Efecte secundare

Deunăzi, mă întorceam de la bordel într-atât de vlăguit încât îmi promisei să nu mai calc niciodată în vreun edificiu de profil, ba chiar mă apucai să condamn prostituţia, denunţându-i public toate tarele, neajunsurile, inconvenientele, urâciunea şi – în general – caracterul nociv.

– Uite cine vorbeşte! – interveni Teodora. Muşcat pe gât, descheiat la pantaloni şi mirosind tot a… – aici mai adăugă a ce anume miroseam.

Plusai, totuşi, socotind vânzătoarele de amor nişte paraziţi, iar pe clienţii lor înfierându-i cu şi mai mare asprime.

– Mai taci, dracului, din gură! – îmi spuse domnul plutonier-major Onici, în asentimentul colegilor din Dinar. Când te aud pe tine rostind diatribe la adresa prostituţiei, e cam ca şi cum derbedeul băsescu ar condamna comunismul, ca şi cum neruşinata udrea ar anatematiza hoţia, ca şi cum videanu ar proslăvi sărăcia de bunăvoie, ca şi cum…

– Cred că a priceput… – interveni Sandu, aducându-mi obişnuita ţuică de caise. Pe uscat, tuturor ne mai vin astfel de stări, însă trec pe la al treilea coniac.

.

Prezenţi la dezbatere: Gabitzu, Supravieţuitor, Cristian Lisandru, Pro Atitudine, Stropi de Suflet.

Oul dogmatic

Foto: Ana Usca

Vremurile de bunăstare generală m-au stânjenit întotdeauna, pentru că este neplăcut să te pomeneşti în cârciumi alături de toţi ţopârlanii. În schimb, crizele îmi priesc, dintr-un dublu motiv: izolarea decurge oarecum de la sine şi, în plus, întotdeauna am ştiut să profit de vremurile de criză.

Încă din ianuarie trecut, intuind ce se apropie, m-am apucat să achiziţionez ouă de pe sate, cu un leu bucata, şi să depozitez ouăle pe balcon, lăsând apoi soarele să-şi facă damblaua. De curând, urma să beneficiez de roadele muncii mele, astfel că mi-am scos marfa la vânzare cu prilejul unui mare miting desfăşurat în Piaţa Victoriei din Capitală. Pe dată, clienţii se îngrămădiră în jurul meu.

– Dar de ce le dă cu şapte lei bucata? – se auzi un glas de femeie din spate.

– Sunt împuţite, doamnă! – o lămuri cineva.

– Da? Atunci, vreau şi eu zece…

Un client mă întrebă:

– Astea cu zece lei de ce-s mai scumpe, pentru că sunt colorate?

– Nu, domnule, ci pentru că au fost fierte şi păstrate apoi până li s-a lichefiat conţinutul. Put ca naiba!

Mulţumit, bărbatul cumpără o duzină de ouă rămase de la un Paşti de pe la începutul mileniului III.

– Ceva ouă Fabergé nu aveţi? – se interesă o tânără.

– Momentan, nu, dar aşteptăm să primim – improvizai un răspuns.

În scurtă vreme, mi-am vândut toată marfa, cu un profit de 850%. Socotind inflaţia, să zicem, ceva mai realist, 700%.

Întocma–dogma: În vremuri de criză, tot românul prosperă, dacă are ouă!

Asociaţia

Foto: Alice Drogoreanu

Marile iniţiative răsar, de regulă, ca roade ale hazardului. Dar, cum spunea un mare filozof bănăţean (1957 – 1989), bunele auspicii nu sunt determinante, în lipsa elementului uman… Conjuncturile fericite sunt destinate a ieşi în calea personalităţilor marcante, iar acestea, probând reciproca, nimeresc în miezul celor mai favorabile conjuncturi…  De-ajuns, însă, cu enunţul adevărurilor fundamentale!

Pornisem la plimbare într-o zi, aş numi-o, neutră. Nimic nu prevestea desfăşurarea ulterioară a evenimentelor, ternul cotidian părând definitiv instaurat. Fiind dimineaţa unui praznic, am intrat, conform unei bimilenare tradiţii, într-un aşezământ ce, în vremile trecute, a purtat felurite denumiri, iar astăzi se numeşte bar, spre a sărbători, după datină. În astfel de momente tânjim cu toţii, fie că o recunoaştem, fie că nu, după comuniune. De aceea, contrar obiceiului meu, am intrat în vorbă cu cei trei comeseni, nimeriţi laolaltă cu mine, în virtutea hazardului menţionat.

