Foto: Alice Drogoreanu
Anton Pavlovici Cehov – Ninocika (Poveste de dragoste)
Uşa se deschide încet şi în odaie intră bunul meu prieten Pavel Sergheevici Vihlenev, om tânăr, dar bolnăvicios şi cu o înfăţişare bătrânicioasă. E uscăţiv şi uşor adus de spate, cu un nas cam prea lung. Într-un cuvânt, e destul de urât. În schimb, faţa lui e atât de naivă, de bună şi de blajină, că văzând-o, eşti cuprins de năstruşnica dorinţă să-l pipăi cu cele cinci degete ale mâinii ca să-i simţi aievea toată cumsecădenia şi blândeţea sufletească. Amicul meu are o fire docilă ca un aluat moale. Ca toţi oamenii care îşi petrec viaţa în camera lor de lucru, e tăcut, sfios şi timid, dar astăzi, pe lângă toate acestea, e galben la faţă şi vădit tulburat.
– Ce-i cu dumneata? – îl întreb eu, cercetându-i chipul palid şi buzele care îi tremură uşor. Eşti bolnav sau te-ai certat iarăşi cu nevasta? Arăţi atât de rău!…
După ce se codeşte un pic şi tuşeşte, Vihlenev face un gest de deznădejde cu mâna şi începe:
– Iar am avut o… discuţie cu Ninocika! Sunt aşa de amărât, dragul meu, că n-am dormit toată noaptea şi, după cum vezi, abia mă mai ţin pe picioare. Dracu’ ştie ce fel de om îs! Altora puţin le pasă, îndură cu uşurinţă şi jigniri, şi pierderi, şi boli, iar eu… pentru o nimic toată mă prăpădesc cu firea şi mă dau de ceasul morţii.
– Dar ce s-a întâmplat?
– Ei, fleacuri!… O mică dramă de familie. Dar dacă vrei, am să ţi-o povestesc. Ninocika mea nu s-a dus nicăieri, a stat acasă: voia să petreacă o seară cu mine. Fireşte că m-am bucurat. De obicei, ea seara se duce pe la câte o sindrofie, iar eu, dimpotrivă, numai seara sunt acasă, aşa că-ţi închipui… cum… cât m-am bucurat. Ce vrei, tu n-ai fost niciodată însurat şi nu poţi şti ce cald şi plăcut e să găseşti acasă, când te întorci de la muncă, făptura pentru care trăieşti… Ah!
Vihlenev descrie farmecul vieţii de familie, îşi şterge fruntea înăduşită şi continuă:
– Cum îţi spuneam, Ninocika a vrut să petreacă o seară cu mine… Dumneata mă ştii! Sunt un om tăcut, plicticos, câtuşi de puţin spiritual. Cum vrei să se distreze cineva cu mine? Veşnic sunt cu desenele şi graficele mele, cu filtrele şi cu probele de sol. Nu ştiu nici să joc cărţi, nici să dansez, nici să fac glume… iar Ninocika, ce vrei, e tânără, mondenă… Tinereţea îşi cere drepturile ei… nu-i aşa? Eu am început să-i arăt nişte ilustraţii, tot felul de nimicuri, una, alta… i-am mai povestit câte ceva… Tocmai atunci mi-am adus aminte că am în sertarul biroului nişte scrisori vechi şi că printre ele sunt şi unele foarte hazlii. Când eram student, aveam nişte prieteni: straşnic mai scriau, ai dracului! Când citeai, te stricai de râs. Am scos scrisorile din birou şi am început să le citesc cu glas tare Ninocikăi. I-am citit o scrisoare, alta, încă una… şi deodată – tronc! Într-o scrisoare, închipuie-ţi dumneata, era o frază buclucaşă: „Salutări de la Katia”. Pentru o soţie geloasă, frazele de acest soi sunt ca un cuţit în inimă şi Ninocika mea e un Othello cu fustă. Pe nefericitul meu cap au început să curgă fel de fel de întrebări: Cine-i Katia?… Când s-a întâmplat? Cum? I-am povestit că fusese, într-un fel, prima mea dragoste… ceva, cum să spun, studenţesc, nevinovat, ceva căruia nu i se poate acorda nicio importanţă. Orice băiat tânăr îşi are o Katenkă a lui, fără asta nu se poate… Ninocika nici n-a vrut să audă! I-a închipuit dracu’ ştie ce şi a izbucnit în plâns… După plâns a apucat-o o criză de nervi. A început să-mi strige: „Eşti un nesuferit şi un scârbos! Îmi ascunzi trecutul! Înseamnă că dumneata ai şi acum o Katie, dar mi-o ascunzi!” Am încercat eu s-o conving, dar degeaba… Logica bărbătească nu poate veni niciodată de hac logicii femeieşti. În cele din urmă, i-am cerut iertare, m-am târât în genunchi în faţa ei, dar fără nici un rezultat. Şi aşa s-a terminat: ea s-a culcat în iatacul ei, cu criză de nervi, iar eu la mine, pe divan… Azi-dimineaţă, nu m-a învrednicit nici cu o privire; era bosumflată şi continua să-mi spună „dumneata”. Dădea zor că se mută la maică-sa. Şi ai să vezi că se mută, o ştiu eu!
