Desen de Gabriel Pacheco
XXVII
– A sunat colonelul Munteanu, zice să-l aşteptăm aici, căci are să ne spună o chestie… – spuse locotenentul Petrescu, mai mult către cei doi colegi din Poliţie, Onici şi Verestoy.
– Păi, îl aşteptăm, că stăm bine! – încuviinţă Onici. Taman putem să mai băgăm un rând de ceva şi o poveste. George…
După ce se încasă taxa de la ascultători şi comandarăm ţuică veche, pe lângă o brânză ţinută în butoiul cu untdelemn de măsline, începui un alt basm:
Albă ca Zăpada
Nu se mai ştie astăzi dacă Ama[1] şi-a spus singură Albă ca Zăpada ori a poreclit-o cineva astfel, dar este cert că, într-o măsură, istoria ei s-a asemănat cu cea a eroinei din basm. Adevărat, nu a fost gonită de vreo mamă vitregă, nici vânătorul oarecum milostiv nu apare în naraţiune, ci Ama şi-a impus o perioadă de recluziune într-o căsuţă din pădure, de unde nu a fost smulsă de vreun prinţ, plecând de bunăvoie când şi-a simţit împlinită misiunea.
Sunt opinii divergente atunci când se caută motivul pentru care Ama s-a retras din zbuciumul lumii. Unii susţin că era prea adeseori ţinta unor glume cu caracter etnic, alţii cred că angoasa i s-a tras din faptul că nu a absolvit Liceul C. D. Loga, ci unul anodin, iar alţii socotesc că pur şi simplu aşa i-a venit ei gust.
Cum la câte-o cabană se retrag destui, asemănarea crâmpeiului biografic al Amei cu basmul evocat în titlu ar fi părut oricui forţată, dacă noua Snegurocika (aşa-i zicea Vania, da’ tot Albă ca Zăpada înseamnă) n-ar fi nimerit într-o căsuţă locuită de şapte pitici. Aceştia se ocupau ziua cu mineritul, căci acţiunea se desfăşoară pe undeva prin Valea Jiului, iar seara se reîntorceau acasă, după o prealabilă oprire la birt. Deşi cei şapte nu erau întru totul pitici, dar nici cine ştie ce găligani, şi cu toate că purtau nume ca toţi oamenii, influenţa livrescă o făcu pe Ama să le găsească porecle noilor colocatari (căci se instală la ei fără multe întrebări), unele mai izbutite, altele purtând pecetea improvizaţiei, astfel că le zise: Oniricul, Ipohondrul, Acribistul, Tehnocratul, Infatigabilul, Dubitativul şi Evanescentul. Cei şapte o lăsară să-şi facă damblaua, neavând prea mare chef de dispute filologice, însă e drept că nici nu s-au prea ostenit să-şi înveţe noile etichete, astfel că erau, cel mai adesea, trataţi oarecum în grup.
Ca întotdeauna când apare o femeie, aceasta răvăşeşte vieţile celor cu care vine în contact, dar apar şi unele avantaje. Astfel, în căsuţa celor şapte dispăru mizeria de nedescris de odinioară, dar, în mod complementar, se insinuă şi un anume regulament, impus persuasiv, astfel că nu mai puteai chiar să-ţi faci de cap.
O primă regulă, absolut neplăcută, a fost aceea ca cei şapte să se spele la venirea de la lucru, de acest detaliu fiind condiţionată servirea mesei. Piticilor, ca să le spunem aşa, le convenea să se spele cam cât ne convine şi nouă, dar se jertfeau, pentru că-i mai bine să haleşti fripturi savante decât clisă cu ceapă… Apoi, cu toţii ştim că, până ce vrăjim o tipă, mai facem şi noi pe igienicii. Pornind de la aceeaşi logică, cei şapte nu ţineau să-şi arate grobianismul în mod plenar, iluzionându-se că… pricepeţi dumneavoastră!