O masă de patru persoane poartă, intrinsec, conotaţii simbolice, evocând elementele materiei, punctele cardinale ori o partidă de poker. Cu alte cuvinte, ea reprezintă un microcosm în aşteptarea demiurgului… Şi, iată, ne-am potrivit, în acel praznic aparent tern, dar iradiind o lumină discretă, patru conştiinţe dornice să reclădească lumea, având în comun neverosimil de multe…

Ştiu, iubiţi cititori, că sunteţi nerăbdători să ne cunoaşteţi. N-am urmărit să creez tensiune, dar, socotind imperios necesară afirmarea unor adevăruri universale, am generat, poate, oarecare suspans…

Eram, aşadar, eu – Domnul Ioan, cum mi se spune, sau Vania, pentru cei apropiaţi. Inegalabil condeier (dar fără a face caz de acest amănunt), sunt, în plus, adeseori comparat cu Adonis (întotdeauna în defavoarea grecoteiului, fireşte). În trecutul nu foarte îndepărtat, funcţionam la hebdomadarul Izbânda, în calitate de redactor-şef adjunct, colaborând, însă, şi la un vestit mensual (numit, în francofonă, mensuel). Ambele erau publicaţii de centru-dreapta, în accepţiunea clasică.

Domnul Romeo Georgescu, primul comesean în sensul ácelor de ceasornic, avu un traseu oarecum asemănător: activist de centru-stânga, dirijase, tot ca redactor-şef adjunct, săptămânalul de partid Realitatea democratică, concepând, uneori, şi editorialul. Destituit, a încercat satisfacţia de a vedea prăbuşindu-se, la scurtă vreme după aceea, şi gazeta pe care o slujise.

Urma Domnul Colonel Stoenescu, fost redactor-şef adjunct la organul unui anume Minister, organ ce şi-a suspendat temporar apariţia, din pricina transformărilor profunde prin care a trecut şi trece societatea noastră, după 1989.

În sfârşit, al patrulea comesean era tânărul Alexandru. Trec sub tăcere numele său de familie, spre a nu mă pomeni cumva acuzat de cine ştie ce insinuări cu caracter etnic. Astăzi proaspăt absolvent de liceu, Sandi (cum ne-am permis să-l numim) fusese desemnat, în şcoala generală, de către profesorul de Limba română, redactor-şef adjunct al revistei literare a şcolii, concepută de către profesor, cu colaborarea câtorva elevi mai răsăriţi.

Se poate observa, chiar la o primă lectură, că toţi am ocupat, vremelnic, funcţia de redactor-şef adjunct, destinul adunându-ne după un principiu simfonic, având în vedere orientările noastre diferite din trecut, armonizabile însă în prezent.

Din nefericire, oamenii nu sunt perfecţi, după cum nici noi, cei patru, nu pretindeam a fi. Trecuturile noastre  erau departe de a fi imaculate! Eu, bunăoară, am încălcat adeseori preceptele Cărticicii (un fel de cod etic, utilizat drept ghidaj); Domnul Romeo Georgescu, într-un editorial, întinase nobilele idealuri ale creştin-democraţiei; Domnul Colonel Stoenescu, prin natura serviciului şi sub presiunea exercitată asupra sa în epoca de tristă amintire, fusese silit la săvârşirea anumitor…[1]; iar Sandi, în clasa a VII-a, îşi pătase cravata roşie cu tricolor (mânat în mare măsură, ce-i drept, şi de zburdălnicia specifică vârstei). Toţi simţeam nevoia de reabilitare – sentiment capabil de a descătuşa nebănuite energii şi de a uni structuri aparent divergente, dar, totuşi, complementare.

– Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decât atât! – clamă, profetic, Domnul Colonel, după ce ne-am cunoscut mai bine. Apoi adăugă: Credeţi, oare, că ne-am întâlnit aici întâmplător?…

Vicisitudinile vieţii induseră în gândirea Domnului Colonel o predispoziţie către mistică; începu să creadă în Soartă, precum şi-n alte fenomene anevoie de explicat la modul ştiinţific. Traumatizat la rându-mi, i-am prins din zbor ideea, cu acea acuitate proprie celor trecuţi prin grele şi variate încercări:

– Să întemeiem o asociaţie! Astfel, ne vom putea exprima în mod organizat…

Propunerea a fost adoptată în unanimitate, rămânând problema întotdeauna spinoasă a găsirii unei sigle adecvate, care să ne reprezinte, prilej pentru Domnul Romeo de a-şi aduce preţioasa contribuţie:

– Să o numim Asociaţia Foştilor Redactori Şefi Adjuncţi (AFRŞA)!

