XI

După câteva ceasuri bune, ajunserăm în Satu-Mare.

– Mergem la I.P.J.? – întrebai.

– Ce să facem acolo? – se miră plutonierul. Mergem direct la Perla, dacă-s profesionişti, ne aşteaptă acolo!

Negăsind vreo fisură acestei logici, acceptai, mai cu seamă că terminaserăm coniacul de ceva vreme. Îndrumaţi de trecători amabili, nimerirăm localul destul de uşor. Înăuntru, trei mese fuseseră alăturate, astfel că un grup ceva mai numeros se afla în jurul lor.

– Am scris şi eu pe blog, Nopţi albe la Talin[1] – tocmai spunea Bogdan.

– Du-te! – păru mirat Chinezu. Asta n-am citit-o! Când ai postat-o?

– Înainte de noaptea polară… – propuse Darius o versiune plauzibilă.

– Eu mi-am desfiinţat blogul – se confesă Xreader. La ce-mi folosea?…

– Este o întrebare bună! – interveni domnul Onici care, coborând din maşină gata beat, avea chef de discuţii, astfel că-şi trase un scaun alături de grup. Zic aşa: Omul îşi face blog din dorinţa de-a-şi exprima simţămintele şi de-a comunica cu semenii, într-un mod mai igienic decât faţă către faţă, când răsuflarea interlocutorului poate deveni un impediment serios. Astfel că, întâi, îţi alegi platforma, dacă nu ai un domeniu cumpărat, apoi completezi toate datele, reglezi setările, alegi un design care, cât de cât, să te reprezinte, îţi alcătuieşti un blogroll incipient, în care-i treci pe cunoscuţi şi pe bloggerii de top, şi stabileşti rubricile; de regulă, bagi Ce-mi place, Ce mă enervează şi Dedicaţii, unde pui melodii de pe Youtube… Apoi, îţi cauţi prietenii pe messenger şi le spui să-ţi comenteze. Când vin alegerile, afirmi că toţi politicienii sunt o apă şi-un pământ, dând în mod subtil de înţeles că tu ai fi mai bun decât toţi la un loc, apoi mai urmăreşti când moare câte unul mai celebru şi arăţi tuturor cât eşti de răvăşit, neuitând să-i treci numele la tag-uri, pentru trafic…

Cunoscându-mă pe mine, cei mai mulţi au presupus că volubilul conviv trebuie să fie domnul plutonier-major Onici, astfel că Al2lea, în timpul peroraţiei, făcu semn ospătarului că plânge masa.

– Exact! – aprobă George Onan cuvintele plutonierului.

Ajuns într-un local decent după ani de recluziune în birturi sordide ori pe malul Someşului, George era dispus să aprobe pe oricine şi orice, cu atât mai mult acum, când mai era şi proaspăt scăpat din arest. Cum autopsierul mâncase urdă şi bău afinată, probele incriminatoare refuzau să iasă din adâncurile purtătorului lor ocazional, iar suspectul nu putu fi reţinut mai mult de douăzeci şi patru de ore, doar pe baza unor supoziţii. În uliţă, îşi revăzu colegii de pahar de la Roy şi, luându-se după ei, ajunse în chip firesc să mănânce şi să bea la Perla, probabil cel mai elegant local din municipiul reşedinţă de judeţ.

– Sunt, însă, şi bloguri culturale, unde spui ce-ai mai citit ori postezi scrieri de-ale tale… – interveni romanciera Oana.

– Sau bloguri de atitudine – completă Crina -, în care înfierezi tot ce este reprobabil. De pildă, sunteţi la curent cu cazul acelei femei în vârstă care…

– Ce mai doresc domnii? – interveni ospătarul, învăţat în prealabil de către Bogdan să întrerupă în mod amabil orice tiradă despre baba care s-a plimbat cu salvarea.

Comandarăm clătite simple, cu puţin gem, pentru Caius şi George, apoi eu şi domnul plutonier aleserăm o supă de vânat cu fructe şi un platou cu specialităţi asortate.

– Mergem întâi pe vin? – propusei.

– Mergem! Alb, sec, de opt ani… – completă domnul Onici pentru ospătar.