Într-o seară, pe când speranţele piticilor erau mai accentuate, din pricina unui nou sortiment de vinars aromatizat cu dracu’ ştie ce, Snegurocika avu o idee în totală contradicţie cu imboldurile lor. După cină, le spuse:
– Am o surpriză pentru voi! Vă voi da, fiecăruia, câte o carte…
– Şi ce naiba să facem cu ele? – întrebă Dubitativul.
– Să le citiţi şi, apoi, să faceţi schimb de cărţi…
O tăcere gravă se lăsă în odaie, iar atitudinea micilor mineri contrasta vădit cu mina veselă a Albinoasei (cum era numită eroina în timpul ieşirilor la cârciumă). Infatigabilul izbucni primul:
– Băga-mi-aş…
Dar, o palmă peste ceafă primită de la Tehnocrat îl împiedică de-a-şi finaliza ideea.
Oniricul susţinu că, în ce-l priveşte, a mai încercat să citească, adormind de fiecare dată aproape instantaneu. Albă ca Zăpada îl încurajă:
– Acum eşti mai matur şi, în plus, te voi stropi eu cu apă rece de câte ori va fi necesar.
Evanescentul spuse că trebuie să meargă până la closet, dar, noua stăpână a casei având o presimţire, nu-l lăsă nesupravegheat, astfel că acela nu obţinu decât o mică amânare.
– Putem sări peste descrieri? – căută Acribistul să mai salveze ce se putea.
– Citiţi tot! – zise cu cruzime Snegurocika. Descrierile sunt, de multe ori, cele mai interesante părţi dintr-o carte.
– Eu nu prea mă simt bine… – riscă Ipohondrul.
– Atunci, tu vei primi o doctorie înainte să te apuci de citit… – rezolvă Ama şi această nouă problemă ivită.
Nemaiexistând obiecţii, cei şapte se apucară de lectură, fiind dificil de apreciat, după mimicile feţelor lor, ce stări lăuntrice îi încercară în vreme ce sufletele li se înnobilau.
Cu timpul, sumedenie de cărţi trecu prin mâinile piticilor şi apărură o serie de recenzii, publicate parţial pe un blog. Dar, cum se întâmplă uneori, acţiunea avu şi efecte nescontate în faza incipientă: Piticii îşi formară propriile gusturi literare, începură s-o contrazică pe Ama tot mai des, ba chiar să-i conteste autoritatea. Primind Dubitativul o carte de Rushdie, acesta-şi exprimă dorinţa de a citi Cartea de dragoste a Gabrielei Savitsky.
Albă ca Zăpada deveni, brusc, roşie ca Tomata şi începu un şir de imprecaţii:
– Care Gabriela Savitsky? Nu ştiu nici o Gabriela Savitsky! Numai tâmpenii aveţi în cap!… Eu am încercat să fac oameni din voi! De la cârciuma aia a voastră vă vin toate ideile astea! Cu ce beţivan v-aţi mai înhăitat?…
Ama spuse mai multe, însă n-am dori să obosim cititorul. După o criză asemănătoare cu cea a Alisei Frendlih din filmul Stalker, îşi strânse catrafusele şi decise să revină în lume, la fel de imprevizibil ca şi atunci când hotărî s-o părăsească. Curând, piticii îşi reluară vechile apucături, mania lecturilor căzând în desuetudine.
Ajunsă în Timişoara, Ama îşi procură de la talcioc o oglindă de o construcţie aparte, pe care-o întreba uneori:
– Oglindă, oglinjoară,
Care-i cea mai naşpa poetă din ţară?
Oglinda răspundea, funcţie de dispoziţie, cam aşa:
– E dificil să mă pronunţ, aici intervine şi gustul personal al fiecăruia…
…
– Care eu nu le înţeleg pe femeile astea închipuite, care se crede nu ştiu ce şi vrea ele să pice toţi înaintea lor! – filosofă Marieta asupra naraţiunii.
– Normal că nu le înţelegi! – conchise şefa sa.
[1] Anamaria Petniţan, bloggeriţă din Timişoara.
Ioan Usca 
Comentarii recente