ai sucit aşa minţile…

            Răspunsei printr-un fragment ce-mi păru potrivit:

            – Sunt bărbat, şi nu pot spune

            câte-mi zise-acolo dânsa.

            Ca om luminat la minte

            trebuie să am măsură.

            Plin de nisip şi săruturi

            mă ridicai din nămoluri.

            Vântul sur şi stânjeneii

            se băteau grozav în săbii[3].

            – Lasă-mă cu poeziile tale, că eu nu-s Elise! – izbucni Crescentia.

            Îmbujorată de mânie şi hieratică totodată, contesa îmi apăru brusc într-o altă aură, astfel că o sărutai cu patimă.

            Peste câteva ceasuri, punându-mă să făgăduiesc că voi avea grijă de Elise, Crescentia decise să mă lase unic moştenitor.

            – Elise-i plină de calităţi, însă, când e vorba de administrarea unei averi, n-am nici cea mai mică încredere în ea! E cu totul ruptă de realitate…

            Încuviinţai, mărturisind că şi eu aveam o părere similară.

Spre seară, revenită din Viena, Elise se bucură că asperităţile dintre mine şi contesă s-au netezit în mod evident.

---

[1] Oricât mă străduiesc, de Go-Daigo (1286 – 1339)

[2] Posibil ca acestea să fie aluzii la articole de pe bloguri care ne-au scăpat.

[3] Fragment din Nevasta necredincioasă, de Federico Garcia Lorca (1899 – 1936)

.

Recomandări: Gabitzu, Teo Negură, Melami, Rokssana, Schtiel, Shayna, Gabi123, Supravieţuitor, Ragnar, Theodora Marinescu, Jocuri cu cuvinte, Ana Usca, Ilarie, Caius, Ioan Sorin Usca.

Ultimul Mitropolit – 23

Ilustraţie de Marion Herrmann

.

XXIII. Codul lui Igor

 

Ahmed, specialistul în limbi semitice, privi îndelung biletul primit de la George Michael:

„και τη ημερα τη τριτη γαμος εγενετο εν κανα της γαλιλαιας και ην η μητηρ του ιησου εκει”

„Dacă-i spun că nu-i în arabă, iarăşi face crize şi-mi reproşează că-l fac tâmpit… Mai bine improvizez ceva. Cred că-i pe ruseşte…”

- Ce scrie? – îl presă George.

- Este un verset din Coran… – răspunse Ahmed la plezneală.

- Bun, şi ce zice?

La repezeală, specialistul în limbi semitice turnă primul verset ce-i dădu prin minte:

- Mărire Celui ce l-a purtat în noapte pe robul Său de la Moscheea cea Sfântă la Moscheea cea Îndepărtată cu împrejmuirea pe care am binecuvântat-o ca să-i arătăm din semnele Noastre. El este Auzitorul, Văzătorul[1].

- Nu pricep nimic! – se irită George.

- Da, aşa… scos din context, nu prea are înţeles… – căută Ahmed să-l liniştească. Poate e cu cifru, o să încerc să iau tot a doua literă, apoi a treia, a patra, diverse şiruri de numere…

George Michael acceptă, deşi Ahmed îşi dorise doar să câştige timp. „Dacă umblu pe la colegi să întreb ce limbă-i asta, pic eu de prost! Mai bine-l duc cu vorba pe ăsta vreo două zile, şi scornesc între timp vreun text sibilinic. Oricum, nu prea contează, că-n cincisprezece ani, de când îl ştiu, şi-a trimis agenţii doar la dezastre programate parcă…”

În vreme ce aştepta vreun rezultat, George se strădui să-şi umple mintea cu nimicuri, altfel ar fi răbufnit. În urmă cu douăzeci de ani, când încă nu coordona acţiunile din birou, avu parte de numeroase succese. Toate, însă, îi fuseseră umbrite de Igor care, cam după fiecare cinci reuşite, îi procura câte un eşec răsunător, astfel că tot ce acumulase până atunci se irosea înzecit. În plus, fiecare eşec era însoţit de-o umilinţă majoră, lustruitul bocancilor recruţilor FSB cu limba fiind amintirea care-i procura disconfortul minim. Acum, când din nou vrăjmaşul i se sustrase, era pe punctul să clacheze. Dacă specificul muncii îl făcuse, în timp, să-şi reprime orice sentiment, amintirea lui Igor îl umplea de fiecare dată de-o ură vulcanică, arsură lăuntrică ce-l putea face vulnerabil.

