Hi5

36 comentarii

Foto: Alice Drogoreanu

.

Raul avu cuvinte foarte aspre despre Hi5. Din pudoare, am rezuma că – în opinia sa – acolo e cam ca şi când o soţie ar spune că vrea să gătească şi să dea cu aspiratorul, iar bărbatul, optimist, gândeşte că probabil va mânca pe la ora 14, cealaltă idee urmând a cădea în desuetudine şi aspirându-se la paştele cailor. În schimb, se întâmplă tocmai invers!

– Cam aşa e şi cu Hi5! – preciză Raul, poate nu chiar legat cu exemplul de mai sus. Cunosc eu pe una acolo şi vorbim o vreme. Tipa, faină, că avea şi poza! Adică, faină în sensul că…

– Da, pricepem! – dorirăm noi să scurtăm naraţiunea, ocolind aspectele sordide.

– După vreo zece zile de vrăjeală, ne întâlnim ieri. Apare tipa, şi ce credeţi? De când îşi făcuse poza, şi-a mai adăugat două piercinguri, iar la tâmple era rasă şi-şi lăsase doar o creastă centrală, vopsită în verde! I-am zis scurt că eu nu-mi spurc…

– Înţelegem! – i-o retezarăm, spre a nu eşua în obscen.

Curând, desigur, trecurăm la alte subiecte.

.

Ping Ping Ping Ping Ping Ping Ping Ping Ping Ping Ping Ping Ping Ping Ping Ping Ping Ping Ping Ping Ping Ping

Repere

39 comentarii

Foto: Alice Drogoreanu

.

Poate şi din pricina dimineţii mohorâte de aprilie, Marcel puse o problemă nouă:

– Oare se pot da pinguri invizibile?

Deja destul de versat într-ale bloggerelii, Caius răspunse:

– Se poate, eu am şi dat!

Îi arătă apoi colegului o vreme ce şi cum. Într-un târziu, Marcel păru oarecum mulţumit, deşi îl mai încerca o întrebare:

– A ieşit fain, dar la ce ajută?

– Ei, la ce ajută? – interveni domnul plutonier-major Onici. La ce ajută toate pe lumea asta: la nimic!

.......................

Asasini în serie

52 comentarii

Poliţiştii secţiei Criminalistică începură să dea semne de plictiseală. Tocmai acum, când se confruntau cu un şir de asasinate oribile care teroriza urbea, Oana se găsise să se autodenunţe.

– Rezumând – zise domnul agent principal Vlad -, dumneavostră susţineţi că l-aţi asasinat prin împuşcare pe Martin Luther King, în 1968…

– Exact! Mă enervau discursurile lui… Era începutul lui aprilie, în Memphis – Tennessee…

– Da, da, da, aprilie… Şi, tot dumneavoastră l-aţi asasinat şi pe John Lennon, în 1980. Probabil, vă enervau melodiile sale…

– Nu toate – obiectă romanciera. În special Imagine

– Mă rog. Iar faptul că sunteţi născută în 1981 n-a constituit un impediment în săvârşirea celor două asasinate…

– Aici intervine maşina timpului – preciză scriitoarea.

– Din nefericire, tot aici intervine şi lipsa noastră de timp! Stimată doamnă, ştiţi că un ucigaş îşi face mendrele prin oraş… Dar, altceva aş fi dorit să-mi spuneţi: V-aţi aflat vreodată în evidenţa Psihiatriei?

– În tinereţe, am făcut câteva teste…

– Aşaaa!… Ei, de atunci ştiinţa a făcut progrese uluitoare! Ce-ar fi să mai încercaţi nişte teste?…

Curând, scriitoarea înţelese nu este vorba de-o simplă ofertă, ci se pomeni internată în salonul numărul 6, unde domnul doctor Stoicanu urma o ajute. Odată internată, scriitoarea îl cunoscu pe Emil, un personaj interesant. Acesta-i mărturisi:

– Sunt un ucigaş în serie…

– Şi de aia te-au adus aici? – se interesă femeia.

– Nu, aici am venit de bunăvoie. Sunt cercetat în stare de libertate, deoarece nu reprezint pericol public.

