Foto: Alice Drogoreanu
XXIX
Cum colonelul Munteanu încă nu apăru, convenirăm să mai spunem o poveste. Făcurăm doar o scurtă pauză, pentru a-l percheziţiona pe George, asupra sa găsindu-se trei sute de lei noi, proveniţi din încasări, pe care nu-i predase. Ospătarul fu atenţionat să nu-i mai dea decât votcă ieftină, iar în cazul că va comanda altceva, să ne atenţioneze.
– Spune-o pe aia cu crima… – medie Onici.
Deşi colonelul apăru cu o mină gravă, îi făcurăm semn să aştepte, povestea fiind demarată:
Crima perfectă
Matinal ca de fiecare dată, zorii mă găsiră şi ieri la chioşc pentru a-mi lua cafeaua de dimineaţă, în pahar de unică folosinţă. Aveam de făcut o alegere decisivă: să-mi caut ceva de lucru, ori să intru la Dinar? Dimineaţa geroasă mă determină să optez pentru cea de-a doua variantă.
– Ce vreme! – exclamă domnul plutonier-major Onici, deja prezent în aşezământ. Cică, să patrulezi… Am intrat să mă încălzesc un pic, că nu mai puteam de frig!
Îi dădui dreptate şi, după ce-am cerut Adinei un coniac, mă aşezai la aceeaşi masă.
– Ce mai spui? – întrebă comeseanul.
– Bine… – făcui evaziv.
– Ţi-ai găsit ceva?…
Domnul plutonier, ca, de altfel, toţi obişnuiţii Dinarului, era la curent cu intenţia mea de a-mi găsi un serviciu.
– Încă nu… Nici nu sunt convins că merită… Mă tem că mi-ar bulversa tot ritmul de viaţă!
– Asta-i adevărat! – încuviinţă amicul. Crezi că mie mi-e uşor? Când te simţi mai bine la Dinar, trosc! Du-te să prinzi infractorul… Bine, cel puţin, că n-am muncă de birou, ăia abia reuşesc să se fofileze!… Dar, problema-i alta. Din ce-o să trăieşti?…
– Nu ştiu… – făcui resemnat, cerând încă un coniac. Mă gândesc să mă apuc serios de scris…
– Serios! – sublinie domnul Onici cuvântul, vădit indispus. Scrisul nu-i niciodată serios! Mă rog, citim, ne place… Nu zic!… Dar, autorilor ce le-a adus? Nici măcar economie n-au făcut. Ai fi tentat să spui că stând la masa de scris nu ieşi prin cârciumi să cheltui… Însă, spune şi tu: poţi scrie ceva de Doamne-ajută fără să ai cafeaua alături şi ţigaretele?
– Nu poţi – admisei.
– Vezi? Şi, când publici vreun volum, ăia abia de-ţi dau bani de ţigări… Scrisul e aşa… de hobby. Ar trebui, însă, să faci ceva care să aducă bani. O variantă ar fi, cum ai zis, să-ţi cauţi un serviciu. Da’ nici ăla nu aduce cine ştie ce şi, în plus, e degradant. De ce nu te prostituezi? – căută convivul o soluţie. Sunt atâtea doamne trecute…
– Am încercat – mărturisii -, dar n-a prea mers. La partea de vrăjeală m-am descurcat, însă m-a trădat tocmai esenţialul…
– Mă rog… – căută plutonierul să schimbe subiectul. Încearcă, atunci, altceva. Vreo lovitură, să te asiguri pentru mai multă vreme…
– Ce lovitură? – făcui sceptic. M-am gândit să jefuiesc o bancă, dar pentru asta-ţi trebuie jeep, mitralieră… Eu, abia am de cheltuielile la bloc şi de coniac…
– E şi riscant… – admise domnul Onici. Ai putea, însă, să jefuieşti o cămătăreasă. Alegi una mai în vârstă, să nu alergi după ea prin toată casa, şi-ţi însuşeşti ce are ea pe acolo. Ar fi şi ceva relativ moral, căci cămătăresele exploatează clasa muncitoare! Adică, e mult spus, că azi nu prea mai munceşte nici dracu’…
– Exploatează poporul – încercai o varianta.
– Exact! Poporul! Mai grav… Ucizi un duşman al poporului…
Reuşii să mă adun, viziunea colegului meu părându-mi a merge cam departe.
– Adică, cum… să ucid?…
Domnul plutonier-major mă privi surprins:
– Păi, tu cum vrei să-i iei banii? O adormi lecturându-i scrierile tale? Normal că o ucizi, ca să poţi scotoci în voie prin casă…
– Şi dacă mă prinde? – emisei o posibilitate.
