Cum veacul de aur amurgise, urmară trei secole adumbrite, într-unul din ele vieţuind şi Roland. Dacă oarecând drumurile erau sigure în regat, acum arareori făcea cineva o călătorie fără să aibă de-a face cu lotri, tâlhari, înşelători ori vreun alt soi de faună bipedă. Atunci s-a ridicat Roland şi, vitejia-i prisositoare nefiind râvnită în alte pricini, oastea fiind cuprinsă de disoluţie, se dedică restaurării dreptăţii pe drumuri, înapoind multe bunuri furate şi consolând multe feciorii pierdute.

De la sine înţeles că i se dedicară numeroase cântece preamărindu-i faptele, cântece azi uitate şi rămase doar aluziv prin hronice, după cum şi Roland alcătui stihuri nemuritoare, pierdute deopotrivă. Astfel, până la noi ajunse doar supranumele său, Roland Curăţă-drumuri, dar şi acesta-şi pierdu sensul semantic iniţial. Schimbându-se contextul, în societatea de consum eroul ajunse să fie pomenit cu precădere în ambuteiaje:

– Roland, futu-te-n rât cu drumurile tale!

Anunțuri