Entuziasmul a fost general: un nou bastion cultural era pe punctul de a se naşte! Consumator moderat de alcool, am propus, după al zecelea păhăruţ de vodka, să întocmim Statutul şi Organigrama, după care să repartizăm responsabilităţile.

Se cerea, mai întâi să precizăm obiectul şi scopul Asociaţiei (acestea fiind, de regulă, confundabile, dar întotdeauna tratate separat de către cei dotaţi cu discernământul necesar). Astfel, obiect devenea orice fost redactor-şef adjunct, precum şi, prin extensie, toţi cetăţenii oneşti ai Patriei. Scopul nostru era acela de a apăra demnitatea foştilor redactori-şefi adjuncţi, militând pentru realizarea unităţii moral-spirituale între aceştia şi pentru propăşirea lor materială, spre binele întregii Ţări. Continuarăm, fireşte, cu enumerarea mijloacelor prin care aceste nobile deziderate urmau să se îndeplinească.

Calitatea de membru al Asociaţiei era strict statuată. Cu drepturi depline urmau să fie admişi numai foştii redactori-şefi adjuncţi, ceilalţi putând dobândi doar calitatea de simpatizant-cotizant. Nu puteau deveni membre ale Asociaţiei acele persoane care, în trecut, i-au persecutat pe foştii redactori-şefi adjuncţi (normă ce viza, cu o prudentă anticipaţie, şi viitoarele atitudini reprobabile de acest gen). Drepturile şi îndatoririle membrilor şi simpatizanţilor, ca şi alte prevederi utile, pe care nu le mai înşir aici, completau întâiul capitol al Statutului (singurul, de altfel, pe care am ajuns să-l definitivăm).

Când tocmai ne pregăteam să atacăm Structura organizatorică a Asociaţiei, la masa de alături s-a instalat unul dintre acele obiecte – cu scop încă vag conturat – care, în schimbul unor trecătoare voluptăţi, destramă prietenii, dezbină colective, fracţionează partide şi ruinează asociaţii…  Deşi tensionat de pe urma unor animozităţi ivite pe parcursul discutării viitoarei organigrame, am găsit totuşi răgazul să recit o strofă din Elizabeth Coatsworth (1893 – 1986):

Păr palid blond avea muierea,

Precum şampania sau berea,

Şi trup subţire,  mai să-ntreacă-n

Zvelteţe joarda de mesteacăn…

Din pricina consumului excesiv de alcool (obicei care dăunează grav sănătăţii!), Domnul Colonel Stoenescu a intervenit într-un mod deplasat, adresându-se obiectului amintit care, deşi vizat de către toţi membrii cu drepturi depline ai AFRŞA, mă sorbea din priviri numai pe mine (despre ale cărui calităţi am mai vorbit, şi nu vreau să mă repet):

– Colegul doreşte să insinueze că e bărbat serios, căsătorit…

Muşchii prinseră a ne zvâcni, tuturor, pe sub surtucuri, aerul meu semeţ sfidând atitudinea impertinentă a celorlalţi (comeseni nu mai puteau fi numiţi!).

– Da’ tu cine te crezi, bă? – a fost ultimul meu strigăt şi, deopotrivă, semnalul de început al luptei…

Bătaia s-a generalizat – vâlvătaie nimicitoare -, daunele şi responsabilităţile fiind, momentan, greu de estimat… Oricum, eu sunt bine, sănătos, ceea ce Vă doresc şi Dumneavoastră. Cât priveşte obiectul vrajbei noastre, am aflat că se numeşte Pamela. În vechea mea postură, din perioada Izbândei, s-ar fi zis că am încălcat, pentru ea, articolele 24, 36 şi 70 (b şi c) ale codului etic menţionat. Dar, într-o societate deschisă şi pluralistă, astfel de convenienţe sunt, desigur, vetuste… Azi, Pamela e una dintre numeroasele mele amintiri frumoase, stârnindu-mi uneori îmbătătoare reverii, în pofida caracterului efemer al relaţiei noastre…

Asociaţia, e de la sine înţeles, a murit în aceeaşi zi, dar viu şi nepieritor a rămas Arhetipul, Ideea ce se va reaprinde, într-o bună zi, în inimile curate ale tinerilor, viitori redactori-şefi adjuncţi!…

.

Au deplâns destrămarea Asociaţiei: Elisa, Dan Pătraşcu, Theodora Marinescu, Mirela Pete şi aniversata Serafina.