…

Ahmed avu şansa de partea sa, unul dintre colegi recunoscând alfabetul grecesc.

- Ştii şi ce spune? – plusă el, socotind că e ziua sa norocoasă.

- Aia nu ştiu, dar îţi pot scrie alfabetul, cu corespondentul fiecărei litere.

„E bine şi-atât!” – se consolă Ahmed. Răsucind mai târziu fragmentul codat, găsi cel mai nimerit să extragă un text scurt cu oarecare înţeles în engleză, pentru a scăpa de cicăleala lui George:

κιλλ αρ…

„Îl dau pe ăsta, şi să se spele pe cap! Fie ce-o fi!”

…

Aflând că a fost spart codul lui Igor, George redobândi oarecari nădejdi. Primind mesajul şi transliterat, conţinutul îi păru logic, astfel că nu mai iscodi asupra metodei folosite:

- Kill Ar.! Începutul lui Arhelau, dar şi al cuvântului Archbishop. De fapt, e una şi-aceeaşi… Sunt decişi să-l lichideze pe Arhelau! Şi o vor face la Viena… Îl trimit tot pe Ross, că el ştie croata. A fost localizată şi Elise aia… Elise Hegel… Ce nume! Ca pe cântăreţul ăla al lor…

Ahmed mulţumi în gând Cerului că a scăpat atât de uşor, fiind iluminat încă de la începutul tărăşeniei şi, contrar obiceiului, ieşi să bea ceva. Întâlnindu-i în primul bar pe agenţii Ross şi Charlie, simţi nevoia să le spună noutăţile:

- Nu ştiu dacă amândoi, dar Ross va pleca sigur la Viena.

Oricum, încercaţii agenţi se refăcuseră între timp, iar Viena suna mai promiţător decât Timişoara. Auziseră despre aceasta că ar fi o ţară destul de civilizată.

---

[1] Sura 17, 1. Verset reprodus după Coranul, traducere din limba arabă de George Grigore, Editura Herald, Bucureşti, 2006.

.

Recomandări: Schtiel, Rokssana, Ana Veronica, Shayna, Teo Negură, Jocuri cu cuvinte, Theodora Marinescu, Gabriela Elena, Ragnar, Ilarie, Caius, Clipe de Cluj, Mirela Pete, Melami.

Ultimul Mitropolit – 22

Foto: Alice Drogoreanu

.

XXII. Dincolo de oglindă

Săptămâna dinaintea plecării către Viena trecu  greu, deoarece Irina născocea permanent pretexte ca să mă însoţească.

-  Vei avea nevoie de-un translator…

- Evident! – o ironizai. Vii tu să le traduci nemţilor în franţuzeşte ce spun eu în germană…

- Atunci, spunem că sunt contabila ta… – făcu ea o nouă încercare.

- Ca să spună toţi că am venit pregătit să-mi număr banii?…

            Toate aceste cicăleli mă făcură dornic s-o pornesc cât mai iute cu putinţă şi, în plus, mi-o îndepărtară pe Irina. Pentru oricine ar fi fost evident că nu dădea bine să merg însoţit de amantă atunci când urma s-o cunosc pe viitoarea soţie, doar prietenei mele scăpându-i acest detaliu.

- Bine, pleacă! – îmi spunea de fiecare dată, iar consolările şi promisiunile mele deveneau progresiv de echivoce, iubirea de altădată devenind, în contextul actual, cel puţin stânjenitoare, dacă nu de-a dreptul odioasă.

Sufletul mi-e veşted ca târzia toamnă,

Stins mi-e ca vulcanul ros de bătrâneţe;

Jos la poale,-s pajişti, doruri vii, aprinse,

El e-nchis în noapte, orb la frumuseţe[1].

„Îmi voi reveni, numai să plec!” – îmi ziceam, căutând să-mi fac curaj.

Decolarea avionului am perceput-o ca pe-o binecuvântare şi, privind câmpia de sus, toate pasiunile noastre îmi părură zădărnicii. „Pe cât suntem de neînsemnaţi, tot atâta larmă ştim să facem!” – concluzionai.

Printre copacii goi tot peisajul:

Fluviul de-a lungul îl vedeai şi piaţa,

Şi mulţi copii se joacă lângă iazuri.

El străbătea ţinutul fără grabă

Şi forţa-i o simţea – ştia că toate

Destinele din lume îl privesc[2].