– Înseamnă că nu omori chiar toată ziua…

– Nooo! Doar câteodată, când mă apucă. Însă, atunci le fac urât. Înfig andrele în timpane, tirbuşoane în ochi…

Precum poliţiştii nu luară în serios confesiunile sale, şi Oanei i se păru că individul le înfloreşte. „O fi omorât şi el doi-trei prăpădiţi la cârciumă şi se dă Jack Spintecătorul!” Totuşi, reţinu detaliile asasinatelor – născocite, cel mai probabil -, în vederea includerii lor într-un eventual viitor roman poliţist.

Peste câteva zile, în cabinetul domnului Stoicanu, Oana trecu strălucit testul de inteligenţă, potrivind figuri geometrice astfel încât să formeze un singur dreptunghi, făcu apoi testul Szondi, unde alese dintr-o serie de psihopaţi pe cei agreabili ori detestabili, parcurse cu plăcere testul culorilor Luscher, apoi doctorul îi propuse un fel de joc:

– Eu îţi voi spune un cuvânt, iar dumneata îmi zici prima vorbă care-ţi trece prin minte. Bun?

– Bine.

Distrată, romanciera se gândi mai mult la faptul că soţul său, Xreader, promise să-i aducă o valiză din Rusia.

– Atunci, să începem: Andrele.

– Timpan.

– Tirbuşon.

– Ochi.

– Valiză.

– Soţ.

„Asta-i criminala! I-a înfipt profei andrelele-n urechi, protopopului i-a înşurubat tirbuşonu-n ochi şi probabil că soţul ei zace-n vreo valiză pe fundul unui lac! De aia a mers ea să se autodenunţe, da’ pe urmă a schimbat-o, cică pe Lennon l-ar fi omorât, nu pe Părintele Căprioru! Sun la Poliţie!”…

Până ce medicul gândi acestea, Oana se strădui să-i descifreze însemnările referitoare la testele efectuate. Distinse doar cuvântul schizoid.

Evanescentul

25 comentarii

Foto: Alice Drogoreanu

Deşi ar putea pară surprinzător acest amănunt, în clasele gimnaziale eram, cu toţii, însetaţi de cunoaştere. Aşteptam cu nerăbdare predarea de noi cunoştinţe (mai cu seamă că aceasta marca, aproape întotdeauna, încheierea verificării şi notării), şi urmăream cu maximă atenţie explicaţiile profesorilor, interesaţi în mod predilect de numele proprii cu rezonanţe mai hilare. Aşa se face că nume dificile, precum Nabucodonosor, Popocatepetl, Asurbanipal ori Parpangel, erau repede însuşite de către noi şi, pentru a nu le uita, le găseam îndată şi-o aplicaţie practică, poreclindu-l pe colegul nostru Caius cât mai extravagant cu putinţă. Cititorul atent va fi înţeles că-l numim pe Caius coleg într-un sens foarte larg, aceasta datorându-se în special faptului că era înscris în aceeaşi clasă cu noi.

Orice nouă supranumire batjocoritoare este însoţită de suferinţă, dar, scurgerea timpului atenuează profunda ruşine resimţită iniţial, făcând să te obişnuieşti cu orice poreclă. Pentru a preîntâmpina acest neajuns, schimbam periodic poreclele lui Caius, călăuziţi în nobila noastră activitate de către dascăli vrednici, adevărate făclii călăuzitoare pentru tinerele generaţii. Aşa se face că, în timpul câte unei ore de curs, aflând noi o inedită denumire cu aparenţe comice, gen Arheopterix, zâmbeam dintr-o dată mulţumiţi, în vreme ce Caius lăsa bărbia-n piept şi începea să plângă. Evident, această atitudine a sa irita profesorii, întrerupând ore care decurseră atât de frumos până la ieşirea necontrolată a aşa-zisului nostru coleg. Iritarea cadrelor didactice devenea nefăţărită supărare atunci când le atrăgeam atenţia că, încă din recreaţie, Caius s-a lăudat că va plânge programatic, doar ca să deranjeze ora. Cunoscând aceste detalii, devine explicabil de ce turbulentul elev avea, trimestrial, nota la Purtare scăzută (era, oricum, mai mare decât la obiectele propriu-zise).

