Foto: Alex Mazilu

XIV

Cum era de presupus că va mai dura până clătitele să apese pe ochi, împingându-i afară, Crina propuse să spunem şi câteva poveşti despre Oana, ea fiind, în fapt, sărbătorita acelor zile. Având chef de vorbă, domnul plutonier ceru voie să spună el o istorie, pe care-o învăţase tot auzind-o la Papa-Caffe. Aducându-mi-se tocmai atunci antricotul de cerb, socotii că o pauză ar fi binevenită, astfel că nu avui nimic împotrivă ca povestea să fie rostită de conviv. Domnul Onici îşi drese glasul, aprinse o ţigară, se asigură că are pocalul plin la îndemână şi începu:

Zborul

În decembrie 1989, Oana îşi începu vacanţa de iarnă mustind de iniţiative frumoase. Numită de curând şefa detaşamentului de pionieri din clasa a III-a B, propuse ca, la reluarea cursurilor, să se organizeze un concurs din cunoştinţele dobândite în urma lecturilor particulare indicate de către doamna învăţătoare. Propunerea fiind acceptată cu relativ entuziasm, micuţa pionieră se şi visa câştigătoare, dat fiind că ceilalţi copii din clasă nu se prea omorau cu cititul, singură Ramona întrecând-o la scrisul caligrafic, dar săvârşind mult mai multe greşeli.

„O să-mi fac program de lectură şi-o să-mi notez ideile principale într-un caiet!” – îşi mai alcătui Oana strategia, pregătindu-se de-o binemeritată odihnă activă.

Urmară trei săptămâni de lecturi asidue, cu scurte pauze pentru sărbătorirea Crăciunului şi a Anului Nou. Însă, nici chiar în acele zile nu neglijă lecturile cu totul, astfel încât prima zi a trimestrului al II-lea o găsi cu toate cărţile terminate. Îmbrăcată festiv, Oana se îndrepta către şcoală, sfiorată (neologism!) lăuntric de gândul iminentei victorii. Ajunsă în sala de clasă, îşi salută colegii zâmbind, după care-şi puse paltonul în cuier.

Destul de gălăgioşi până atunci, colegii amuţiră. Oana purta pantofiori negri, ciorapi trei-sferturi albi, fustă plisată bleumarin, cămaşă albă cu epoleţi, pe care se evidenţiau cele două trese – galbenă şi albastră -, şi cravata roşie cu tricolor. După momentele de stupoare, colegii izbucniră într-un râs nestăvilit, doar pe măsură ce mai intra vreunul nou  Raul reuşind să-l atenţioneze:

– Oana a venit îmbrăcată-n pionier!…

Acela, fireşte, se alătura curând veseliei generale.

Într-un târziu, apăru şi doamna învăţătoare. Măcar că-şi stăpânea greu zâmbetul, reuşi oarecum să-i domolească pe copii, după care începu să vorbească despre transformările majore prin care trece Ţara, de vreme ce, prin luptă eroică, poporul şi-a dobândit dreptul de a trăi într-o societate liberă, înlăturându-l pe odiosul tiran…

„Până acum, îl pupaţi toţi în cur!” – îşi zise şefa detaşamentului de pionieri cu obidă.

Elevii începură să povestească despre zilele fierbinţi ale Revoluţiei, zile mulcome doar pentru Oana, care se înfierbântase exclusiv cu frumuseţea scrierilor lecturate, nefiind la curent cu mersul evenimentelor.

– Frate-meu a arestat şaptesprezece securişti! – se lăuda Marcel.

„Şaptisprezece!” – îl corectă Oana în gând.

– Peste tata a trecut tancul! – plusă Viorica. Da’ a făcut el nu ştiu ce şi-a sărit tancu-n aer…

– La mine era venit un unchi – intră în joc şi Marius – şi l-a prins pe-un miliţian şi l-a băgat cu capul în chiuvetă…

„Ghiuvetă!” – făcu Oana din nou corectura.

În vreme ce colegii continuară să se laude, născocind isprăvi prea puţin probabile şi defel credibile, şefa detaşamentului de pionieri medita cu tristeţe: „Dacă-i întrebai în trimestrul trecut, toţi ziceau că vor să se facă, atunci când vor fi mari, miliţieni sau securişti! Şi acum… Oare chiar aşa gunoaie suntem?”.

Pe la a treia oră de curs, când spiritele se mai potoliră, Oana ridică două degete şi îndrăzni:

– Astăzi trebuia să facem concurs din lecturile pentru vacanţă…

– Păi, aia era o acţiune pionierească… – răspunse doamna învăţătoare uluită.

– Da – confirmă eleva cea studioasă, scăpându-i legătura.

– Oana dragă, acum nu mai există pionieri! Acum suntem liberi!…

– Liberi să ce?…

– Să facem ce vrem noi!

– Şi concursul? – insistă fosta – deja intuise acest detaliu! – şefă a detaşamentului de pionieri.

– S-a anulat, normal! – clarifică problema doamna învăţătoare.

– Şi eu acum ce sunt? – încercă micuţa să-şi clarifice statutul.

– Acum eşti obraznică, dacă nu te potoleşti!

În săptămânile următoare, Oana se adaptă întrucâtva noilor realităţi, propunând să se întemeieze Organizaţia Micilor Democraţi (OMD), însă corpul profesoral fu rezervat, neexistând niciun fel de directivă în acest sens de la vreun for central.