Privind pe fereastră, începui să concep modul în care-o voi aborda pe Elise, precum şi mimici ori cuvinte de bun simţ pentru bătrâna sa protectoare. „Cu baba simt că va fi mai dificil!” – îmi spuneam, nu tocmai alarmat. Curând, curmai planurile, străduindu-mă să nu mai gândesc nimic. „Oricum, voi improviza, nu-şi au locul regiile…”.

Anevoioase-s căile

de la un om la altul;

doar punţi nesigure se-ntind,

şi pline de primejdii,

pe suflete nesigure-aşezate,

între singurătăţi[3].

Vlador mă aştepta cu automobilul la aeroport şi, văzându-l, nu-i putui găsi niciun loc în viitoarea schemă a personalului îndatorat cu îngrijirea proprietăţilor mele. „Să nu mă pripesc, totuşi! Un bărbat cu alcătuirea lui poate juca un rol necesar într-un anumit context. Poate va veni momentul când va trebui s-o învinovăţesc pe Elise, iar el este argumentul perfect, proba, cum ar veni…”. Gândind acestea, schimbai câteva amabilităţi cu valetul, având grijă ca, din ton, să înţeleagă cât se poate de bine că nu suntem egali, după care tăcurăm amândoi aproape tot drumul, uneori Vlador semnalându-mi anumite clădiri ce ar fi putut interesa pe cineva sosit pentru prima oară în capitala Austriei. La un moment dat, observai un autoturism marca BMW pe urmele noastre, cei doi ocupanţi ai locurilor din faţă amintindu-mi de agenţii Ross şi Charlie. Vlador păru interesat de acelaşi aspect, apoi îmi zise:

- Puneţi-vă centura de siguranţă…

În vreme ce fixam detestabilul adaos, întrebai:

- Începe o urmărire?

- Nu, dar aşa prevede legislaţia – mă lămuri valetul.

Apropiindu-ne, într-un târziu, de castel, acesta îmi păru meschin, raportat la visele mele. Mă echilibrai curând: „Doar am venit pentru bani, nu pentru pietroaie! Aşa, ca hotel, merge şi hardughia asta, pentru o vreme…”.

Elise mă aştepta însoţită de încă o tânără. Cu o mină radioasă, mă repezii s-o sărut, logodnica mea observând:

- Mă bucur că ştii să săruţi, dar ai nimerit-o pe Eve… Eu sunt Elise.

Pufnii în râs, ca să trec cumva peste fâstâceală. Cum o cunoscusem pe moştenitoare doar din fotografii nu foarte explicite, o confundai. În plus, alegerea mea n-a fost una fortuită, însoţitoarea viitoarei mele logodnice atrăgându-mă din primul moment. De altfel, nu părea deranjată câtuşi de puţin de încurcătură, promiţându-mi chiar, dintr-o scurtă ocheadă, să ne dăruim curând voluptăţii.

- Mătuşa Crescentia nu se simte foarte bine, o s-o cunoşti mâine… – îmi zise Elise.

„Vrea să mă cerceteze în plină lumină!” – gândii, în vreme ce-mi exprimam regretul pentru indispoziţia contesei.

Elise îmi prezentă minimal castelul, ţinând să precizeze:

- Cum vei locui aici, te las să-l descoperi singur. Totuşi, am o rugăminte! Poţi cerceta toate încăperile în voie, însă, în spatele acestei oglinzi – şi-mi arătă obiectul cu pricina – să nu te uiţi! Făgăduieşte-mi!

Pe dată, prinsei să-i înşir promisiuni, găsind doleanţa sa ca pe una insignifiantă, nefiind un om ros de curiozităţi maladive. Desigur, în gând mă întrebam: ce-ar fi putut să se afle atât de cumplit în spatele unei oglinzi? Această întrebare avea să persiste, astfel că, în timpul cinei, decisei să mă uit în spatele oglinzii cu prima ocazie, chiar în acea seară, de va fi cu putinţă.

Târziu, în lumina vagă a unor becuri meschine, mă strecurai în salonul interzis şi, cu inima bătându-mi nefiresc, întorsei oglinda, pregătit să înfrunt orice grozăvie. Fulgere colosale prinseră a brăzda văzduhul, într-un efect lugubru…

Cine citeşte este prost! – zării pe spatele oglinzii şi, depăşind stupoarea, realizai că am fost victima unei farse. Pe dată, o ură neîmpăcată împotriva Elisei îmi încolţi lăuntric. Dar, pentru a-mi alunga cât de cât tulburarea, mă îndulcii cu amintirea Evei, retras în odaia mea. Deşi cele două tinere semănau oarecum, alegerea mea era fermă. Poate – cine ştie? – după ce-o voi spolia pe răzgâiata moştenitoare, voi împărţi cu Eve spaţiul, timpul şi, într-o proporţie decentă, averea…

Petrecerea nopţii într-un ambient cu totul nou mă făcu să-mi amintesc de-un poem:

Sunt un străin, cândva am fost poet.

