Foto: Dumitru Agachi

XXII

– Au ieşit? – îl întrebarăm pe autopsierul revenit de la closet.

– Nu, a fost doar o senzaţie. Poate, să încerc nişte îngheţată…

Ideea plăcu tuturor, astfel că cerurăm felurite îngheţate, îmbunătăţite cu coniac, whisky şi lichioruri.

Cum aşteptarea induse o anumită tensiune, socotii nimerit să încep o istorie ambiguă, denumită într-un mod adecvat:

Poveste absconsă

Ar fi de prisos să ne întrebăm ce-a căutat Camelia[1], într-o dimineaţă de februarie, într-o gară uitată de Dumnezeu. Dacă am proceda astfel şi am dori să fim consecvenţi, ne-am pune întrebări similare asupra fiecărei persoane în fiecare moment. Lăsând la o parte că ar fi cu neputinţă chiar să ne întrebăm, necum să mai aflăm şi răspunsul (respectiv, răspunsurile, căci ar fi circa şase miliarde de întrebări/clipă), nici nu credem că ar folosi cuiva acest efort intelectual. Lămurind toate acestea, ne vom mulţumi să constatăm că, într-o dimineaţă însorită de februarie, cum s-a mai spus, Camelia se afla într-o gară, privind la cei cinci salcâmi de peste linia ferată. Dacă pe seama lor căuta efecte compoziţionale ori cromatice, n-am putea să precizăm.

Cum se întâmplă de regulă în scrieri, dar nu numai, apăru şi un lucrător feroviar, care părea să aibă tot atâta treabă ca şi Camelia şi, în plus, chef de vorbă, semenii fiind o raritate în aşezământul pomenit.

– De dimineaţă ai pornit-o! – constată lucrătorul cu jovialitate. Mergi la oraş?

– Mda… – răspunse tânăra, nu cu acelaşi ton entuziast.

Ceferistul o măsură o vreme, apoi îşi continuă interogaţiile:

– Nu te numeşti, cumva, Camelia?

– Ba da… – lăsă aceasta să-i scape printre buze, ceva mai morocănos decât prima dată.

– Da, da, da… Ţi-am văzut poza pe net! Felicitări, ai un blog mişto!

Scăpată de la o întâlnire a bloggerilor, Camelia nu simţea nevoia să aprofundeze subiectul. Totuşi, murmură un:

– Mulţumesc.

– Chiar vroiam să te întreb cu prima ocazie… – insistă individul, de parcă ar fi fost decisă de Pronie această întâlnire, ilogică, la o analiză atentă. Tu eşti în acea poză[2]?…

– Nu! Am zis şi pe blog că nu ! Şi n-am chef să mai discut despre asta !…

– Dar cine e?

– Nu ştiu. O tipă.

– Ai telefonul ei? – tonul specimenului deveni, brusc, mieros, cu tente de libidinozitate (neologism ad-hoc).

– N-am! Nu ştiu cine e! Clar?…

Deşi răbufnirea Cameliei ar fi intimidat pe mulţi, omul părea decis să afle ceea ce-l interesa:

– Ei, nu şti… Dacă n-ai şti, nu ai ţine poza acolo… Ştii tu prea bine, da’ nu vrei să spui…

– Bun, nu vreau să spun! Acum, mă laşi în pace?

– Sigur! Nu vrei, nu vrei… Nu-i nici o supărare…

Se aşternu tăcerea, timp în care Camelia se rugă în gând ca starea aceasta să se prelungească, în vreme ce lucrătorul îşi scormonea mintea după o altă întrebare posibilă.

– Şi, ce mai citeşti tu?… Tot cartea aia?…

– E treaba mea ce citesc! Citesc ce vreau! – aproape urlă tânăra, privind într-un mod ce sugera ura.

– Sigur că da, citeşti ce vrei, nu mă amestec… – rosti convivul împăciuitor. Însă, de cinci luni aceeaşi carte, înseamnă că te-a captivat…

– Aia de care zici o ţin de cinci luni, dar am citit alte cărţi între timp!

– Da, altele, aia ziceam şi eu… – socoti ceferistul nimerit să aplaneze tensiunea. Hai, să-ţi zic un banc: Merge iepuraşul…

– Îl ştiu pe ăsta! – i-o reteză Camelia.