– M-da, e o păţanie neplăcută.
– Nu pot înţelege femeile! E drept că Ninocika e tânără, cuminte, romanţioasă şi că o poveste ca aceea nu poate să n-o scandalizeze; admit toate astea… dar e atât de greu să ierţi? Sunt vinovat, fie, dar i-am cerut iertare, m-am târât în genunchi! Dacă vrei să ştii, am… plâns chiar!
– Da, femeile sunt o mare enigmă.
– Dragul meu, ştiu că ai o mare înrâurire asupra Ninocikăi: te stimează, vede în dumneata o autoritate. Te rog din suflet, du-te la ea, foloseşte tot ascendentul dumitale şi fă-o să înţeleagă cât de nedreaptă e… De-ai şti cum sufăr, dragul meu!… Dacă această poveste mai ţine o zi, n-am să mai rezist. Du-te, şi vorbeşte-i!
– Dar se cade aşa ceva?
– De ce să nu se cadă? Vă cunoaşteţi aproape din copilărie, are încredere în dumneata… Du-te, fii un adevărat prieten!
Rugăminţile şi lacrimile lui Vihlenev mă mişcă… Mă îmbrac şi mă duc la nevastă-sa. O găsesc pe Ninocika dedându-se îndeletnicirii ei preferate: şade pe divan picior peste picior, cu ochii ei frumoşi, pe jumătate închişi, pierduţi în gol, şi nu face nimic… Zărindu-mă, sare de pe divan şi aleargă spre mine… Apoi se uită în jur, închide repede uşa şi, uşoară ca un fulg, îmi sare de gât. (Să nu creadă cititorul că e vreo greşeală de tipar… De mai bine de un an împart cu Vihlenev îndatoririle lui conjugale).
– Ce ai născocit iarăşi, bestie mică? – o întreb pe Ninocika, aşezând-o lângă mine.
– Despre ce-i vorba?
– Iar ai inventat un chin pentru bărbăţelul tău! Astăzi a fost la mine şi mi-a povestit toată comedia cu Katia.
– Ah… asta era! A găsit şi cui să se plângă!…
– Ce s-a întâmplat între voi?
– Ei, fleacuri… Aseară mă plictiseam… De ciudă că n-aveam unde să mă duc, m-am agăţat de Katenka lui. Fiind iritată, m-a podidit plânsul şi… cum era să-mi justific lacrimile?
– Dar asta-i groaznic, sufleţelule, e neomenos. Nu e el şi aşa destul de nervos, mai trebuie să-l chinui şi tu cu scenele tale?
– Habar n-ai! Lui îi place când îi fac scene!… Ca să-ţi legi la ochi bărbatul, nu-i nimic mai nimerit decât să te prefaci geloasă… Dar să nu mai vorbim de el… Nu-mi place când începi să mă baţi la cap cu mototolul acesta… Şi aşa sunt sătulă de el până în gât. Hai mai bine să luăm un ceai…
– Încetează totuşi să-l mai chinuieşti… Ţi-e mai mare mila să te uiţi la el… Vorbeşte cu atâta sinceritate şi candoare de fericirea şi căminul lui şi este atât de neclintit în convingerea că îl iubeşti, încât, uneori, mă apucă groaza… Mai calcă-ţi şi tu pe inimă, mai dezmiardă-l, mai minte-l… E de ajuns un cuvânt bun din partea ta, ca să se simtă în al şaptelea cer.