Sunt ultimul oaspete din zori al prostituatei obosite.

Sunt peretele care aude totul dar nu spune nimic.

Sunt o lumină care noaptea arde la căpătâiul muribundului.

Sunt matelotul care se întoarce din ţări depărtate şi află că l-a înşelat nevasta.

Sunt zăpada deasupra căreia rugineşte ultima rază a soarelui.

Sunt bătrânul orb care nu poate să moară.

Sunt cartea de rugăciuni a cusătoresei, pătată de lacrimi amare.

Sunt moşneagul care se însoară cu o fată[4]…

Ajuns aici, curmai poezia. „Ei, am să trec şi prin asta!”.

Mai apoi, asurzit de tăcerea nopţii, îmi amintii preţ de o clipă şi de Irina, constatând cu surprindere: „Cât de repede a ajuns să nu mai însemne nimic!”.

---

[1] Începutul poemului Sufletul mi-e veşted, de Jan Neruda, poet ceh (1843 – 1891).

[2] Strofă din poezia Adolescentul în peisaj de Hugo von Hofmannsthal (1874 – 1929).

[3] Fragment din poemul Aşteptare de Ernst Waldinger.

[4] Începutul poemului Melancolie de Jakob Haringer (1898 – 1948).

.

Recomandări: Teo Negură, Gabi123, Supravieţuitor, Shayna, Jocuri cu cuvinte, Clipe de Cluj, VeroVers, Theodora Marinescu, Rokssana, Gând licitat, Mirela Pete, Ragnar, Melami, Carmen, Ilarie, Caius, Ana Usca, Ioan Sorin Usca.

Ultimul Mitropolit – 21

Foto: Alice Drogoreanu

.

XXI. Dinamică

Încă din copilărie, Cornel Jitariuc înţelese că, dacă nu este neapărat forţa ce pune totul în mişcare, josnicia e prezentă-n fiecare gând şi faptă. Nefiind întrutotul izvorul acţiunilor omeneşti, ea le însoţeşte aproape întotdeauna, devenind indispensabilă. Prin clasa a şasea, pe când îşi fixase un coleg, Doru, pe podea, cărându-i pumni cu sălbăticie, deoarece acela spusese despre el că-i stau chiloţii de sport ca un marsupiu, Cornel observă, cumva ca şi cu un al treilea ochi şi ca o adiere, că doamna profesoară de Chimie a intrat în sala de curs. Continuând să-şi altoiască victima, schimbă pe dată discursul de până atunci:

- Mai spui despre profa de Chimie că-i curvă? Mai spui?…

Deşi doamna i-a despărţit, în mod evident cel care-a încasat-o a fost tot Doru, sancţionat pe loc cu nota doi – că era oricum habarnist! -, ulterior scăzându-i-se şi nota la Purtare.

Acumulând experienţe similare, Cornel îşi alcătui o filozofie de viaţă care, deşi asemănătoare cu cea a majorităţii semenilor, depăşise empirismul, dobândind o solidă fundamentare teoretică: „Oamenii sunt josnici, dar tâmpiţi. Ca să reuşeşti, trebuie să le exploatezi josnicia în mod ştiinţific, fiind mai josnic decât ei şi expunându-i patimilor josnice ale publicului…”  Raţionamentul era ceva mai sofisticat, însă aici am optat să-l reducem la schemă, fiind suficient pentru a înţelege că Jitariuc nu putea deveni altceva decât jurnalist. Patronul Racilei îi aprecie de la început calităţile, aprecieri pe care le sintetiză în formula: „E bun de carne de tun! Tupeist, josnic, cretin şi încrezut, este tipul ideal de care te poţi folosi, abandonându-l la o adică…”

Cornel avu succes destul de repede, revista devenind faimoasă după doar trei sau patru numere. De regulă, nu-şi alegea el victima, ci primea comenzi, însoţite de documentaţia necesară. Când aceasta se dovedea firavă, iar subiectul nu prea avea cu ce să fie înfundat, se recurgea la clasicul adulter, redacţia având profesionişti de ambele sexe în arta seducţiei, domnii vizaţi fiind, totuşi, mai vulnerabili. Însă chiar poza unui demnitar luând o bere cu vreun amic pe o terasă putea fi speculată, condeiul măiestru al lui Cornel ştiind să insinueze că cei doi nu doar au băut o bere împreună…

