Dificil de spus dacă arkuzii sunt o rasă de bipezi, un popor ori altceva. Indiferent ce-ar fi, despre ei se scriu cărţi, cele mai multe destul de groase, aşa cum este şi ultima creaţie a Oanei, Regina arkudă şi amuletele puterii, de aproape 400 de pagini.

Băutura – şi mă refer aici la băuturile alcoolice – nu e bună, dar oamenii nu ştiu asta. Sau, în sfârşit, poate că doar abuzul nu este bun. Omul afumat îşi dă ID-ul, adresa, banii, piesele vestimentare şi, într-un cuvânt, face multe acte necugetate, pe care ulterior le regretă zadarnic…

Pradă euforiei bahice, săvârşesc şi eu diversele năstruşnicii enumerate mai sus, plus încă vreo câteva… Astfel, am ajuns să-mi ofer adresa, cu generozitate, cam oricui mi-a cerut-o, şi m-am pomenit la uşă, pe nepusă masă, cu poştaşul. Părea să aibă aceeaşi mină amabilă de totdeauna şi e foarte posibil ca rânjetul de pe chipu-i să fi fost doar un renghi al imaginaţiei mele, un fel de fantasy. Îmi dădu un pachet voluminos, eu am mulţumit, iar el îmi spuse:

– N-aveţi pentru ce!

– Ştiu, – replicai – e o simplă formulă de politeţe…

Cum uşor se poate presupune, pachetul cuprindea romanul Regina arkudă şi amuletele puterii, creaţie a vestitei autoare Oana Stoica Mujea, aşa cum s-a arătat deja în preambul. Şi, cum cred că bănuieşte oricine, eu va trebui să citesc, dacă nu în totalitate, măcar atât cât să pot îndruga ceva ulterior, spre a fi crezut că am citit… Fiindcă mă întreabă de fiecare dată!

Pentru a beneficia de liniştea necesară, Nataşa fiind în călduri şi un burghiu sfredelind pe undeva prin bloc, m-am retras la Dinar cu volumul incriminat. Aici, am citit de patru ori Prologul şi Capitolul 1…

„E o carte care te face să-ţi pui întrebări!” – meditai. „De ce le-o fi zis Airu, Bian, Miaru ori Fraã? Asta vrea să stau cu carneţelul lângă mine când citesc? O fi întreagă la cap? Că pe mine mă face nebun pe unde apucă, deşi, slavă Domnului, eu nu scriu fantasy!…”

Pe când meditam la toate aceste subtilităţi livreşti şi nu numai, în local intră Raul, cel veşnic mistuit de porniri animalice şi imbolduri josnice. Cum luă loc lângă mine, îl întrebai:

– Astăzi ţi-ai domolit instinctele bestiale într-un fel?

– Încă nu! – răspunse Raul cu sinceritate, aceasta fiind, de altfel, şi una dintre puţinele sale calităţi. O cunoşti pe Rodica? Că tu-i mai ştii pe poeţi…

Nu ştiam la cine se referă, aşa că-mi întinse o cărticică, scrisă de persoana în discuţie. Cum erau versuri, filele aveau mari părţi imaculate. „Pe când cărţoaia mea!…” – îmi trecu, asemenea unui nor, prin gând.

Am citit o strofă din micul op, pe care-am şi memorat-o:

Primăvara a sosit,

Parcul tot e înverzit,

Şi-n parcela de sub tei

Răsărit-au ghiocei

„Măcar o termini repede!” – îmi continuai gândul.

– Şi ce-i cu tipa, vrei să-i citeşti cartea? – întrebai, neînţelegând legătura dintre Raul şi volumaş.

– Nu, vreau s-o [cunosc îndeaproape]!… – trânti el, într-o manieră cu care eram deja obişnuit. Cum se poate observa, am operat mici modificări în replica lui Raul, răspunsul său fiind unul mai explicit.

– Şi eu cu ce pot să te ajut?

– Cu nimic, da’ mai stau un pic pe-aici, că tipa vine abia la nouă…

Ora nouă sosi, Raul plecă cu Rodica, iar eu rămăsei din nou singur şi pradă amărăciunii:

– Raul, – îmi zisei – partea cea bună a ales-o! Ce cărţi mititele scriu unii!… Başca, fără atâtea personaje şi nume proprii…

 

Anunțuri