– Te prinde dacă eşti tâmpit! Facem în aşa fel încât să nu te prindă… Băieţii de la criminalistică sunt inteligenţi, astfel că avem nevoie de un plan abil, capabil să-i deruteze până şi pe ei.
Devenit interesat, cel puţin la modul teoretic, mai cerui un coniac, pentru a mă putea concentra.
După ce râserăm, imaginând situaţii în care-o fugăresc pe cămătăreasă prin locuinţă, domnul plutonier-major Onici redeveni serios, aproape grav:
– Problema ta, dar şi a intelectualităţii în general, este că trăieşti în imaginar! Adevărat, dintr-un rahat ideatic te poţi sustrage prinzându-te de-o funie fictivă, dar noi avem de înfruntat căcatul concret al cotinianului…
Cum stilul convivului se vădea pretenţios, mai cerui un coniac.
– Să luăm, de pildă, crima – continuă el. Mulţi s-au apucat să imagineze crime perfecte, uzând de găselniţe dintre cele mai diverse. Dar, dacă-l pui pe vreun scriitoraş din ăsta să dea cu toporul în cineva, încep să-i tremure genunchii şi face pe el de frică!… Aşa, din condei, pot să mă plimb şi eu prin nu ştiu care galaxii şi s-o mârlesc pe Zâna-Zânelor ori pe regina Yassuna…
Nedorind să risc o incursiune în SF ori fantasy, schimbai subiectul:
– Dacă am zis c-o lichidez pe cămătăreasă, o lichidez şi gata! Nu-s eu aşa sensibil… Problema-i alta. Cu ce-o voi face? Aş avea acasă un cuţitaş…
– Da’ ce eşti tu? – pufni plutonierul. Portorican?…
– Păi, cu ce s-o…?
– Cu toporul, bărbăteşte! Mergi să omori, nu să cureţi ceapa! Adina! Tu cu ce-ai omorî pe cineva?
Distrată, căci tocmai clătea nişte pahare, barmana răspunse totuşi:
– Cu ce-aş omorî? Nu ştiu, cred că cu toporul…
– Vezi? – reveni plutonierul la mine. Până şi-o femeie are o gândire mai sănătoasă ca a ta…
– Bine, îmi fac rost de-un topor… – zisei, destul de ruşinat. Nici nu ştiu unde se mai găsesc din astea, înainte erau la metalo-chimice…
– Au la Fiodor! Elegante, de import, marca Raskolnikov…
– Nu-l chema aşa şi pe tipul…? – încercai o asociere de idei.
– Nu-l chema pe nimeni, n-auzi că-i marca toporului? – mi-o reteză domnul Onici. Normal, n-o să te duci cu el în mână. Îţi coşi o prinzătoare şi-l pui sub haină. Mai exersezi puţin şi acasă, ca să-l scoţi repede când ajungi singur cu cămătăreasa…
– Dar, cu toporul – mai avui o obiecţie -, nu se face… deranj?
– Lasă, bă! Ce-ţi pasă? Doar nu speli tu… Toată treaba este să nu uiţi pentru ce te-ai dus! Scopul tău este înavuţirea, omorul e doar în subsidiar…
Într-adevăr, mă concentrasem mai mult asupra asasinatului, astfel că observaţia îmi păru pertinentă. Dar, dacă din bunurile altora mă mai înfruptasem, uciderea prezenta aspecte inedite, capabile să timoreze pe-un începător.
– N-ar trebui să-mi iau şi nişte mănuşi de cauciuc? – întrebai.
Domnul plutonier îşi dădu ochii peste cap:
– Omule! Tu te duci s-o lichidezi pe acea libarcă exploatatoare, nu te duci să-i speli vasele! La ce ţi-ar trebui mănuşi?…
– Mă gândeam la amprente… – murmurai.
– Las’ că are cine să se gândească la amprente! Treaba ta nu-i să te gândeşti la ele, ci să laşi cât mai multe amprente şi cât mai la vedere! În plus, calci prin băltoaca de sânge fără fereală, ca să laşi şi urmele încălţămintei…
– Păi, dacă las urme evidente, n-o să ajungă la mine orice anchetator, cât ar fi el de tâmpit?…
– Tocmai asta e, că tu n-ai de-a face cu tâmpiţi, ci cu băieţii de la Criminalistică! Ăştia-s de-o inteligenţă inimaginabilă, nici Kasparov nu s-ar pune cu ei… Dacă s-ar ocupa de caz un tâmpit, fireşte că, ghidându-se după urme, ar ajunge la tine şi te-ar lega. Ăştia, fiind sclipitori, vor raţiona: doar un bou poate lăsa urme atât de evidente, astfel că, în mod evident, cineva a înscenat totul, nu prea abil!…
Tăcurăm o vreme. Năucit de viziunea domnului plutonier, mai cerui un coniac, pentru a-mi ordona gândurile.