Cu sufletul tot mai cătrănit, Oana îşi făgădui:

„Dacă vreodată se vor organiza alegeri pe 20 mai, de ziua mea, nu doar că n-o să merg la vot, dar nu-mi voi ţine nici ziua!”. Oricum, fetiţa-şi dădu seama că aceasta ar fi o palidă răzbunare faţă de toate distincţiile care i-au fost răpite într-un context nefericit, măcar că ea fusese aleasă în fruntea pionierilor pentru propriile-i merite şi însuşiri pozitive, fără vreo legătură cu vremelnica orânduire politică.

Cursurile reveniră destul de anevoie pe făgaşul firesc, fiind bulversate de ştiri contradictorii, capabile să deturneze până şi aplombul doamnei învăţătoare. Astfel, mai mult se vorbea despre teroriştii care-şi făcuseră obiceiul să tragă din toate poziţiile ori, mai în primăvară, despre cum au luat bătaie Corneliu Coposu şi Doina Cornea, în aceeaşi zi, în Oneşti, Sighetu Marmaţiei, Oradea şi Caracal.

„Sunt rezistenţi! – gândi micuţa Oana. Au totuşi, o vârstă, da’ fac încă faţă la cinci cafteli pe zi! Mie dacă mi-ar da dolari, cum se spune că încearcă pretutindeni să ofere, i-aş lua şi mi-aş cumpăra toate jucăriile de la shop…”.

Prin aprilie, lecţiile începură să se desfăşoare cât de cât după programă, spre bucuria Oanei care, deşi nu mai era decât şefa clasei, rămăsese la fel de conştiincioasă. Totuşi, chiar dacă din copilărie încercase să gândească pozitiv, amintirea primei zile din trimestrul al II-lea, când Raul incita clasa la ilaritate, o urmărea, un sentiment înrudit cu ranchiuna scormonindu-i inima cât un pui de vrabie. „Las’ că ţi-o coc eu!” – îşi făgădui, aşteptând momentul propice să-l înfunde pe Raul.

Observând, în timpul unei interesante ore de Istorie, cum Raul levitează, Oana, în mod cu totul neobişnuit pentru ea, o întrerupse pe doamna învăţătoare din disertaţie:

– Doamna învăţătoare, uitaţi! Raul levitează, în loc să fie atent la oră!…

Cum fapta colegului era evidentă, doamna învăţătoare îl admonestă:

– Raul! Ce-i cu tine? De la o vreme, mereu faci probleme!…

– Dar, eram atent!… – încercă micuţul turbulent să se disculpe.

– N-ai cum să fii atent dacă levitezi! Uite, caietul ţi-a rămas pe bancă… Cum îţi iei notiţe?

– El nu-şi ia niciodată notiţe, doar mâzgăleşte! – plusă şi Alina, nu tocmai în spiritul Adevărului.

– Noi venim la şcoală să învăţăm, nu să ne uităm la Raul cum levitează! – încercă şi corijentul Flavius să câştige bunăvoinţa cadrului didactic.

– Eşti mulţumit acum, că ai transformat ora de curs într-un bâlci? – reluă ideea doamna învăţătoare.

Băiatul se alese şi cu o însemnare în carnetul de elev, la rubrica Observaţii: Raul levitează în timpul orei!

– Fără semnătura părinţilor nu mai ai ce căuta la şcoală! – decise doamna, Raul urmând acum să o încaseze şi acasă. E posibil, într-o democraţie tânără, să levitezi? Ăsta-i obscurantism! De fapt, nici nu există levitaţie, totu-i autosugestie…

– Domnul de Religie a zis că numai demonizaţii levitează… – interveni Ciprian, atribuind autorităţii profesorale frânturi desprinse dintr-un film horror, pe care, dată fiind vârsta, n-ar fi trebuit să-l urmărească.

Dacă Raul avu destule de tras după acest incident, fu rândul lui să-i poarte ranchiună Oanei, astfel că, la o oră de Geografie, interveni intempestiv:

– Doamna învăţătoare, uitaţi-vă ce desenează Oana în caiet, face altceva decât aţi zis dumneavoastră!…

Într-adevăr, verificarea scoase la iveală o hartă fantezistă, fără nicio legătură cu Munţii Dobrogei.

– Unde ai pomenit tu, în Dobrogea, Regatul Slovanaur ori Deşertul Mnemes? Ce-i cu prostiile astea? Eu te ştiam fată serioasă, credeam că vei deveni ingineră! Ce-ţi umblă prin cap? Vrei să ajungi scriitoare, să râdă oamenii de tine pe stradă?

– Nu… – răspunse Oana, stăpânindu-şi cu greu lacrimile.

Alegându-se în carnet cu observaţia Oana desenează în timpul orei hărţi care nu există!, şefa clasei decise să nu-l mai invite pe Raul la ziua ei, care se apropia vertiginos. „De fapt, sunt şi alegeri… Oricum nu pot vota, însă nici n-ar trebui să-mi ţin ziua. Mai bine, mă apuc de scris…”

Cam de pe atunci, ca atrasă de un fruct interzis, Oana începu să alcătuiască primele caiete de proză, concretizate peste ani în volume celebre, precum Şarama ori Războiul Reginelor. Oamenii, ce-i drept, mai râd pe seama sa, aşa cum prevăzuse doamna învăţătoare, însă o fac pe înfundate, astfel că ironia lor trece neobservată.

Raul, în schimb, n-a mai levitat niciodată, eşuând ca profesor de Chimie într-o şcoală de cartier.

…

Deşi povestea fu savurată la unison, auditoriul sporind considerabil, Al2lea fu nedumerit:

– Chiar nu ai ştiut nimic de Revoluţie?

– Ei! – făcu Oana. Aşa a născocit Vania, ca să iasă basmul…

– Da’ Raul chiar a levitat? – dori şi George să afle.

– Aia, da, a levitat! – spuse romanciera ferm.