Poate nu în cel mai potrivit moment, sosi şi locotenentul Petrescu. Cum părea dornic să ne informeze asupra cazului, Onici trebui să-i facă semn să aştepte să terminăm de mâncat. La sfârşitul mesei, cum comesenii mai povestiră una-alta, domnul plutonier încercă să rezume:

– Aşadar, cazul vostru ar fi cam aşa: La lansarea Indiciilor, nu ieşeau zece lei la încasări, de unde aţi presupus că cineva ar fi sustras un exemplar. Găsind sub pod pagina 108 din volum, utilizată pentru necesităţi fireşti, aţi ajuns la concluzia hazardată că domnul George, aici de faţă, ar fi autorul furtului şi al gestului nu tocmai pios. Cum nu s-a depus nicio plângere în final, George nu mai poate fi acuzat de furt, chiar dacă l-a săvârşit, neputând fi acuzat nici că ar fi defecat sub pod, numeroase argumente contrazicând această ipoteză. Enumăr câteva: faptul că suspectul nu mai mâncase de săptămâni bune, detaliul că exemplarul său era intact, pasiunea sa evidentă pentru scrierile autoarei în discuţie! Totodată, părăseşte cercul de suspecţi şi cetăţeana Marcela, dat fiind că însăşi autoarea a povestit în ce împrejurări a dat acel autograf neconvenţional. Bun! În plus, cei trei domni aici de faţă, Chinezu, Al2lea şi Xreader, s-au îmbătat cu vodcă ieftină, venindu-le chef de bancuri proaste pe mobil.

– Nu eu, ăsta! – făcu Al2lea, arătându-l pe Darius.

– Mă rog… – reluă Onici. Apoi, domnul autor de romane poliţiste, Bogdan Hrib, printr-o asociere de idei a cărei logică îmi scapă, a presupus că cei trei au fost răpiţi, autorul neputând fi, în opinia sa, decât Horaţiu Vidal, fostul său coleg de clasă din Moldova, care-l pâra când copia şi nu-i dădea pase la orele de sport. Într-un fel, înţeleg toate acestea, însă rămâne de neînţeles să intri în apartamentul unui oarecare Horaţiu Velimirovici şi să te apuci de scotocit, mai cu seamă când colegul tău de clasă se numea Andrei Ababei…

„Şi eu i-am zis Vidal, m-am luat după ăsta! Bine că nu s-a prins colonelul!” – îşi zise locotenentul Petrescu. „Chiar! Că pe Vidal îl luasem dintr-o carte! Ababei era măgarul! Ce chestie, i-am încurcat!…” – îi fulgeră lui Bogdan.

– Rămâne, însă, problema ochilor… – încercă Petrescu să mai dreagă ce se putea.

– Mda… E o problemă, într-adevăr. Dar, puteau să fie ochi de sticlă, ori de miel. Nu ştim. Iar autopsierul, în loc să-i dea cu prune, cireşe, lapte şi bere, îi dă cu urdă şi afinată! Poate-ar vrea să căcăm noi ochii în locul lui… Acum, că i-a băut, putem accepta! Oricine a mai făcut câte-o poznă la beţie…

– Normal! – întări George. Care eu le-am spus…

– Eu cred aşa… – interveni Oana. Un psihopat, aflat în libertate, alege victime dintre cei depistaţi cu cancer incurabil. Îi urmăreşte, îi surprinde lipsiţi de apărare, moment în care îi ucide cu sânge rece şi începe să-i tranşeze. Apoi, strecoară diferite organe în casele unor oameni cu infirmităţi, toţi trataţi cândva la Spitalul Judeţean numărul doi, crezând în mintea sa bolnavă că astfel îi ajută, ori dorind să-i persifla… Cum se zice?…

– Persifleze! – o ajută Crina.

– Aşa! Astfel, el pune ochii în casa unuia orb, urechea o plasează unui surd, piciorul, unui şchiop şi mâna, unuia care… Cum se cheamă ăla? – solicită din nou ajutorul, gândindu-se la un ciung.

– Neîndemânatic, stângaci, inabil… – propuse Crina.

– Şi, probabil, – reveni domnul Onici – unuia dus cu pluta îi va lăsa nişte neuroni pe noptieră! Doamnă, nu contest talentul dumneavoastră scriitoricesc, însă, ceea ce este de dorit în literatură, adică fantezia debordantă, chiar frizând maladivul, mai mult încurcă în activitatea poliţienească.

– Dar, Horaţiu Velimirovici ar putea fi orb! – îşi dădu Al2lea cu părerea. Poate de aia nu are nimic în casă, ca să nu se lovească de mobilier…

– Posibil… – făcu plutonierul. Însă, orb fiind, poate-şi ţine intenţionat ochii în frigider, socotind că-i tot aia şi ca să nu-l mai deranjeze inutil în orbite! Hai, că deja delirăm! Mai bine luăm încă un rând…

– Exact! – întări George Onan.

– Ce e deasupra? Hotel? – întrebă dintr-o dată Bogdan.

– Da – confirmară câţiva. De ce?

– Trece o fufă! O recunosc după paşi…

– Merg să verific! – spuse domnul plutonier, curios încă din Timişoara asupra capacităţilor paranormale ale prozatorului moldovean.

Cum mărturisi ulterior, într-adevăr întâlni pe una, ajunsă deja pe scări.

– Totuşi, nu-i o dovadă ştiinţifică. În definitiv, putea s-o nimerească, la noi e plin de curve!…

[1] Ultima postare, de la care trecuse mai bine de un an.