Adaptări

Cu toate că nu abuzez de acest procedeu, uneori iau câte o pizza în localul fostului meu coleg Viorel. Zilele trecute, am recidivat. Mai mult din plăcerea de a citi, am lecturat lista de bucate, măcar că o ştiu pe dinafară. Preţurile, neschimbate. Dar, apăruse o atenţionare inedită! În loc de cunoscutele Pizza Quatro Stagioni ori Pizza Capriciosa, se adăugase un detaliu: Produs tip Pizza Quatro Stagioni, Produs tip Pizza Capriciosa şi aşa mai departe, pentru toată oferta.

Nedumerit, l-am abordat pe Viorel:

– Ce vrea să spună asta, produs tip?

– Păi, n-am modificat preţurile… – îmi explică, nu întrutotul lămurit.

– Asta am văzut, dar de ce le zice produs tip?

– Adică, e cam ca şi alea, dar nu întrutotul.

– Şi cam care-ar fi diferenţa?

– Diferenţa ar fi cam de douăzeci şi cinci de procente…

Dumirit oarecum, sesizai un amănunt:

– Mă rog… Însă, pentru pensionari, n-ar trebui doar 15%?

Viorel mă privi uimit:

– Da’ ce, ăia mai au bani de birt? Să-şi gătească acasă!

Parţial, trebuii să-l aprob. Am optat pentru un Produs tip Pizza Diavolo. „Măcar e iute ca naiba, nu mai simţi mare lucru” – îmi zisei. Totuşi, produsul nu-mi pică tocmai bine, astfel că, pentru a nu risca vreo indigestie, plusai luându-mi şi-o sută de mililitri de produs tip coniac.

.

Invitaţi la festin: Simion Cristian, Cristian Dima, Dan Pătraşcu, Consiliul Naţional al Blogosferei, Theodora Marinescu, Supravieţuitor, Link-Ping, Mirela Pete, Gabi123, Elisa.

Poveste orientală (I)

Foto: Laura Iancu

Dimineaţa incertă de sfârşit de mai îl determină pe domnul plutonier-major Onici să-şi facă de lucru prin centrul oraşului, mai mult pentru a avea de unde se întoarce. Ajuns pe Podul Mihai Viteazul, un cerşetor orb îi atrase atenţia, deoarece arăta întrutotul jalnic, părând monoclit de curând. Generos de felul său, domnul plutonier îi puse orbului în mână cincizeci de euro, gândind pragmatic: „Pe băsescu au venit, pe băsescu s-or duce!”.

– Dumnezeu să-ţi răsplătească înmiit! – îi ură cerşetorul care, vădind un simţ tactil perfect antrenat, recunoscu bancnota. Dar, mai am o rugăminte: arde-mi un pumn!

„De ce nu?” – îşi zise domnul Onici, care din zorii zilei ar fi avut chef să altoiască pe careva şi aştepta doar momentul propice. Astfel că se supuse, îndatorându-l în plus pe cerşetor cu un dos de palmă teribil.

– Uff! – făcu acela. Loveşti ca un profesionist!…

– Mulţumesc… – răspunse poliţistul cu modestie, după care dădu să plece mai departe.

Nevăzătorul simţi însă nevoia de conversaţie suplimentară:

– M-am jurat ca, de câte ori primesc milostenie, să cer şi-un pumn de la binefăcător. Dac-ai şti pricina jurământului meu, negreşit mi-ai da dreptate!

– Ţi-am dat dreptate şi fără s-o ştiu. Să fie primit! – mai adăugă domnul plutonier, apoi se îndepărtă în grabă, având de primit şi nişte şpăgi.

Disfuncţionalităţi

Curând după ce Marieta se mută împreună cu Caius, relaţia lor deveni una tensionată. În vreme ce bărbatului îi părea că tot modul său de viaţă fusese bulversat, Marieta întâmpina certe dificultăţi în a-şi găsi locul, concubinul său stând mereu ca un ciot în calea sa, aceasta şi datorită spaţiului locativ redus. În plus, chiar atunci când Caius lipsea de acasă, gândul că duce o existenţă lipsită de perspectivă, alături de nişte prieteni beţivani, o posomora şi mai mult pe femeie. Poate vor mai fi fost şi alte pricini care să fi generat Marietei regretul de a-şi fi părăsit oraşul natal. Dar, dacă acele pricini vor fi existat, ele au rămas nerostite, Marieta vădind un tact de care fosta sa directoare n-ar fi crezut-o capabilă.

