Ars Poetica

Foto: Alice Drogoreanu

După ce, în 10 februarie, Caius îşi cumpără laptop şi-şi făcu blog, în zilele următoare aşteptă cu înfrigurare reacţiile. Indiferentă la efervescenţa sa, blogosfera zăcea apatică.

– În prima zi am avut 80 de unici! – ne anunţă el, privindu-şi statisticile.

– Ăia nu-s unici! – îl domoli domnul plutonier-major Onici. Sunt clickurile tale cât ai fost nelogat, plus cine s-o mai fi uitat pe acolo… Unicii îi vezi pe Statcounter.

– Şi ăla unde-i?

– Niciunde, că nu ţi l-ai instalat – intervenii şi eu.

– Mi-au şi comentat doi – îşi reluă Caius clamarea performanţelor -, Carmen şi Paul. Adică, trei, că ai comentat şi tu…

– Mda… Pe Carmen şi Paul i-am rugat eu pe mess să-ţi comenteze… – dezvăluii câte ceva din secretele bloggerelii. Am zis eu mai multora, dar ceilalţi n-au avut chef…

– Da’ azi de ce-am doar şase accesări?

– Păi, tu câte-ai vrea? Şase mii? Că n-ai scris nimic, în afară de trei rânduri şi-un pic! – reveni domnul plutonier. Nici blogroll nu ţi-ai făcut…

– Ba da, am pe Vania şi pe Carmen. Care mă pune, îl pun şi eu…

– Mă rog, e o strategie… – admise domnul Onici. Poate te trece Cabral.

– Crezi că mă trece?

Aici, nu ne puturăm abţine să nu izbucnim cu toţii în râs. Caius se pleoşti, dacă aceasta mai era cu putinţă, astfel că Filaret se înduioşă:

– Ce-ar fi să-ţi faci un blogroll decent, apoi intri pe la toţi şi le laşi un comentariu?… Poţi începe cu poeţii.

– Da’ eu nu citesc poezie!… – obiectă novicele.

– Păi, cine-a spus să citeşti? – se enervă Onici. Intri la om, vezi că are un poem nou, şi zici la comentarii: superb!, felicitări!, foarte frumos poem!, chestii din astea. Apoi, aştepţi să te pună-n blogroll. Parcă ziceai că vrei să urci în ZeList…

– Şi de unde ştiu care-s poeţi?

Aici, mă oferii să-i alcătuiesc o listă.

– Pui pe Anknews, Bianca Dan, Blogolumea, Cristian Lisandru, Cristina Airinei, Dellianas, Ela Roseni, Gabriela Savitsky, Geanina, Jamilla, Lady A, Lisabeth, Maminineta, Maria Barbu, Marius Ola, Sssfinxxx, Stropi de suflet, X-Exergy, cam ăştia… Îi treci pe toţi, le laşi comentarii, apoi alcătuim liste cu prozatorii, blogurile politice, bloguri plastice, muzicale, cu de toate pentru toţi, vedem noi…

Cum tot nu avea altceva mai bun de făcut, Caius îşi luă o bere şi se apucă de treabă.

Indicii anatomice – 12

XII

În Perla sosiră autopsierul Serghei, cel ce ingerase, din nebăgare de seamă, perechea de ochi, şi caporalul Verestoy, ultimul cu o mină preocupată.

– S-a întâmplat ceva? – se interesă locotenentul Petrescu.

– Nu – răspunse subordonatul -, dar m-am gândit că sunteţi aici ca să beţi…

– Sunt aici ca să-i expun cazul colegului din Timişoara! – nuanţă ofiţerul, privind destul de nemulţumit cum noii veniţi se aşezară alături de ei.

– Te-ai căcat? – îl întrebă domnul plutonier-major Onici pe autopsier.

– Încă nu… Poate, dacă mai bag ceva…

Cum se lăsă o tăcere stânjenitoare, bloggerii mă rugară să le povestesc oarece, cunoscând detaliul că-mi ştiu pe de rost toate textele, plus că, la nevoie, improvizez cu uşurinţă. Sosind şi câteva sticle pline cu vin vechi, cedai în cele din urmă şi, Crina fiind într-un fel gazda noastră, ca organizatoare principală a lansării care ne-a prilejuit întrunirea, m-am decis pentru un basm în care este eroina principală:

Povestea porcului

Crina se foia prin redacţie, în pragul unei crize de nervi.

– Ce dimineaţă de căcat! – bombăni. Nicio grevă, niciun asasinat, niciun caz social serios, nicio mineriadă! Cu ce dracu’ să umpli ziarul?…

Aceasta este adeseori o problemă care frământă pe directorii de foi locale. Bagi două-trei ştiri din Capitală, şi alea rezumative, apoi trebuie să scrii despre problemele concetăţenilor. Desigur, probleme se mai găsesc, dar nu ca să se constituie în subiecte dinamită, care să aducă mult râvnitul rating.

– Iarăşi beţivi, iar că s-a luat căldura-n nu ştiu care bantustan, iarăşi profi descheiaţi la şliţ şi pensionari care stau la coadă la medicamente!… Şi-n vremea asta, la Bruxelles, ăia bagă-n ei la bunătăţi şi-i doare undeva de noi!

Evident, sărmanii belgieni nu aveau nici o vină, dar Crina simţea nevoia să incrimineze pe cineva, chiar şi cu preţul de-a fi nedreaptă. Punându-ne în situaţia sa, putem înţelege cât de penibil este sentimentul că, deşi trebuie să umpli câteva file de ziar, n-ai nimic mai de Doamne-ajută cu care s-o faci. Desigur, s-ar putea recurge la literatură… Dar, aici te ciocneşti de opacitatea consumatorului, care, de regulă, prezintă mai degrabă veleităţi de cosmonaut decât de estet.

