Iarna luminoasă, pictură de Mirela Pete.

I

Deşi prefectul fusese asigurat că nu vor fi probleme, încă din zorii zilei de joi oamenii urbei se adunară în dreptul Căminului Cultural, încercând fiecare să dobândească o poziţie cât mai avantajoasă. De la bătrân la tânăr, pe toţi îi pusese pe jar ştirea că Oana-şi[1] va lansa primul volum din Războiul Reginelor, perspectiva de a lectura o carte bună şi, în plus, cu autograful autoarei făcându-i pe cei mai mulţi să-şi piardă bruma de decenţă caracteristică în restul zilelor.

Luna februarie fu una destul de călduroasă în Satu-Mare. Totuşi, aşteptarea ceasuri în şir ar fi putut deveni un supliciu dacă oamenii nu s-ar fi încălzit înghiontindu-se.

– Nu împingeţi, că este pentru toată lumea! – gâfâi un bărbat strivit de sticla uşii căminului.

– Siigur! – răsună un ton ironic. Te-ai fofilat în faţă şi-acum nu te mai interesează de alţii!…

La ora opt şi câteva minute, căminul se deschise, puhoiul începând a năvăli înăuntru.

– Nu mai avansaţi înainte, că nu mai este locuri! – implora o salariată, şocată de acest asalt furibund.

– Trebuia să vă gândiţi din timp şi să deschideţi mai multe puncte de vânzare! – vociferară câţiva, aprobaţi de mulţime.

– Oameni buni! Nu mai împingeţi! E o femeie însărcinată aici!… – răsună vocea unui domn.

O femeie între două vârste răspunse prompt:

– Să stea acasă dacă-i gravidă! I-a plăcut să se joace cu puţa, şi acum vrea şi cărţile noastre…

– Asta poate-o să şi ceară două exemplare! – se îngrijoră un pensionar, amintindu-şi de rânduiala de la cozile la lapte, din vremi apuse.

– Daţi numai câte-un exemplar, să ajungă la toţi! – strigară câţiva cetăţeni impacientaţi, însă, în tot acel vacarm, cu greu s-ar fi putut spera să te audă cineva şi, cu atât mai puţin, să te ia în seamă.

Mulţimea sporind şi situaţia degenerând, dacă mai era cu putinţă aşa ceva, fură aduse trupele de jandarmi, spre a da măcar iluzia unei ordini oarecare.

– Adică, noi să-i păzim pe ăştia, da’ să rămânem fără cărţi? – opină caporalul Vlad.

Deşi acelaşi gând îi încerca pe toţi jandarmii, disciplina militară îi făcu să se abţină, urmând ca domnul colonel Stoian să încerce a procura prin spate un număr suficient de exemplare pentru trupă. Cum se întâmplă aproape întotdeauna, vestea ajunse şi printre civili, moment în care-au început luptele de stradă, devastările şi incendierile.

– Români, veniţi cu noi! – răsunară scandări, urmate pe dată de furtunosul: Vrem Reginele! Vrem Reginele!…

Un bard local îşi aduse propria contribuţie la creaţia revoluţionară, lansând un apel rimat către Ţară:

– Azi în Satu-Mare,

Mâine pân’la Mare!…

– Ce rimă! Mare-mare… Poet de căcat! – pufni doamna Damian, profesoară de limba şi literatura română la şcoala generală.

Curând, Dispensarul se dovedi neîncăpător pentru răniţii care erau aduşi în număr tot mai mare.

Într-o încercare de a detensiona situaţia, prefectul ieşi în balconul instituţiei pe care-o conducea, urlând într-o portavoce:

– Fraţilor! Vă rog să aveţi puţină înţelegere!… Nu sunt suficiente exemplare, dar, vom suplimenta cât de curând numărul acestora, iar, până atunci, puteţi citi versiunea electronică…

– Pe aia s-o citeşti tu cu mă-ta! – răbufni poporul surescitat, după care prăpădul se extinse până-n periferii.

Printr-o fereastră a casei de oaspeţi, Oana privea tulburările cu un aer amuzat, dar şi cu o umbră de îngrijorare. Îl întrebă pe Bogdan[2]:

– Şi hoardelor ăstora dezlănţuite va trebui să le acordăm autografe?…

– Ei, până la autografe s-or mai domoli… – opină convivul, optimist.

[1] Este vorba despre Oana Stoica-Mujea şi lansarea primei părţi din romanul Războiul Reginelor, în februarie 2009.

[2] Bogdan Hrib, romancier şi editor la Tritonic.