– Nu, n-ai de unde să-l şti! Ăsta l-am făcut eu…

– Atunci, l-ai făcut prost! Nu mă interesează bancurile care încep cu „merge iepuraşul” şi, la ora asta, nu mă interesează nimic! Când dracu’ vine trenu’ ăla împuţit?…

– Mai sunt vreo două ore… Dar, să ştii că nu se mai fumează pe tren…

– Ştiu… – rosti fata, începând să tremure.

– Ţi-e frig? – întrebă omul cu căldură.

– Nu! – veni răspunsul, de o răceală complementară.

Această complementaritate e omniprezentă în lume. Entuziasmul unuia se află în echilibru cu dezinteresul celuilalt, anotimpurile se alungă unul pe altul, fericirea se împreună cu deznădejdea… Toate par a se anihila reciproc şi, la sfârşit, rămâne un rahat!
Din fericire, Camelia nu-şi dorea să afle care este sensul vieţii, mulţumindu-se, deocamdată, cu câteva ceasuri de linişte. Dorinţă pe care, cel puţin noi, i-o respectăm.

Deşi povestea ar fi meritat o soartă mai bună, tocmai pe finalul ei sosi ospătarul şi întrerupse laudele într-un mod oarecum intempestiv:

– Nu vă supăraţi, dar noi v-am primit cum se cuvine!…

„Sigur, te-ai jertfit pentru Patrie! Că ai luat azi la şpagă cât pentru şase luni de zile!…” – îşi zise Crina, mereu atentă la aspectele economice şi, implicit, sociale.

– Adică? – punctă domnul Onici.

– Adică, cine s-a urcat cu picioarele pe closet şi a murdărit capacul?…

Ca înţeleşi, toţi privirăm către autopsier, acesta roşind vizibil. Dintr-o deformaţie profesională, locotenentul Petrescu dori să clarifice unele aspecte:

– Cum a murdărit capacul, cu urmele tălpilor sau… altfel?

– Dacă erau numai tălpile, n-ar fi fost problemă! – tună ospătarul. S-a şi şters cu o filă dintr-o carte, şi se înfundă!…

– Ce carte? – întrebă locotenentul, având un presentiment.

Dintr-o privire, îl trimise pe caporalul Verestoy să cerceteze. Acela porni către locul indicat şi, revenind după câteva minute, spuse din memorie:

– Scria aşa, cât s-a putut citi: Am spus acum. Iartă-mă, Bogdan, dar sunt în mijlocul unei anchete şi simt că înnebunesc. Cred că mai aveam multe prostii de spus, dar în momentul în care m-a luat în braţe şi m-a sărutat… Mai departe nu se pricepe, numai dacă spălăm foaia…

Indicii anatomice, pagina 114! – remarcă Petrescu. Data trecută, era pagina 108…

– Ia scoate tu cartea!… – interveni domnul Onici, făcându-i autopsierului un semn sugestiv din degete.

Încolţit, Serghei scoase un exemplar destul de uzat din Indicii anatomice, poliţiştii smulgându-i-l şi apucându-se să-l cerceteze.

– Logic! De la 106, sare la 115! – concluzionă domnul Onici. Dacă paginile 107-108 le-a folosit sub pod, înainte de toată povestea, de atunci s-a mai căcat de trei ori, şi ne ţine aici de proşti! Unde-s ochii?

– Nu ştiu! – gemu autopsierul. Mi-a fost teamă să spun, dar avusesem purgaţie înainte să iasă toată tevatura… Şi-am băgat-o pe aia cu constipaţia, sperând să se găsească alte indicii…

– Şi taman cu cartea mea ţi-ai găsit să te ştergi? – interveni Oana, neagră de supărare, în pofida tenului închis.

– Păi, asta o aveam la mine, cu ce să mă fi şters?

– Cu degetul, deşteptule! Şi să dai pe pereţi! Că ai în cap numai votcă şi manele! Cultură ce-ţi mai trebuie, nu? Te caci pe ea, Cultură! Să-mi plăteşti cartea!

Aici am simţit nevoia să intervin, opinând că Serghei ne-a jignit pe toţi, în calitatea noastră de iubitori de literatură, astfel că s-ar cuveni să dea un rând la toată lumea. Autopsierul se grăbi să plătească, dar locotenentul Petrescu îl atenţionă:

– Să nu crezi că ai scăpat!…


[1] Camelia Filip, bloggeriţă din Timişoara.

[2] Referire evidentă la o poză postată pe blogul Cameliei, despre care nu ştim mai multe amănunte.

Anunțuri