– Păcat că i-am concediat pe toţi… – îşi zise directoarea Gazetei de Nord-Vest. Aş fi avut, cel puţin, pe cine să mă răcoresc. Măcar toanta de Marieta dacă ar veni, să urlu la ea că nu a şters praful cum trebuie…

Toanta mai întârzie o vreme, în schimb apăru Liviu, unicul subaltern rămas, responsabilul rubricii sportive.

– Bună dimineaţa! – spuse acesta respectuos. Am încheiat materialul…

– Să văd… – spuse Crina şi, din ton, părea că speranţa într-o soartă mai bună îi renăscuse…

– Mda, bun… – continuă, citind titlurile rubricii sportive. Becali, popicăria, rugby la Satu-Mare, înjurături pe site-ul Chinezului… Şi Roger Federer, unde-i?… Ce-i porcăria asta? Rubrică sportivă fără Roger Federer?

– Păi, n-aveam ce, că n-a jucat… – căută Liviu, pe tonul cel mai umil, să prevină furtuna. Şi nu prea mai interesează pe nimeni despre Federer…

Mănuşa fusese aruncată!

– Cum, pe nimeni?… – izbucni directoarea. Uite, pe mine mă interesează! Eu sunt nimeni pentru tine? Că, dacă nu te angajam eu la ziar, erai dat afară de opt ori pân-acum de la Agronomie… Şi vii acum să mă faci nimeni? Eşti concediat! Ţi se vor reţine treizeci de procente din salariu pentru ultraj şi-ţi fac o caracterizare de n-o să mai pupi presă-n veci!… Clar?

Amintindu-şi de foştii săi colegi, Liviu avu bunul simţ să nu prelungească discuţia în mod inutil, astfel că plecă, spunând ceva destul de nepoliticos.
Uşurată pe moment, Crina simţi mai apoi un vag disconfort lăuntric. De acum, doar Marieta mai rămânea disponibilă pentru scenele sale, dar Marietei era totuna ce-i spui, de bine ori de rău, fiind toantă realmente, nu doar ca figură de stil.

Pe când se gândea dacă nu cumva să anunţe un concurs pentru ocuparea mai multor posturi de redactor, în birou pătrunse o vietate stranie. Aparent, părea a fi vorba despre un porc, însă, deşi grohăia ca toţi porcii şi amuşina cu râtul prin mochetă, o strălucire a pielii şi un anume fel cald de a privi îl indicau ca aparţinând unei alte lumi. „Şi nici nu pute!” – gândi Crina, privind fascinată la făptura venită intempestiv.

– Tu, de unde-ai mai apărut? – întrebă tânăra directoare pe un ton devenit, dintr-o dată, binevoitor.

În mod previzibil, porcul nu răspunse, dar un rictus insesizabil sugera că, prin cine ştie ce fenomen mistic, înţelege întrebarea.

– Te-ai rătăcit? – continuă Crina să-l întrebe, cuprinsă de-o subită duioşie.

Vietatea o privi pătrunzător, oftă şi, lucru nemaiauzit, vărsă o lacrimă. Cutremurată de cine ştie ce conexiune de idei, Crina îmbrăţişă creatura şi începu să-i grăiască cu multă căldură:

– Nu te teme, porcuşorule! De acum, voi avea eu grijă de tine… Cine ştie câte-ai avut de suferit…

Şi, fără vreo explicaţie logică, mânată de un imbold de dincolo de ea, Crina sărută porcul. Pe dată, se petrecu un miracol. Animalul se preschimbă într-un tânăr frumos, cu mustaţă blondă, şi înveşmântat elegant, într-o cămaşă de-un alb strălucitor, un costum vernil şi o cravată roşie. Acesta, privind la binefăcătoarea lui cu căldură, îi grăi pentru prima dată de când pătrunse-n incintă:

– Szeretlek szepsegem!…

Crina îl privi cu răceală şi, reluând tonalitatea din zorii zilei, îi răspunse:

– Mai bine rămâneai porc!

…

În buna dispoziţie generală, intervenţia caporalului Verestoy făcu notă discordantă:

– Na bazmeg!

Locotenentul îl privi sever, reamintindu-i astfel să nu vorbească necuviincios.

– Da’ unde-i Crina? – întrebă, pe neaşteptate, romanciera Oana.

– Era aici! – se miră Darius.

Un ospătar sosi cu un cobai despre care susţinea că a apărut brusc în vreme ce noi ne delectam cu basmul. Ne privirăm neîncrezători, apoi Chinezu riscă să dea glas presupunerii generale:

– Să se fi preschimbat?…

Precum în basm, cineva trebuia să facă încercarea sărutului. Cum toţi ne codirăm, interveni George Onan:

– Dacă daţi o jumătate, sărut eu şobolanul!

– În regulă! – zise domnul Onici.

– Aduc Smirnoff? – întrebă ospătarul.

– Draci, Smirnoff! Monopol… – îl aduse Onici la realitate.

Oarecum satisfăcut, George sărută rozătoarea pe bot, auzind pe dată glasul Crinei:

– Mulţumesc viteazule, m-ai salvat de vraja pe care a aruncat-o asupra mea o vrăjitoare haină!

Cu toţii ne-am prăpădit de râs văzând uluiala lui George, care rămase cu şobolanul în mână. În final, se amuză şi el de farsă, mai cu seamă că sosi şi sticla cu votcă ieftină.