Fireşte, au apărut şi unele represalii. Cei atacaţi, la fel cum ar fi făcut-o oricine, se interesau în primul rând dacă jurnalistul are copii, astfel că băieţelul şi fetiţa se pomeniră de multe ori agresaţi (aşa cum se gândise şi Înalt Prea Sfinţitul Damaschin să procedeze, la nevoie). Dacă celor doi copii aceste experienţe li s-au părut traumatizante, tatăl lor nu fu prea mişcat: „Perfect! Ăştia mici se călesc, iar eu îi pot încondeia pe tipi în gazetă şi ca agresori de copii…”

Despre cei şase arhierei, Vichentie, Teopempt, Ambrozie, Grigorie, Damaschin şi Ciprian, primi dosare impecabil alcătuite, cuprinzând documente olografe, fotografii, copii după procese-verbale, colaje abil alcătuite din presa bisericească, mărturii culese în toate eparhiile şi, cireaşa de pe tort, analize medicale amănunţite, vădind accesul cuiva la conţinutul closetelor arhiereşti şi, implicit, la înalt prea sfinţitele dejecţii. În plus, tuturor le fuseseră subtilizate datele de pe hard-disk, astfel încât înfundarea lor părea doar o chestiune de rutină, nemaitrebuind scotocit după noi detalii şi cu atât mai puţin de inventat.

Totuşi, Cornel respecta principiul impus de patron: dacă victima oferă mai mult decât cel care-a făcut comanda, abandonăm subiectul! În cazul de faţă, însă, preotul Miculea propusese doar cincizeci de milioane. „Voi învârtiţi banii cu furca, şi mie-mi daţi de-o bere?” – se răsti jurnalistul, văzând sfidate înseşi legile deontologiei.

- Dar, la cât v-aţi gândit? – murmură consilierul.

Cum oricând poţi fi înregistrat, Cornel găsi metode discrete de a da de înţeles că nici nu discută cu mai puţin de două sute de mii pe cap de arhiereu, plus un bonus de trei sute de mii, care-ar include celelalte persoane implicate. Părintele consilier făgădui să transmită acestea şi să revină.

Cornel, însă, deşi şi-ar fi dorit o înţelegere, avu o surpriză neplăcută în aceeaşi zi: un mail îl somă să nu care cumva să cadă la pace cu feţele bisericeşti! Ca argument, erau ataşate poze în care apărea el împreună cu câţiva clienţi din trecut, astfel că exista riscul violării confidenţialităţii surselor şi, desigur, acesta ar fi fost riscul cel mai neglijabil.

- Futu-i! Ăsta nu-i unul dintre papagalii obişnuiţi, care-şi toarnă şeful fiindcă nu i-a dat partea… Păi, să bag ceva mai soft, până se mai limpezesc apele… Zic de Ambrozie cum şi-a caftit nevasta până când doamna s-a simţit şi l-a lăsat să devină episcop, plecând într-o lume mai bună, cum făcea bancuri idioate de la catedră, râzând apoi de unul singur, şi mai bag despre iubirea dintre episcopul vicar – pe atunci – Grigorie şi diaconul – tot pe atunci – Filip…

Apucându-se de scris, Cornel fornăia în răstimpuri, mulţumit de câte-o frază, însă nu mai bătea din picioare şi nu mai râdea drăcesc, aşa cum o făcea de obicei. Mesajul primit avu darul să-l pună pe gânduri, simţindu-se pentru prima dată mai mult decât vulnerabil. Căuta, în răstimpuri, să-şi facă curaj: „O să-i spun şi patronului! La o adică, nu poate să mă lase, doar am şi copii de crescut!…”  Încheindu-şi materialul, în locul sentimentului de zoaie întremătoare, se simţi atât de îngrijorat, adus până la frontiera panicii, încât se rugă, nu cuiva anume, ci la modul abstract, ca arhiereii să nu cadă cumva la înţelegere.

.

Recomandări: Shayna, Caius, Ilarie, Anavero, Mirela Pete, Teo Negură, Aurora Georgescu, Rokssana, Gabriela Savitsky, Theodora Marinescu, Jocuri cu cuvinte, Ragnar, Răzvan Cătălin Rinder, Zalmoxys, Schtiel, Simion Cristian, Supravieţuitor, Gabi123, Gabriela Elena, Clipe de Cluj.

