O criză de nervi

Foto: Alice Drogoreanu

Ieşind deunăzi din casă, ca să fac câteva cumpărături, în gangul către chioşc am dat peste  Helmut, proptit de zid. Plângea. Fire miloasă, l-am întrebat:

– Ce-i, Helmut? Iarăşi ai luat-o-n freză?…

– Nu! – îngăimă el, printre suspine.

– Dar ce s-a întâmplat? – insistai.

Îmi răspunse după mari eforturi, căci şuviţe de salivă îi şiroiau pe barbă, din pricina spasmelor:

– Fac ăştia mişto de mine pe bloguri!…

Evident, aştepta o consolare, astfel că mă grăbii să-l alin:

– Helmut, nu le da atenţie la toţi fraierii! Eşti pe 842 în ZeList, cu perspective să scazi… Şi? Vei ajunge acolo de unde nu vei mai putea decât să urci, în vreme ce ei… Sunt invidioşi pe tine, asta e! Hai, linişteşte-te!

– Daa… – reuşi ipochimenul să îngaime după o vreme, trăgându-şi mucii.

– Şi fii atent – l-am mai sfătuit -, mai fură şi tu imagini de pe la alţii, pentru rating! Uite, de la Mirela ai putea… Şi texte de la Gabriela, da’ le mai modifici un pic, să nu se prindă…

După alte câteva vorbe blânde şi sfaturi înţelepte ale mele, Helmut plecă oarecum înseninat.

– Bă – strigai după el -, mergi mâine la No băsescu Day?

– Nu cred – răspunse, după care dispăru nu se ştie unde.

2 Aprilie

– Da’ de ce trebuie să particip la No băsescu Day ? – întrebă Caius, pe la al treilea coniac.

– Pentru că – îi răspunse domnul plutonier–major Onici –, a–l avea pe băsescu preşedinte este ca şi cum ai intra într–un closet în care nu s-a tras apa, ca şi cum ai locui într-o casă plină de igrasie şi fojgăind de gândaci, ca şi cum – înfometat fiind – ai avea parte de bucate alese, dar şi de-o rană pe limbă, ca şi cum l-ai avea pe paul gabor în blogroll, ca şi cum te-ai întâlni cu iubita şi aceea pute-a transpiraţie, ca şi cum…

– Gata, am priceput! – îl întrerupse Caius. Vin şi eu! În violet?

– În violet. Mâine… Da’ vezi, nu te îmbraci ca un papagal, că nu-i meci la Poli! Pui şi tu ceva violet pe tine…

– O eşarfă-i bună?

– E bună.

Dintr-un April

Foto: Alice Drogoreanu

Aprilie a debutat cu un soare înşelător. În pofida strălucirii văzduhului, lăuntrul celor mai mulţi era mohorât. Ne aflam astfel în Dinar eu, bând alternativ din cele două cocteiluri letale comandate, şi Caius, acesta din urmă sorbind bere după bere şi vărsând lacrimi amare în răstimpuri. Dacă, în cazul lui Caius, angoasa era justificată oarecum, fiind părăsit de o a doua Marietă şi, astfel, văzându-şi iluziile spulberate cu cruzime, în ce mă priveşte nu era limpede ce mă mâna la performanţe care nu folosesc nimănui.

La fel ca şi-n alte dăţi, domnul plutonier-major Onici, sosit între timp, căută să ne readucă buna dispoziţie – mai puţin lui Caius – şi, în plus, să descifreze tainiţele stării noastre, în vădită contradicţie cu lumina curată ce pătrundea prin generoasa vitrină a edificiului.

– Băi, Caius, – îl abordă domnul plutonier pe suferind – ascultă ce-ţi spun eu! Marieta era o fată oarecare, neprezentând nicio calitate mai acătării. Doar halatul albastru, pe care-l îmbracă din obligaţie profesională, o preschimbă, în mintea ta şi numai acolo, într-o doamnă distinsă… Dacă ar fi fost ceva de capul ei, crezi că i-ar fi reţinut Crina din salariu?…

Caius ascultă o vreme năucit, după care începu să plângă-n hohote şi, şuviţe de scuipat prelingându-i-se pe piept, îngăimă:

– O iubesc!…

– O iubeşti pe naiba! – concluzionă domnul plutonier. Dacă ai iubi-o, ai porni s-o cauţi, n-ai bea aici bere după bere. Măcar de ai comanda bere cu alcool, da’ aşa, cheltui banii şi-i pişi!…

Trăgându-şi mucii, Caius se reculese şi porni hotărât nu se ştie unde, căci Marieta, după cum cititorii atenţi o ştiu deja, vieţuieşte tocmai în Satu-Mare.

Rămaşi singuri, deoarece Anca vorbea la telefonul mobil şi nu ne acorda prea multă atenţie, domnul Onici mi se adresă:

– Iar ai luat două otrăvuri din astea?… Presupun că una o bei de bucurie, iar cealaltă, de tristeţe… Şi, din combinaţie, iese o stare cenuşie, pe care mă sfiesc să o definesc. Dar, cum nici tristeţea nu-i tocmai de luat în serios, iar bucuria este părelnică, ai putea să şi renunţi la autoflagelare… Oricum, eşti un om ciudat!

– Sunt un bou! – răspunsei, cu sinceritatea-mi dezarmantă.

– În sfârşit, – făcu domnul plutonier stânjenit – eu am căutat să mă exprim eufemistic.

După ce-şi luă un coniac, domnul Onici trecu la alt subiect:

– Şi eu mă simt nu ştiu cum… Azi mi-a venit gust să scriu un poem. Să-ţi zic începutul:

Din nou dă mireasmă pădurea.

Ciocârliile, cu zborul lor, înalţă cerul

ce ne-a zăcut greu pe umeri…

– E mişto până-aici! – îl încurajai pe conviv, deşi aveam serioase îndoieli asupra paternităţii versurilor. N-am înţeles, în schimb, altceva… De ce nu l-ai pus pe Caius astăzi să spele closetele?

– Ei, nu era cazul!… – rosti plutonierul pe un ton blând. Tembelul suferă sincer, ce rost avea să-i distrag atenţia de la asta?…

Minunându-mă de clarviziunea organului, mai cerui un cocteil letal, spre a ieşi din starea neutră dobândită.