Caius găsindu-şi serviciu, atmosfera s-a înseninat dintr-o dată. Marieta putu să rearanjeze casa, fără a mai fi inoportunată de prezenţa iubitului său, iar perspectiva de a aneantiza toate economiile nu mai părea atât de atroce. Chiar dacă serile şi le petreceau tot în Dinar, uneori Marieta rămânea să urmărească televizorul, cufundându-se apoi în braţele lui Morfeu, în vreme ce Caius ne relata cu bucurie schimbarea în bine din căminul său, lesne perceptibilă.

Trecură câteva săptămâni şi, într-o zi de luni, Caius reveni în mod intempestiv de la serviciu, surprinzând-o pe Marieta împreună cu domnul plutonier-major Onici, într-o postură care, deşi este uşor de presupus, întotdeauna provoacă disconfort.

– Te-au dat afară!… – rosti femeia, cu îngrijorare.

Chipul concubinului părea a da de înţeles că alte gânduri l-ar frământa, gânduri pe care, din decenţă, nu le rosti, alegând să părăsească apartamentul. Desigur, urma să meargă la Dinar, aşezământ creat anume pentru a aduce oamenilor o oarecare consolare pentru variile decepţii ale vieţii.

La scurtă vreme după sosirea lui Caius în aşezământ, veni şi domnul plutonier.

– Fă-mi un cocteil letal! – îi spuse acesta Irinei, pe un ton mohorât. Iei şi tu unul? – îl întrebă pe Caius.

– Iau…

O vreme, cei doi băură în tăcere, iar noi, ceilalţi consumatori, respectarăm acest moment de linişte, cu toate că puteam face doar presupuneri vagi. Cum Raul roşi, s-ar putea spune că intuise mai bine desfăşurarea evenimentelor.

– Sper că nu ai probleme cu slujba… Marieta era destul de îngrijorată – se arătă interesat domnul plutonier.

– Nu, n-am… – răspunse Caius. Era un aranjament cu un coleg, să fac mâine şi tura lui…

– Atunci, e bine… – spuse domnul Onici, nu foarte convingător. În definitiv, serviciul este pe primul plan…

Caius se arătă indiferent faţă de acest adevăr, sorbind din amestecul năucitor.

– Mi-am pus atâtea speranţe!… – rosti după o vreme.

– Ei, acum şi tu! Nu s-a întâmplat mare lucru… Toţi am trecut prin asta.

Deşi nu se rostise nimic esenţial, începurăm să intuim desfăşurarea evenimentelor. Raul alese să plece, având nu se ştie ce treabă pe undeva. Irina mai aduse un rând de băutură şi Caius se destăinui:

– Nu cred că mai pot sta împreună cu Marieta!

Domnul plutonier-major ezită un răstimp, apoi opină:

– Cum crezi. Cu toate că, nouă ne convenea aranjamentul…

Aici, privirile noastre mustrătoare îl făcură să se adune:

– Sigur, gândul că trăieşti alături de o femeie de moravuri îndoielnice poate fi neplăcut. Dar, pe de altă parte, în timp te-ai obişnui cu el… Apoi, poate-ar trebui să staţi de vorbă, să afli ce anume o nemulţumeşte la tine, astfel că este gata să se ofere oricui…

Marcel izbucni:

– Du-te, bă, de-aici! Îl înveţi pe ăsta să stea cu curva-n imobil doar ca să avem noi…

– Ai vorbit suficient! – i-o reteză domnul plutonier. Căutam să-i arăt omului doar că viaţa e complexă şi că nu-i bine să iei decizii pripite! La urma urmei, el decide ce face şi ce nu face…

Între timp, Raul reveni.

– Marieta e bine? – îl întrebă Filaret.

– Destul de bine… – veni răspunsul sec, după care Raul îşi luă un coniac şi-l sorbi în tăcere.

Remus ieşi, după o lungă absenţă, din closet. Cum pierdu întreaga scenă, atmosfera oarecum tensionată îi scăpă:

– Ce-are buda, că iar nu merge apa?

– Ei, nu merge! – pufni Irina. La toţi merge, numai ţie nu-ţi merge niciodată! Parc-ai fi handicapat…

Fără a mai spune ceva, Caius se ridică mecanic şi, cu chipul inexpresiv, merse să cureţe closetul.

– Îşi caută şi el de lucru – făcu, cu un iz de compasiune, domnul plutonier. De fapt, trebuie să-l înţelegem, cui i-ar conveni?… Cu toate că, pentru el cel puţin, surpriza n-ar fi trebuit să fie atât de mare.

