XVIII

– Astea-s mitologice, mai bine zici cu personaje reale! – interveni Oana, dorind să se râdă şi pe seama celorlalţi, după ce ea apăruse în două poveşti.

În acel moment, ospătarul tocmai îmi aduse ciorba de vânat cu piersici, aşa că-l lăsai pe Caius să spună următorul basm:

Ivan Turbincă

Era odată un maramureşean, pe care îl chema Chinezu. Legătura sa cu Ivan (Vania) era una pur electronică, da’, maramureşeanul, tot un fel de Ivan, iar Chinezu, tot un fel de rus, aşa că povestea de azi se potriveşte, într-o măsură, cu cea de oarecând.

Ca orice maramureşean care se respectă, Chinezu vieţuia în Bucureşti, dar ar fi putut locui în oricare altă zonă electrificată, cât să-i meargă laptopul, ba, chiar, cu o oarecare rezervă de baterii, ar fi putut sta şi-n vârf de munte, fără să i se simtă lipsa prea mult.

Mergând într-o seară pe Magheru, şovăind de pe un trotuar pe celălalt, Chinezu răcnea cântecul cu libelula, zburătoare a cărei rimă putem doar s-o presupunem. Pentru cei care ar putea găsi ilogic acest comportament, facem precizarea tehnică minimală că organismul Chinezului era îmbibat cu palincă.

Prin dreptul crâşmei Deja Vu, Domnul Hristos şi Sfântul Petre poposeau spre a vedea ce mai este prin lume. Sfântul Petre, auzind hărmălaia, propuse o atitudine prudentă, datorită unor amintiri mai vechi, în împrejurări oarecum similare.

– Nu te teme! – zise Domnul cu blândeţă. De drumeţul care cântă nu ai a te feri…

– Dar, Doamne, – obiectă Sfântul – cântă măscărale…

– Păi, e pulbere de beat! Ce-ai vrea să cânte, psalmi?… Dar, aşa cum îl vezi, chiar dacă eşti dezgustat pe bună dreptate, să vezi că omul acesta duhnitor ne va da de pomană ultimii săi bani (mă refer la aşa-numiţii RON)…

Şi, ca să nu lungească discuţia, cei doi se puseră a cere pomană, iară Chinezu, ajungând în dreptul lor, dădu fiecăruia câte cinci RON, ultimii săi bani, zicând:

– Pe cratimă au venit, pe cratimă s-or duce!… Na-vă! Tu-le muma-n… – îndepărtându-se, restul frazei se disipă în văzduh.

Lămurit şi Sfântul Petre de inima largă a omului aceluia, medie pe lângă Domnul Hristos să nu-l lase nerăsplătit şi, de e cu putinţă, să-i atenueze mirozna, că i-a strâmbat nasul cu damfurile sale. Domnul încuviinţă, iar cei doi ieşiră pe altă cale înaintea vestitului blogger.

– Bună seara, Chinezule! – spuse Domnul, dezvăluindu-Şi, indirect, identitatea.

– Mulţămesc Dumneavoastră! Dar, de unde-mi ştii numele? – întrebă acela cu tâlc, căci era doar beat, nu şi bătut cu leuca-n cap.

Scurtând istoria, cei doi explicară ce şi cum şi se oferiră să-l cadorisească cu ceva, la alegere… Bucuros, Chinezu ceru lui Hristos să-i blagoslovească blogrollul astfel ca, pe cine-ar voi el, să-l poată introduce (băga) într-însul, fără ca acela să plesnească. Domnul fu de acord, măcar că se minună de această dorinţă ca de încă una…

Chinezu, în urma acestei întâlniri neaşteptate, merse drept la computerul proprietate personală şi, dezmeticit oarecum, începu a cărăbăni în blogroll cam o treime din blogosferă. În mod cu totul surprinzător, blogrollul rezistă.

…

– Asta-i veche! – spuse Chinezu. Între timp, blogrollul meu a devenit unul modest, cantitativ vorbind… În plus, nici nu e pe pagina principală, aşa că toţi fraierii îmi livrează moca puncte-n ZeList!

– Posibil – admisei -, dar asta nu te împiedică să mai ceri un rând…

În vreme ce sosea vinul, Bogdan opină că, fiind de presupus că ne vom face mangă, să povestim despre personaje care nu sunt de faţă, pentru a evita tensiunile şi scenele nedorite.

– Mai încolo, că încă suntem limpezi – interveni domnul Onici, după care-şi aprinse o ţigară de foi pentru a savura următoarea poveste.