– Să presupunem – reveni domnul Onici – că te-ai lua după filme idioate şi te-ai duce cu cagulă, mănuşi, cipici şi alte prostii! Şi? Tot îţi mai cade-un fir de păr, ori îţi vine poftă să scuipi pe jos! Şi te găsesc după ADN… Aşa, dacă-s urme cu toptanul, deja le-ai deturnat din start atenţia şi vor căuta pe individul care ar avea motive să se răzbune pe tine… Ai pe vreunul care-ţi poartă sâmbetele?
– Ar fi ştefan Popescu, că murise una acum vreo cinci ani şi-am făcut să pară că el ar fi autorul… Dar, ăla-i în penitenciar, a primit cincisprezece ani…
– Perfect! Cu atât mai diabolică este înscenarea, dacă a făcut-o în stare de detenţie! Tipul a căcat drapelul, o să-i dea puşcărie pe viaţă!…
Mai închinarăm câteva păhăruţe, după care eu pornii hotărât, promiţând să mă reîntorc bogat şi să dau un rând la toată lumea.
– Să-ţi ajute Dumnezeu! – îmi ură Adina la despărţire.
…
– Şi-ai omorât-o! – fu curios maiorul Petrescu.
– Nu-mi mai amintesc precis…
Colonelul făcu un gest, în sensul să terminăm cu basmele, şi ne înştiinţă:
– A fost găsit cadavrul lui Horaţiu Vidal!
– Are ochi? – se interesă Bogdan, în vreme ce toţi privirăm către autopsier.
– N-are. Adică, i-au fost scoşi, dar îi avea… O fetiţă tocmai se juca, încercând să-i facă să pocnească cu o cărămidă… A fost dezmembrat, i s-au scos dinţii, are urechile tăiate… Oribil!
Marcat de aceste veşti, de băutură şi de ultima mea poveste, ca şi de istoria ochilor ingeraţi din neatenţie, autopsierul Serghei izbucni:
– Eu l-am ucis! L-am lovit cu un levier, apoi am început să-l tranşez cu bestialitate!…
George gândi fulgerător: „Ăsta vrea să ajungă la Ştirile de la ora cinci!”, intervenind:
– Eu i-am tăiat picioarele şi am tăinuit fapta!…
Spre decepţia generală, colonelul Munteanu le reteză elanul confesiunilor:
– Pe dracu l-aţi omorât! A făcut infarct lângă linia ferată şi l-au găsit nişte copii care locuiesc într-un vagon abandonat. Ăia s-au jucat cu trupul… E o femeie – ca să-i zicem aşa – cu patru bastarzi retardaţi, au dat cu pietre şi după echipajul de poliţie şi strigau măscărale…
– Bieţii copii! – interveni Onici. Păi, să-l trimitem pe Caius să le ducă nişte portocale…
Bogdan păru preocupat de-un alt aspect:
– Ei, Horaţiu, acum vezi cum e să le tragi pe pielea ta! Dacă-mi pasai, puteam să-i egalăm pe ăia din D. Dar, te-ai halit!…
– Ăla era Andrei Ababei… – îl atenţionă Crina.
– Chiar, Ababei era! Mereu îi încurc pe ăştia doi…
– Horaţiu Vidal e tipul la care-am găsit ochii-n frigider… – interveni Oana.
– Ăla-i Horaţiu Velimirovici! – punctă maiorul Petrescu.
– Şi atunci, cine-i Horaţiu Vidal? – se impacientă Bogdan, care nu mai pricepea nimic.
– Un cetăţean – informă colonelul.
Ascultând cele discutate, domnul plutonier-major Onici pregăti punga cu portocale pentru sărmanii defavorizaţi, iar Caius, la fel de beat ca noi, acceptă să le-o ducă. Deşi ne îndoirăm că va găsi locul, comisionarul se descurcă, revenind în aproximativ un ceas.
– Nişte animale! – ne rezumă. Aruncau cu pietre după mine şi mimau copulaţia… Am lăsat portocalele acolo şi-am întins-o…
– Ai făcut o faptă bună! – îl lăudă Onici.
…
Ne mai lungirăm o vreme, până când furăm înştiinţaţi că cei cinci paria au murit în chinuri indescriptibile, prezentând toţi în jurul gurii spume verzui.
Ioan Usca 
Comentarii recente