Chiar dacă eram cu toţii convinşi că mâine toate acestea ni se vor părea fleacuri şi vom râde cu poftă pe seama lor, pe moment, întâmplarea, deşi doar presupusă, ne marcă precum o vijelie stârnită din senin. Domnul plutonier era cel mai abătut, astfel că Raul simţi nevoia să-l consoleze:

– Acum, a picat măgăreaţa pe tine, ce să-i faci?… Dacă nu erai tu, era altul…

Irina merse după un timp către closet şi strigă:

– Caius, mai tândăleşti mult acolo? Termină odată de curăţat, că oamenii mai au nevoie!…

.

Au comentat întâmplarea: Link-Ping, Atitudini, Cristian Lisandru, Theodora Marinescu, Voglia di Cucinare, Orry, Elisa, Răzvanrc, Adele, Cosmin Ştefănescu.

Jóbarát

Ca în fiecare dimineaţă, am ieşit şi astăzi să prind răsăritul. Însă, amintindu-mi că este joi, am trecut să văd dacă nu cumva s-au deschis chioşcurile de ziare. Cele mai multe deschiseră.

– Bună dimineaţa! – salutai pe vânzătoare. Aveţi Cutezătorii?

– Nu.

– Jóbarát… – precizai.

– Eu înţeleg şi româneşte – replică -, nu-i necesar să-mi traduceţi. V-am spus că nu am, azi e joi!

– Şi nu apare joia?

– Ba da, la Bucureşti! Dar, la noi, vine sâmbăta…

– Dar, Sportul cum de vine zilnic?

– Pentru că Sportul este Sportul, iar Cutezătorii e Cutezătorii şi vine sâmbătă. O trimite cu trenul.

– Şi Sportul?

– Ăla, cu avionul. Da’ nici Sportul nu vine la şase dimineaţa, ci pe la unsprezece…

Ridicai din umeri. „În definitiv, sunt aproape patruzeci de ani de când nu mai citesc Cutezătorii. Da’, nu ştiu ce-mi veni. Asta e!…”

Oricum, stropul de parfum de odinioară se strecură naiba ştie unde, dimineaţa făgăduind un mileniu tern.

.

Lipseau din dreptul chioşcului: Dan Pătraşcu, Link-Ping, Gabriela Elena, Cristian, Dispecer, Cristian, Cosmin şi mulţi alţii.

Şeherezada

Foto: Alex Mazilu

Fiind mai în etate, el avea calviţie frontală, tupeu multidirecţional, plus alte câteva însuşiri şi atribute. Părăsit de prieteni şi de consilieri, personajul căută un remediu împotriva singurătăţii, dedicându-se bloggeritului, spre disperarea puţinilor fideli rămaşi în preajmă-i.

– Pierde atâtea ceasuri pe comp – şuşoteau apropiaţii -, în loc să se preocupe de atribuţiunile care-i revin în mod firesc: să îmbârlige, să mai condamne ceva, să mai dea câte-o muie, să diminueze lefurile şi pensiile nesimţite, să-l ţină-n şah pe boc…

– L-a subjugat tehnologia… – ofta câte unul, neputincios.

Serviciile abilitate căutau să-l scoată din această stare de nefiresc entuziasm faţă de internet, dublată de-o vădită apatie în raport cu orice altceva. Degeaba-i sugerau să frunzărească dosare, să audieze convorbiri telefonice ori să privească instantanee abil surprinse. Singura modalitate rămase aceea ca, în loc să i le înmâneze direct, să le posteze pe internet…

Stratagema Serviciilor ar fi putut părea abilă, dar, personajul despre care vorbim era captivat doar de un bine determinat segment al bloggerelii, urmărind în mod predilect o anume autoare de al cărei condei era fascinat. Cum o porecli Şeherazada, îi vom spune şi personajului nostru Şahriar, cu toate că acesta este doar un pseudonim (nume de cod, între altele).

Dacă oarecând băile de mulţime erau o dulce savoare pentru Şahriar, acum ajunse să le urască, deoarece îl ţineau departe de Şeherazada sa. În plus, era tot mai des înjurat, ba chiar tratat cu ouă clocite, azvârlite cu dexteritate. Totuşi, nu putea să le evite cu desăvârşire, acestea intrând în protocol. Întors de la astfel de cazne, bombănea:

– ‘Tu-i în gură de figuranţi! Barem dacă s-ar mai spăla… Ce dracu’, nu găsiţi şi voi aplaudaci mai igienici?…

– Ăştia sunt… – murmura câte unul din suită. Şi pe ăştia abia-i mai adunăm…

– Mă rog… Să lăsăm asta… A mai postat ceva? – întrebă pe o secretară, chipul înseninându-i-se brusc, briza speranţei iluminându-l.

