VII

– Care ne mai ţineţi mult aici, că deja mă doare fundu’?… – întrebă George, aflat în anchetă de câteva ceasuri.

– Poate te doare de cum te-ai şters cu pagina 108 din Indicii… – propuse domnul Verestoy o versiune plauzibilă.

George şi Marcela se aflau la confruntare, dar variantele lor păreau a nu voi nicidecum să se armonizeze.

– Vă mai spun o dată, acum vreo zece ani am dansat cu el de câteva ori, apoi ne-am văzut fiecare de-ale noastre, eu, cu munca, iar el, cu băutura!… – încercă Marcela să lămurească situaţia.

– Adică tot ce-a fost între noi pentru tine nu mai reprezintă nimic? – lăcrimă George, aburii băuturii ieftine de la Roy încă adumbrindu-l.

– Exact, nimic! – îi strigă femeia.

– Să revenim… – interveni locotenentul Petrescu. Dumneavoastră susţineţi că nu l-aţi mai văzut pe învinuit de atunci, doar ocazional, fără să aveţi o relaţie cu dumnealui…

„Adică, cum, învinuit?” – îi fulgeră prin minte lui George.

– Atunci – continuă ofiţerul -, cum se explică faptul că exemplarul dumneavoastră se afla la dumnealui? Dedicaţia este explicit pentru dumneavoastră…

– V-am zis, domnu’ poliţist, că nu ştiu nimic! Eu muncesc, n-am vreme de prostii de astea! Când vin acasă după opt ore, vreau ceva care să mă deconecteze, nu să citesc… Mă mai uit la Pasiuni mistuitoare, care la toţi ne place, îmi mai pun nişte muzică…

– Úgy hazudik, mintha olvasná[1] – interveni caporalul Verestoy, dar domnul Petrescu îl privi sever, deoarece într-o instituţie a Statului nu se cuvenea să se vorbească într-o altă limbă decât cea oficială.

– Să revenim la domnul Onan… Spuneţi că nu dumneavoastră v-aţi căcat sub pod?

– Domnu’ locotetent, care mie dacă-mi face autopsia acum, se pot pune cârnaţii în maţele mele de cât sunt de curate! De trei săptămâni stau doar pe vodcă…

„Asta s-ar putea să fie adevărat!” – îşi zise poliţistul.

Din vreme-n vreme, colonelul Munteanu intra în încăpere, îi privea sever pe cei doi suspecţi, după care ieşea. Abia pe la a şasea sosire interveni:

– Am vorbit la telefon cu scriitoarea, zice că nu vrea să depună nicio plângere… Dar, au găsit-o băieţii pe femeia despre care aţi spus, susţine că-l ştie pe suspect. În plus, s-a mai întâmplat o chestie, au fost găsiţi nişte ochi în frigiderul unuia, pe strada Gellért Sándor, acum au fost duşi la laborator…

– Păi, s-o ascultăm şi pe femeie…

Persoana în discuţie fu introdusă în cămăruţă. Era o femeie pe la patruzeci de ani, cu trăsături în unghiuri ascuţite şi ochi mărunţi, înveşmântată într-un halat de-un albastru incert.

– Bună ziua, domnu’ poliţist! Care m-a întrebat băieţii dacă nu vreau să ajut şi am zis: Da’ de ce să nu ajut dacă pot? Care despre domnu’ care stă la masă a zis, care l-am văzut o dată când a intrat la noi în bloc şi a scuipat în cutia poştală a lu’ domnu’ Horaţiu de la apartamentul 19! Care eu trebuie să fac curat după toţi derbedeii şi beţivanii, care chiar azi a mâncat seminţe în hol…

Făcând conexiunile necesare, domnul Colonel îl abordă pentru prima oară pe învinuit:

– Cu cartea aia ai avut noroc, doamna zice că nu face plângere!

„Slavă Domnului!” – mulţumi George în sinea sa, deoarece i se făcuse sete.

– Problema ar fi alta… Ce anume căutai la domnul Vidal, în apartamentul căruia tocmai au fost găsiţi doi ochi în frigider? Şi femeia? – îl întrebă pe locotenent.

– Femeia e tăinuitoare! – conchise acesta.

Colonelul se întoarse cu un aer sever către inculpat:

– De ce-ai făcut asta?…

[1] Minte de parcă ar citi de undeva (maghiară). Mulţumim Anei Pauper pentru sprijinul acordat!