În urmă cu câteva săptămâni, prindeam muşte într-o căbănuţă, alături de trei buni amici. După obiceiul băieţilor (dar, nu numai!), bârfeam. Victima noastră era, de astă dată, Ursul, al cărui comportament discreţionar ne revoltase pe toţi. Astfel, completându-ne unul altuia ideile, i-am adus specimenului nenumărate acuze: că răspunde la salut doar când are el chef, dar, chiar şi atunci, mai mult mormăie, că-i tiran, neţinând cont că şi ceilalţi sunt tot animale ca el, că nu respectă drepturile pădurenilor, că haleşte zmeură până-i fermentează-n burtă şi dansează apoi ca nebunul, fără lăutari, că-i nespălat, în fine, tot felul de lucruri…
Tocmai concluzionam eu că: „Aşa nu mai merge!”, când intră el, Ursul, adresându-ni-se jovial:
– Salut, băieţi! Ce mai faceţi voi?…
L-am salutat politicos şi ne-am apucat, pe dată, să prestăm anumite servicii…

În următoarele zile, mi-am revăzut prietenii, însă am fost mai rezervaţi în afirmaţii. Discutam mai mult despre vreme, despre fotbal, despre Elodia ori, în general, despre gagici. Dar nu aveam prea mult aplomb (pe mine mă supăra o durere-n gât, iar pe colegi încă-i ustura…).

Trecând încă ceva timp, însă, ne-am amintit din nou de samavolniciile Ursului şi-am lăsat frâu liber fanteziei, imaginându-ne ce corecţii îi vom aplica când îl vom prinde. Dar, în cel mai nepotrivit moment, tocmai când râdeam noi de poanta cu ardeiul iute (n-o mai reproduc!), apăru din nou Ursul, spunând direct:
– Măi, băieţi… Voi ori sunteţi proşti, ori vă place să prestaţi servicii!…

Şi-am prestat din nou, ce era să facem?