- Voi a vă spune, cazaci dumneavoastră, ce este frăţia noastră. Aţi auzit, de bună seamă, de la taţii şi bunii voştri de ce mare cinste s-a bucurat odinioară pământul nostru: şi grecii îi ştiau de frică, şi Ţarigradul îi trimitea galbeni, şi oraşele îi erau falnice şi bisericile mândre, iar cnejii, cnejii erau de neam rusesc, cneji de-ai noştri şi nicidecum papistaşi necredincioşi. Dar pe toate ni le-au luat păgânii, toate s-au dus de râpă. N-am rămas decât noi, bieţi orfani: întocmai ca vădana ce rămâne după moartea unui bărbat de toată nădejdea, a rămas şi pământul nostru orfan şi el ca noi! Iaca aşa au fost vremile, când ne-am întins mâna şi ne-am legat fraţi. Iaca pe ce se întemeiază frăţia dintre noi şi nu-i pe lume legătură mai sfântă decât această frăţie. Şi tatăl îşi iubeşte copilul, şi mama îşi iubeşte copilul, şi copilul, la rândul lui, îşi iubeşte tatăl şi mama. Dar asta e cu totul altceva, fraţilor, că fiara îşi iubeşte şi ea puiul. Numai omul în toată lumea asta este în stare să se înrudească prin sufletul lui şi nu prin sângele lui cu alt om. Fraţi s-au mai prins şi alţii, pe alte meleaguri, dar fraţi ca cei de pe pământul rusesc nu s-au mai văzut pe lume. Vi s-a întâmplat doar multora să vă duceţi prin străine locuri; tot oameni sunt şi acolo, tot făpturi de-ale Domnului. Uneori chiar intri cu câte unul în vorbă, de parcă ar fi dintr-ai tăi. Dar când dai să-ţi deschizi inima în faţa lui, vezi că… nu! O fi el deştept, dar nu-i de-al tău; e om ca şi tine, dar… altfel! Nu, fraţilor! Să iubeşti aşa cum iubeşte un suflet de rus, să iubeşti nu cu mintea sau altcum, ci cu tot ce ţi-a dat Dumnezeu, cu tot ce ai în tine, cu… – zise Taras şi făcu doar cu mâna a neputinţă, clătinându-şi capul cărunt, iar mustăţile prinseră a-i tremura.
(N. V. Gogol, Taras Bulba, IX, trad. Al. Teodoreanu şi Xenia Stroe)