Femeia avea sarcina ca, pe timpul cât şeful ei lipseşte de la computer, să monitorizeze blogul Şeherazadei, prezentând un scurt rezumat.

– Are două posturi noi, primul cu şaisprezece comentarii, al doilea doar cu patru, da-i pus de curând…

– Azi mă înjură?

– Puţin, în primul post, dar, mai mult aluziv…

– Lasă-mă să văd! – rosti Şahriar emoţionat şi aşezându-se în locul secretarei.

În timp ce i se aducea un pahar cu oarece tărie, îmbloggeritul deja făcu o lectură sumară:

– Hă, hă, hă, ce i-o trage neurino! Hai, să văd şi ce zice tipa de mine…

…

Dacă, oarecând, legendarul Şahriar renunţă să mai ucidă tinerele fete, vrăjit fiind de poveştile Şeherazadei (sau Şeherezadei, cum prefera aceea să-şi spună), acest Şahriar contemporan, momit de condeiul inegalabil al noii Şeherazade, dacă nu se opri cu totul din prostii, le diminuă în mare măsură, fiind mai toată vremea ocupat. Doar uneori, după câte-o băută crâncenă, îi mai venea gust să apară seara la televizor, pentru a mai debita dobitocii şi măscărale, analizate ulterior pe feluritele posturi.

.

Martori: Cristian Lisandru, Theodora Marinescu, Nea Costache, Nataşa, Gabi123, Supravieţuitor, World of Solitaire, Gând licitat.

Pana de automobil (Die Panne)

Foto: Alice Drogoreanu

Adunat de prin cârciumi, Marcel se îndreptă spre casă. Cum a fost Ziua Bărbatului, ori urma să vină Ziua Femeii, totul fiind destul de înceţoşat, avu un motiv suplimentar de a se supune rutinei zilnice. Atâta doar că, momit de vraja strălucirii primăvăratice, Marcel plusă, rupând monotonia, şi comandă un cocteil letal după altul, până când camarazii fură nevoiţi să-l dea afară chiar şi din Dinar.

„Auzi la ei, cică vorbesc numai tâmpenii!… Da’, pe ei nu se văd? Băga-i-aş…” – din decenţă, Marcel opri gândul aici, şi-l deturnă către alte tărâmuri. „Ce chestie! Întunericul alcoolului îmi dă o stare luminoasă…”. Poate că analiza aceasta nu era tocmai una plină de acribie, dar exprima o stare subiectivă, în care nu avem cum să ne amestecăm.

În pofida logicii, Marcel intră în apartament bine dispus, euforia fiindu-i însoţitoare suficientă spre a nu mai resimţi singurătatea care-l macină de obicei. Astfel, văzând în mijlocul apartamentului un autoturism Dacia 1300, de culoare galbenă, stând chircit şi defecând pe covor, nu se miră excesiv.

„Cum o fi încăput pe uşă? Ce chestie!… Şi-i ca nouă, deşi nu se mai fabrică de mult tipul ăsta…”.

– Bă, nu te căca la mine pe covor! Du-te la closet! Şi să tragi apa, că n-am să spăl eu după tine!… – trecu Marcel la un alt aspect al acestei inedite vizite.

„De fapt, la ce mă agit? Maşinile nu vorbesc şi nici nu pricep ce le spui… Asta se mai şi chirceşte şi se screme… Da’, ce mă mir? Cum lucrează ăştia…”. Pe punctul de a accepta faptul ca atare, Marcel avu o revelaţie: autoturismele nu defecă! Cel mult, scapă ulei… „E clar! Tremens! Emil mi-a spus că, dacă atingi obiectul din vedenie, acela dispare…” – şi, pe dată, atinse autoturismul galben care, conformându-se logicii lui Emil, dispăru. „Puteam s-o mai las, că era mişto… Acum, s-a dus… De fapt, decât să-mi balege covorul… Bun, ar fi dispărut şi aia, dar trebuia s-o ating! Eh, ducă-se, tot nu era de-adevărat!”.

Consolat oarecum, ebrietizatul trecu în odaia alăturată. Aici fu întâmpinat de puzderie de pitici, aliniaţi hieratic pe două şiruri. „Iar m-a lovit! Ăştia nu aveau cum intra şi, în plus, la cât e rahatul ăsta de chiţimie nici n-au cum să încapă toţi… E tot tremens!”. Pentru a nu mai pierde vremea cu conversaţii de prisos, amfitrionul îl atinse pe primul dintre pitici, iar aceştia, conform legilor lui Emil, se volatilizară. Un singur pitic a mai rămas, după împlinirea acestei proceduri.

– Tu de ce nu dispari? – întrebă gazda.