Cam la începutul clasei a şaptea, Caius avu un puseu hormonal, năzărindu-i-se că o iubeşte pe-o colegă de clasă. Aceasta, Alina pe numele său, fireşte că nu-i dădea nici o atenţie, iar Caius credea uneori că suferă din acest motiv. Această stare confuză l-a făcut să-mi solicite serviciile, eu având un anume ascendent moral, deoarece deja fumam ţigarete, în vreme ce Caius încă fura dulciuri din prăvălii. Explicându-mi în ce constă distorsiunea sa sufletească, concluzionai că stilul epistolar este cel mai nimerit în cazul de faţă, angajându-mă să-i alcătuiesc Alinei câteva stihuri expresive, pe care colegul să le transcrie apoi şi să i le trimită (deşi îi imitam şi eu foarte bine scrisul, dar aceasta nu trebuia s-o afle!). Aşadar, m-am apucat de creaţie, folosind dificila tehnică a acrostihului:

Amărăciune îmi îmbie dimineaţa!

Luna-i un ghem de praf pe cerul clar…

Inima-n piept se zbate în zadar,

Nevolnică mi-e, fără tine, viaţa,

Asemeni unui traumatism testicular!

Caius aprecie poezia ca faină.

– Dar, ce-i acela traumatism testicular? – mai ţinu să afle.

– Ceva metafizic… – răspunsei la repezeală şi, din fericire, nu mă iscodi mai mult.

Poezioara a fost expediată, efectul neîntârziind să apară. Dacă, până de curând, Alina îl privise pe Caius cu o indiferenţă marcată de uşoare tuşe de dispreţ, acum ajunse să-l vadă cu oroare, aşa cum adeseori se întâmplă în viaţă.

Tot în acea perioadă, îi găsisem lui Caius o nouă poreclă, spunându-i Evanescentul. Termenul îl găsisem într-un dicţionar, profesorii neavând, de data aceasta, nici un fel de contribuţie. Prin evoluţie (sau involuţie) semantică, curând aveam să-l strigăm ori să-l pomenim pe josnicul nostru coleg Eva, fără legătură, însă, cu personajul biblic omonim.

Pe când purta Caius această nouă poreclă, clasa noastră a susţinut o partidă de fotbal la care asistară şi fetele. Într-o scurtă şedinţă dinainte de meci, l-am sfătuit pe Puiu, căpitanul echipei, să-l introducă şi pe Eva pe post de fundaş, ca să avem pe cine da vina pentru înfrângere şi să nu ne facem de rahat în faţa gagicilor (statistica demonstrând că, de regulă, luam cafteală când jucam cu cei din D).

Fetele făcură o atmosferă plăcută, Eva fiind un fel de vedetă. De câte ori mingea se izbea de el ca de un zid, mica noastră galerie însoţea evenimentul cu scandări ironice. Eva era roşu în obraji, dar aceasta se putea datora şi efortului căci, căutând să se facă remarcat, alerga pe tot terenul. La un moment dat, o minge înaltă se îndreptă către Eva. Acesta, concentrat, o urmări aşa cum vânătorul îşi supraveghează prada. Întreaga lume dispăruse, iar Eva nu mai zărea decât cerul albastru deasupra şi mingea roşie pe care trebuia s-o lovească cu fruntea, spre a-şi dovedi calităţile sportive. Când tocmai era pe punctul de a lovi mingea, din greşeală, presupun, Puiu îi scăpă un picior în cur, stârnind o ilaritate generală. Spre ghinionul său, Eva ripostă, astfel că se pomeni, pentru obrăznicie, şi cu ghiozdanul azvârlit peste gardul şcolii. Neînţelegând că trebuie să se potolească, mai încasă şi-o lovitură de genunchi, extrem de bine plasată. Meciul continuă mai apoi fără turbulentul coleg, iar noi am reuşit să pierdem la un scor rezonabil.

Către seară, Eva se afla, pentru consult, la un cabinet medical din oraş. După o cercetare amănunţită şi, fireşte, umilitoare, medicul stabili diagnosticul:

– E limpede! Ai suferit un traumatism testicular…

„E metafizic!” – gândi Eva, mulţumit pentru moment de propria-i persoană.