Ultimul Mitropolit – 20

Foto: Alice Drogoreanu

.

XX. Cealaltă Elise

 

De la o vreme, Crescentia constată cu stupoare că descoperă o altă Elise. Trecea pe la ea mult mai rar, începuse să recite din poeţi străini liricii de limbă germană şi, ceea ce era mai grav, prinse să vorbească cu futu-i. Toate aceste modificări comportamentale apăruseră, ca o coincidenţă, cam de când tânăra începu să discute cu mine pe messenger.

            – Oricum, tu eşti moştenitoarea… – reluă contesa o idee mai veche. Nu văd de ce nu te-ai purta mai amabil cu rudele noastre când trec pe aici…

            – De ce?… Futu-i în gură! Vin doar să se gudure, sperând că o să apuce ceva din averea mea… Nici pişat de gargară nu le dau!…

            – Întâi – observă Crescentia – averea este a mea, cel puţin deocamdată… Apoi, mă îngrijorează modul în care-ai început să vorbeşti! Cred că este influenţa negativă a valahului ăluia împuţit cu care vorbeşti pe computer…

            – Nu-i valah – îmi luă Elise apărarea – tatăl lui este rus, iar mama vieneză.

            – Sigur că da, o fi vreun ţarievici!… E un ţigan împuţit, care te îmbrobodeşte!

            – Nu-i ţigan împuţit! – bătu tânăra din picior.

            – Ba este! – se încăpăţână protectoarea.

            – Ba-i un suflet nobil şi-un rafinat estet!

            – E un derbedeu şi-un ticălos pervers!

            În astfel de momente tensionate, se întâmpla să intervină valetul Vlador:

            – Domnişoara doreşte ceva?

            – Da, să nu mă plictiseşti cu întrebările! Te chem eu când am nevoie de ceva…

            – Dar, nu m-aţi mai chemat de două săptămâni…

            – Şi-mi ţii socoteala? Am, cumva, vreun grafic după care să te chem? Sau lucrez la normă? Nu crezi că-ţi depăşeşti atribuţiunile?…

            „Hormonii!” – gândi bătrâna aristocrată, cu o oarecare îngrijorare. „Dacă nici de serviciile lui Vlador nu mai are nevoie, însă, e ceva mai complicat! A îmbrobodit-o ţiganul…”.

            În afara acestor ieşiri, Elise începu să găsească ciudate conexiuni cu prilejul meselor, momente ale zilei în care, vrând-nevrând, se reîntâlnea cu Crescentia. Astfel, o friptură de porc cu sos de coacăze îi stârnea versuri pe care, în mod obişnuit, n-ar fi avut de unde să le cunoască:

            Simţind că pe deasupra pluteşte ora gravă,

            Grăsunul York se-nalţă săltând copita sură

            Şi ocolind flăcăul cu-o bruscă săritură

            El tropăie pe vatra din cocina jilavă.

            Şi grohăind strănută, întărâtat, prin pleavă,

            Când funia-i se strânge pe gât mereu mai dură;

            Urechile căzute în troaca cu fiertură

            I-acoperă privirea şi spaima ei grozavă.

            Îl târâie cu forţa, în plină zi cu soare,

            Şi porcul simte vatra că-i fuge sub picioare,

            Dar lama se împlântă şi mi se prăbuşeşte.

            Cu vocea răguşită el urlă că-l omoară

            Şi pe câmpii tristeţea atât de mare creşte

            Că urlă lung un câine morţiu şi se-nfioară.

            – Frumoasă! – aprecie contesa. Ce este?

            – Măcelul, de Alfred Desrochers…

            – Ăsta ce-i, franţuz?

            – Canadian… Însă, da, scrie în franceză.

            „Doamne, Dumnezeule, s-a apucat şi de canadieni!” – îşi spuse bătrâna, dar continuă să mănânce în tăcere.

            Antricotul de vită cu portocale îi aminti moştenitoarei de-un alt poem:

            E carne unde trecea sângele, carne

            Unde tremura miraculoasa

            Căldură de neînţeles a trupului.

            Mai dăinuie

Ceva din licărirea fundului de ochi.

S-ar putea încă mângâia această coapsă.

S-ar putea încă pune capul pe ea

Şi fredona un cânt contra spaimei[1].