– Eu nu sunt o halucinaţie provocată de delirium tremens, eu sunt un personaj literar… Mă numesc Our şi am trecut printr-o conjunctură nasoală în Mnemess, trebuind să părăsesc locaţia…

– Mă rog… Eu sunt Marcel şi-am băut ca un zeu! Şi asta-i locaţia ce-mi aparţine şi vreau să mă culc! N-am eu grija personajelor literare!

Cum Our nu mai răspunse nimic, Marcel se trânti pe divan. Pantofii-i mai zdroncăniră pe duşumea, unul după celălalt. „Bine că n-am încălţat azi pe ăia cu şireturi! Ar fi trebuit să-i desfac… O fi plecat pocitania? Auzi, Mnemess! Mă cac în toată literatura lor! N-aud nicio mişcare, cred că s-o fi dus… În definitiv, treaba lui! Dă-l în mă-sa!…”.

Curând, Marcel visă. Nu vom insista asupra visului său, fiind tot unul de rutină, precum întreaga sa existenţă, ca să o numim într-un fel. Partea mai spectaculoasă a zilei s-a încheiat, nici aceea nefiind una tocmai antologică.

.

Au făcut parte din viziune: Link-Ping, Cristian Lisandru, Paul G. Sandu, Gabriela Elena, Dispecer Blogosferă, Cosmin Ştefănescu, Cristian Dima, Gând licitat.

Poveste fără sfârşit

Foto: Alex Mazilu

Când Simona mă făcu, într-un mail, ticălos pervers, reacţia mea firească fu aceea de a-mi şterge blogul. Ulterior, ieşii la Dinar, dintr-un îndoit motiv: să beau ceva şi, în plus, să-i anunţ pe băieţi că este inutil să-mi mai caute operele pe internet.

– Pagubă-n ciuperci! – mormăi Filaret.

– Dar, de ce? – compensă, cu o mocnită disperare în glas, Raul.

Răspunsei întrebării, ignorând prima remarcă, astfel încât să audă cu toţii:

– Am decis să mă retrag din lumea virtuală din motive de sănătate…

Cutremurat de vestea amară precum ierburile de munte, Raul lăcrimă şi, cu un timbru răvăşit de emoţie, îngăimă:

– Dragă Vania!…

Neputând să mai adauge nimic altceva, luarăm câte-un rând de coniac, deplângând defunctul blog şi dezavuând o anumită parte a blogosferei. Spre ziuă, tristeţea se mai disipă, astfel că organizarăm, în gang, felurite concursuri.

Cum se întâmplă de obicei, peste trei zile îmi refăcui blogul, chiar dacă nu şi cu acelaşi trafic. Dar, neavând reclame, acest impediment nu-mi păru unul major.

– Sper că nu-l mai ştergi şi pe ăsta! – nădăjdui Raul.

– Păi, nu ne prostim! – îl asigurai. Cu sănătatea stau mult mai bine, am redus ţigaretele şi nici nu prea mai beau…

Închinarăm apoi câte-o stacană de coniac pentru noul aşezământ cultural, recidivând ulterior întru sănătatea mea şi-a cititorilor. De data aceasta, pentru concursuri ieşirăm în parc.

Proaspătul blog funcţionă impecabil vreme de vreo două săptămâni, după care Simona-mi comunică telefonic s-o las în pace, motivând că aş fi un papagal vopsit. La fel cum aţi fi făcut şi dumneavoastră, mi-am şters pe dată şi cel de-al doilea aşezământ electronic, pornind apoi hotărât către Dinar, în încercarea de-a-mi afla alinare.

– Acum, de ce ţi-ai mai şters blogul? – spuse Raul mustrător.

– După deliberări profunde – răspunsei -, am decis că este momentul să las loc tinerei generaţii…

Raul aprobă decizia, deşi-mi păru puţin trist. Sosi şi tradiţionalul coniac, camarazii susţinând că, la urma urmei, bloggereala este un fel de onanie, asta ca să se exprime eufemistic, şi că am luat decizia cea dreaptă lăsând în seama puştimii acest spaţiu al exhibării frustrărilor şi-al vânării de vânt.

Spre ziuă, un sms al Simonei mă mobiliză să deschid un al treilea blog, de data aceasta definitiv!

.

Compătimit-au: Geotax, Mirela Pete, Răzvanrc, Adela Odete, Link-Ping, Teo Negură, Ioan Sorin Usca, Ana Usca, Caius, Theodora Marinescu, Cristian Lisandru, Gabriellajoy, Cristian Dima, Sectorul VI, Iguana.