Compunere despre Ţară

48 comentarii

Foto: Ana Usca

Dacă rusul, oriunde ar fi azvârlit în cosmosul acesta, plânge necurmat după Ţara sa, un cătun siberian părându-i mai de râvnit decât oricare cetate înfloritoare, românul se vădeşte a fi mai echilibrat şi, plecat aiurea, de cum reuşeşte să aibă o maşină mai acătării, revine în patrie cam o dată pe an, prilej pentru a face comparaţii interesante:

– La voi, fructele sunt cam cu un euro. La noi, găseşti şi cu patruzeci de cenţi…

Auditoriul atent înţelege de aici două, ba chiar trei lucruri: faptulla ei e mai bine, distincţia fermă dintre la noi şi la voi, plus subtilitatea ideii că respectivul nu se mai confundă cu noi, optând ferm pentru ei, ca unul care, desigur, a depăşit mentalităţile tribale.

Cum nu toţi ascultătorii sunt, însă, suficient de pătrunzători, comparaţii asemănătoare se vor face şi când vine vorba despre carne, bere, papetărie ori mobilier. La câte-o băută, tuşele devin mai groase:

– Vai de curul vostru! – ne va căina acela.

Desigur, există şi-un regret nerostit. În epoca de tristă amintire, revenit de pe alte meleaguri, erai ca un fel de semizeu. Acum, diferenţele s-au cam nivelat, şi trebuie să recurgi la artificii pentru a dovedi că la ei este şunca mai ieftină şi mai bună.

O anumită tristeţe îl macină şi pe bloggerul care postează compuneri despre Ţară:

– Dacă ar fi fost internet pe timpul lui Ceauşescu, aveam mii de search-uri la postarea asta! Da’ acum, cine naiba mai caută compuneri despre Ţară?

Aprilie învolburat

34 comentarii

După ce Marcel ne mărturisieste îndrăgostit cu deasupra de măsură de domnişoara Furnica din reclama de la Alpha Bank, de îndată ce ne mai potolirăm din râs, prinserăm a căuta soluţii pentru a-i da un ajutor camaradului nostru. Începutul l-am făcut, firesc, pe Google, unde însă nu aflarăm decât o poză nereprezentativă. Cum pe moment ne-am repartizat sarcinile, urmând să scotocim după aleasa colegului nostru, prin mijloace specifice, activitatea bloggeristică este posibil să stagneze o vreme…

Povestea plăcintarului

32 comentarii

Pictură de Matei Enric

 

Aceasta se doreşte a fi o poveste orientală, în sensul că poate sluji drept pildă orientativă pentru aceia care caută înţelepciune sub învelişul basmelor.

Era oarecând în cetatea Smirnei un plăcintar, izvodirile-i bucurându-se de-un oarecare renume în zonă, îndeosebi plăcintele sale cu ceapă, la care se forma întotdeauna un şir de pofticioşi, dat fiind că Bamir – aşa se numea plăcintarul – dădea pe-o para bucata fierbinte din acest produs. Preumblându-se prin târg, prinţul Samir interpretă greşit agitaţia din dreptul chioşcului, socotind mâncarea ca vrednică de râvnit. Astfel că prinţul îşi cumpără plăcintă cu ceapă de opt parale, grăbind să se înfrupte. Pe dată, însă, faţa i se schimonosi, scuipă îmbucătura şi, firesc, porunci ca Bamir să fie legat, sub acuzaţia că nu a atenţionat asupra calităţii meşterelilor sale.

„Dacă-l las nepedepsit, pilda sa ar putea rodi şi, în curând, ne-am trezi asaltaţi de fastfudării!”

Spre bucuria întregii cetăţi, care savura astfel de spectacole, Samir puse ca Bamir fie pironit de zidul propriei sale case, într-o poziţie cât mai caraghioasă. Deşi mulţimea făţări entuziasmul, mulţi îşi ziseră în gând: „Şi familia? Eu îi lichidam întreaga familie! Apoi, de ce să-l pironeşti pe propria-i casă, ca să se simtă într-un mediu familiar? Trebuia dus la dracu-n praznic, ca să sufere!” Dar, cum am arătat, nimeni nu-şi dădu simţămintele pe faţă.

Suntem conştienţi că această poveste va decepţiona, însă în acea epocă domina pacifismul în Smirna, prinţul având înclinaţii către umanism. Ce-i drept, plăcinte cu ceapă n-a mai cutezat nimeni să facă, vreme de vreo câteva veacuri.

Older Entries Newer Entries