- Aş zice ca mai bine să mănânci, decât să mângâi carnea şi să-ţi aşterni capu-n blid! – sugeră Crescentia, renunţând să mai întrebe despre provenienţa versurilor.

Îngheţata de cireşe de la desert fu un nou prilej pentru poezie:

Într-o dimineaţă, cu mult înainte de strigătul cocoşilor

Trezit de un fluierat, mă dusei la fereastră.

În cireşul meu – zorile se revărsau în grădină –

Sta un tânăr cu pantaloni peticiţi,

Şi vesel aduna din cireşele mele. Zărindu-mă,

Dădu din cap salutând, cu amândouă mâinile

Îndesa în buzunare cireşele de pe crengi.

Reîntors în pat, încă o bucată de timp

Îl auzii fredonând cântecelul său vesel[2].

„Măcar, asta-i de limbă germană, dar tot un decadent!” – se întristă contesa.

- Elise, ce-ar fi să te mai vezi şi tu cu tineri de vârsta ta?…

- Ce tineri?… – replică moştenitoarea, tonul său dând de înţeles că, prin Viena, toţi sunt o apă şi-un pământ.

- De pildă, Sir Thomas Cat[3]… Într-o vreme, discutai destul de mult cu el…

- E poponar! – scurtă tânăra discuţia, spre surprinderea contesei, acest detaliu nefiindu-i cunoscut.

„De fapt, la ce să te aştepţi? Englez!…”

- Sau Elliot Strug[4]… – îşi încercă bătrâna şansa.

- Ăla o frige cu secretara, Creea Sim[5]…

- Mă rog, am auzit. Dar, poate e doar ceva trupesc. În definitiv, şi tu mai apelezi la serviciile lui Vlador…

- Este cu totul altceva! Creea are ochi spălăciţi, încadraţi de gene precum o pensulă roasă, şi are dinţii de rozătoare… Când e tensionată, ochii i se bulbucă, iar dinţii îi clănţăne fără control, de-ai zice că are proteză mobilă. Cum m-aş putea apropia de unul cu astfel de gusturi?…

- Sau August… – mai încercă Crescentia, dar se corectă singură: Adică, August iese din discuţie! A crezut că mă poate manipula… Lasă, că vede el cine pe cine manipulează!…

Elise nu era la curent cu toate mişcările mamei sale adoptive, însă o mulţumi profund faptul că August fu scos din calcul. Un tip de-o rigiditate, suficienţă şi platitudine deconcertante.

- Totuşi, mătuşă, de ce nu vrei să-l cunoşti pe Vania?…

Elisei nu prea-i venea să-i spună mamă protectoarei sale şi, în general, prefera să spună ce are de spus, formulându-şi adresările cât mai impersonal cu putinţă. Uneori, însă, când dorea să intre în inima contesei, uza de acest paliativ, mătuşă, cu tot caracterul său impropriu.

- Of, tot la ţiganul ăla-ţi stă mintea! Precis ar veni doar cu gândul cum să fure şi te-ar înşela în prima săptămână!…

- Nu-i adevărat! Cunoaşte muzică, poezie, are o exprimare aleasă…

- De unde ştii? – se gândi contesa la un vicleşug. Poate-i dictează cineva ce să scrie…

Din fericire, Crescentia căzu în propria-i capcană:

- Tocmai! – făcu moştenitoarea radioasă.  Să-l chemăm aici şi ne vom lămuri dacă ce spune, spune de la el!…

Bătrâna cedă în cele din urmă, nutrind gândul ascuns că va reuşi să mă compromită în vreun fel, chiar dacă aceasta îi va aduce oarecare cheltuială, iar Elise mă invită chiar în aceeaşi seară, rămânând stabilit să sosesc peste o săptămână.

---

[1] Bou jupuit de Eugene Guillevic.

[2] Bertold Brecht, Hoţul de cireşe.

[3] Personaj din În spatele oglinzii, roman în manuscris de Oana Stoica-Mujea.

[4] Personaj din În spatele oglinzii.

[5] Personaj din În spatele oglinzii.

.

Recomandări: Teo Negură, Shayna, Melami, Aurora Georgescu, George Valah, Gabi123, Supravieţuitor, Rokssana, Gând licitat, Theodora Marinescu, Jocuri cu cuvinte, Răzvan Cătălin Rinder, Mirela Pete, Schtiel, Clipe de Cluj, Gabriela Elena.

Ultimul Mitropolit – 19

Foto: Alex Mazilu

.

