Caius îşi aminti de curând cum, în clasele primare, întreaga clasă a râs de el pentru a zis Omisiunea de nopţi, în loc de O mie şi una de nopţi. Aşa cum se întâmplă întotdeauna în primii ani de şcoală (şi aproape întotdeauna la serviciu), fu înştiinţată şi doamna învăţătoare.

– Dar, Caius, cum poţi face astfel de greşeli? Doar dă şi la televizor, zilnic, O mie şi una de seri, cu Mihaela!…

– Pe mine nu mă lasă să mă uit… – ne zise camaradul nouă, colegilor din Dinar, replica sa de odinioară.

– Cred că a fost un moment penibil… – aprecie domnul plutonier-major Onici.

– Nu chiar. Eram obişnuit…

– Şi asta-i adevărat! – confirmarăm cu toţii.

Acum, însă, neajunsurile copilăriei erau aproape uitate, alte stihii abătându-se. Tenebrosul Aprilie induse în sufletul lui Caius un simţământ înrudit cu tristeţea. Iar tristeţea, ca şi Iubirea, are darul de a-l mâna pe colegul nostru pe tărâmul lirismului. Iată ultima sa creaţie, menită să adauge tristeţii fruste şi suferinţelor din dragoste noi deznădejdi:

Îţi aminteşti, iubito, cum ne simţeam noi singuri,

Când numărând, pe seară, aveam puţine ping-uri,

Şi deplângeam ca-n ceţuri destinul nostru trist

Ca pururi să rămânem în coadă la ZeList?…

Anunțuri