Ninocika se bosumflă şi se posomorăşte. Totuşi, curând după aceea, când Vihlenev se întoarce şi se uită sfios şi întrebător la mine, îi zâmbeşte veselă şi-l dezmiardă cu privirea.
– Ai căzut de minune, tocmai la ceai! – îi spune ea. Tare drăguţ eşti tu că nu întârzii niciodată… Vrei ceaiul cu frişcă sau cu lămâie?
Vihlenev, care nu se aştepta la o asemenea primire, e în al nouălea cer. Sărută cu dragoste mâna nevestei sale, apoi mă strânge în braţe, şi îmbrăţişarea lui e atât de absurdă şi de nepotrivită cu situaţia, încât şi eu şi Ninocika roşim.
– Binecuvântaţi fie aducătorii de pace! – exclamă el radios. Ai izbutit s-o îndupleci! I ştii de ce? Fiindcă eşti om de lume, ai frecventat societatea, cunoşti toate subtilităţile inimii de femeie! Ha-ha-ha! Eu sunt un urs, un mocofan! Unde-i nevoie de un cuvânt, spun zece… Când trebuie să sărut mâna, sau mai ştiu eu ce să fac, încep să mă pierd… Ha-ha-ha!
După ceai, Vihlenev mă duce în biroul lui, mă apucă de un nasture şi-mi spune încurcat:
– Nici nu ştiu cum să-ţi mulţumesc, dragul meu! Crede-mă, am suferit, m-am chinuit cumplit, iar acum sunt atât de fericit, încât le-aş da şi altora din fericirea mea. I nu-i prima dată când mă scoţi dintr-o situaţie atât de groaznică. Dragul meu, să nu mă refuzi! Am aici un lucru mic… O locomotivă în miniatură pe care am făcut-o chiar eu… Am primit pentru ea o medalie la expoziţie… Ia-o ca semn al recunoştinţei… al prieteniei mele!… Fă-mi această plăcere!
Bineînţeles că încerc în fel şi chip să refuz, dar Vihlenev e neînduplecat, astfel că, vrând-nevrând, trebuie să accept nepreţuitul dar.
Trec zile, săptămâni, luni… şi într-o bună zi blestematul adevăr se dezvăluie în faţa lui Vihlenev în toată măreaţa lui infamie. Aflând din întâmplare acest adevăr, se face alb ca varul, se întinde pe divan şi priveşte năucit în tavan… Nu rosteşte nicio vorbă, dar zbuciumul din sufletul lui trebuie totuşi să se manifeste într-un fel şi Vihlenev începe să se răsucească pe divan, de pe o parte pe alta, perpelindu-se. Bleg cum e, la aceasta se mărgineşte toată revolta lui.
După o săptămână, obişnuindu-se puţin cu năpasta care-l lovise, Vihlenev vine la mine. Suntem amândoi încurcaţi şi nu îndrăznim să ne privim… Încep să îndrug banalităţi fără noimă despre amorul liber, despre egoismul bărbaţilor, despre resemnarea faţă de fatalitate…
– Nu despre asta voiam să-ţi vorbesc… – mă întrerupe el, blajin. Toate astea le înţeleg prea bine. Nimeni nu-i vinovat de sentimentul pe care-l încearcă. Pe mine mă preocupă o altă latură a problemei: partea pur practică. Nu cunosc deloc viaţa, dragul meu, şi când e vorba de forme, de convenţii sociale, sunt pierdut. N-ai vrea să mă ajuţi, dragul meu? Spune-mi, ce trebuie să facă acum Ninocika? Să continue să stea la mine, sau socoteşti mai bine să se mute la dumneata?
Ne sfătuim pe scurt şi ne oprim la următoarea soluţie: Ninocika va locui mai departe la Vihlenev, eu mă voi duce la ea de câte ori îmi va trece prin cap, iar Vihlenev se va muta în odaia din colţ, care servea până acum de cămară. Odaia e cam întunecoasă şi igrasioasă, cu intrarea prin bucătărie, în schimb, te poţi izola în ea cât se poate de bine, ca să nu stai ca un ciot în calea nimănui.
(Traducere de Anda Boldur)
Pictură de Matei Enric
Ioan Usca 
Comentarii recente