XIX. Raport aproape amănunţit

George Michael îşi privea agenţii, pe chipul său putându-se citi, în proporţii aproximativ egale, amuzament şi dispreţ.

- Aşadar – reluă el -, unul şi-a ratat misiunea din pricina agresiunii unei pisici, iar celălalt, din cauză că a luat poşete-n cap…

- Mi-a dat şi cu spray – sublinie Charlie.

George oftă adânc, apoi trecu la altceva:

- Cred că vreţi să şi mâncaţi ceva… Să zic să vă aducă nişte varză…

- Futu-i! – exclamă super-agentul Ross, însă o făcu în surdină.

Curând, sosi şi varza în tava compartimentată, cei doi foşti prizonieri morfolind-o cu nostalgia fierturii de varză murată de la Papa-Caffe. „Măcar, acolo aveam şi turtoi!” – gândiră la unison.

- Mâncare v-au dat? – continuă şeful cu indiscreţiile.

- Tot varză şi câte-o bucată de turtoi. Făină de porumb la tavă… – explică Charlie.

- Ştiu ce-i ăla, că nu sunteţi voi primii agenţi capturaţi. V-au bătut?

Super-agentul Ross plecă privirea, îşi trase mucii şi murmură:

- Da! A venit şi Melatov…

Maiorul Melatov devenise celebru în toate agenţiile de spionaj, toţi agenţii urmând a efectua misiuni în Răsărit rugându-se întotdeauna să li se întâmple orice, dar să nu încapă pe mâna lui Melatov.

- Mai mult ne-au supus la presiuni psihologice – adăugă Charlie. Am fost trimişi şi la furat de păsări…

- Şi aţi furat? – se miră George.

- Nu, că ne-a prins patrula de poliţie…

Brusc, super-agentul Ross răbufni:

- Vouă ce vă pasă? Staţi la birou şi numai ne ziceţi: Du-te acolo şi-acolo şi fă aia şi aia! Dar, amândoi eram aşteptaţi de Igor de la FSB! Ştia exact unde, când şi ce vrem să facem! Ne-au pus să spălăm pe jos, să cărăm apă, să ne batem între noi pentru un langoş, să curăţăm closetele, ne ţineau în izmene şi cămaşă, ne-au tuns cu o maşină manuală, ne-au făcut cretini şi incapabili!…

„Aici, v-au cam citit!” – îşi zise şeful, dar îl lăsă pe agent să se descarce în continuare:

- Nici noaptea nu ne dădeau pace! Ei turnau pe gât toate bunătăţile, iar noi primeam doar apă de la chiuvetă! Şi-n vremea asta, voi vă lăfăiţi în localuri în Washington şi nici măcar nu vă interesaţi de unde răsuflă toate informaţiile!… M-au şi operat fără anestezie, şi după aia m-au pus să spăl coridoarele! În Papa-Caffe, până şi ospătarii ne trăgeau picioare-n cur!…

- V-au şi sodomizat? – vru şeful să mai afle.

- Nu…

- Des?

…

După ce-şi mai reveniră, cei doi relatară cum, în ultima zi, fuseseră puşi să facă duş, daţi cu spray deodorant – „Ca să mirosiţi, bă, frumos!”, le spuse Onici –, îmbrăcaţi în costume noi şi trimişi, cu două autoturisme diferite, să se întâlnească în faţa hotelului Continental, loc în care au fost capturaţi de mascaţi.

- Igor nu era cu voi?

- Nu, a rămas la Papa-Caffe…

„Ciudat! Înseamnă că se aştepta să fie interceptat şi-a vorbit doar ca să ne deruteze… Dar, de ce-a eliberat prizonierii? De regulă, se cere ceva în schimb… Sau, o fi socotit că pe ăştia doi nu merită să dai nici o ceapă degerată”.

- Am reuşit, chiar înainte să plec, să sustrag un bilet scris de Igor… – spuse Ross.

- Dă, să-l văd! – se repezi superiorul, după care privi îndelung înscrisul de pe o foaie destul de şifonată:

„και τη ημερα τη τριτη γαμος εγενετο εν κανα της γαλιλαιας και ην η μητηρ του ιησου εκει”

George cercetă atent ciudatele semne şi, după destul de multă vreme, avu o revelaţie:

- Este în arabă!…

.

Recomandări: Supravieţuitor, Shayna, Mirela Pete, Theodora Marinescu, George Valah, Rokssana, Răzvan Cătălin Rinder, Elisa, Teo Negură, Clipe de Cluj, Bogdan Onin.