Foto: Alice Drogoreanu

Marile iniţiative răsar, de regulă, ca roade ale hazardului. Dar, cum spunea un mare filozof bănăţean (1957 – 1989), bunele auspicii nu sunt determinante, în lipsa elementului uman… Conjuncturile fericite sunt destinate a ieşi în calea personalităţilor marcante, iar acestea, probând reciproca, nimeresc în miezul celor mai favorabile conjuncturi…  De-ajuns, însă, cu enunţul adevărurilor fundamentale!

Pornisem la plimbare într-o zi, aş numi-o, neutră. Nimic nu prevestea desfăşurarea ulterioară a evenimentelor, ternul cotidian părând definitiv instaurat. Fiind dimineaţa unui praznic, am intrat, conform unei bimilenare tradiţii, într-un aşezământ ce, în vremile trecute, a purtat felurite denumiri, iar astăzi se numeşte bar, spre a sărbători, după datină. În astfel de momente tânjim cu toţii, fie că o recunoaştem, fie că nu, după comuniune. De aceea, contrar obiceiului meu, am intrat în vorbă cu cei trei comeseni, nimeriţi laolaltă cu mine, în virtutea hazardului menţionat.

O masă de patru persoane poartă, intrinsec, conotaţii simbolice, evocând elementele materiei, punctele cardinale ori o partidă de poker. Cu alte cuvinte, ea reprezintă un microcosm în aşteptarea demiurgului… Şi, iată, ne-am potrivit, în acel praznic aparent tern, dar iradiind o lumină discretă, patru conştiinţe dornice să reclădească lumea, având în comun neverosimil de multe…

Ştiu, iubiţi cititori, că sunteţi nerăbdători să ne cunoaşteţi. N-am urmărit să creez tensiune, dar, socotind imperios necesară afirmarea unor adevăruri universale, am generat, poate, oarecare suspans…

Eram, aşadar, eu – Domnul Ioan, cum mi se spune, sau Vania, pentru cei apropiaţi. Inegalabil condeier (dar fără a face caz de acest amănunt), sunt, în plus, adeseori comparat cu Adonis (întotdeauna în defavoarea grecoteiului, fireşte). În trecutul nu foarte îndepărtat, funcţionam la hebdomadarul Izbânda, în calitate de redactor-şef adjunct, colaborând, însă, şi la un vestit mensual (numit, în francofonă, mensuel). Ambele erau publicaţii de centru-dreapta, în accepţiunea clasică.

Domnul Romeo Georgescu, primul comesean în sensul ácelor de ceasornic, avu un traseu oarecum asemănător: activist de centru-stânga, dirijase, tot ca redactor-şef adjunct, săptămânalul de partid Realitatea democratică, concepând, uneori, şi editorialul. Destituit, a încercat satisfacţia de a vedea prăbuşindu-se, la scurtă vreme după aceea, şi gazeta pe care o slujise.

Urma Domnul Colonel Stoenescu, fost redactor-şef adjunct la organul unui anume Minister, organ ce şi-a suspendat temporar apariţia, din pricina transformărilor profunde prin care a trecut şi trece societatea noastră, după 1989.

În sfârşit, al patrulea comesean era tânărul Alexandru. Trec sub tăcere numele său de familie, spre a nu mă pomeni cumva acuzat de cine ştie ce insinuări cu caracter etnic. Astăzi proaspăt absolvent de liceu, Sandi (cum ne-am permis să-l numim) fusese desemnat, în şcoala generală, de către profesorul de Limba română, redactor-şef adjunct al revistei literare a şcolii, concepută de către profesor, cu colaborarea câtorva elevi mai răsăriţi.

Se poate observa, chiar la o primă lectură, că toţi am ocupat, vremelnic, funcţia de redactor-şef adjunct, destinul adunându-ne după un principiu simfonic, având în vedere orientările noastre diferite din trecut, armonizabile însă în prezent.

Din nefericire, oamenii nu sunt perfecţi, după cum nici noi, cei patru, nu pretindeam a fi. Trecuturile noastre  erau departe de a fi imaculate! Eu, bunăoară, am încălcat adeseori preceptele Cărticicii (un fel de cod etic, utilizat drept ghidaj); Domnul Romeo Georgescu, într-un editorial, întinase nobilele idealuri ale creştin-democraţiei; Domnul Colonel Stoenescu, prin natura serviciului şi sub presiunea exercitată asupra sa în epoca de tristă amintire, fusese silit la săvârşirea anumitor…[1]; iar Sandi, în clasa a VII-a, îşi pătase cravata roşie cu tricolor (mânat în mare măsură, ce-i drept, şi de zburdălnicia specifică vârstei). Toţi simţeam nevoia de reabilitare – sentiment capabil de a descătuşa nebănuite energii şi de a uni structuri aparent divergente, dar, totuşi, complementare.

– Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decât atât! – clamă, profetic, Domnul Colonel, după ce ne-am cunoscut mai bine. Apoi adăugă: Credeţi, oare, că ne-am întâlnit aici întâmplător?…

Vicisitudinile vieţii induseră în gândirea Domnului Colonel o predispoziţie către mistică; începu să creadă în Soartă, precum şi-n alte fenomene anevoie de explicat la modul ştiinţific. Traumatizat la rându-mi, i-am prins din zbor ideea, cu acea acuitate proprie celor trecuţi prin grele şi variate încercări:

– Să întemeiem o asociaţie! Astfel, ne vom putea exprima în mod organizat…

Propunerea a fost adoptată în unanimitate, rămânând problema întotdeauna spinoasă a găsirii unei sigle adecvate, care să ne reprezinte, prilej pentru Domnul Romeo de a-şi aduce preţioasa contribuţie:

– Să o numim Asociaţia Foştilor Redactori Şefi Adjuncţi (AFRŞA)!

Entuziasmul a fost general: un nou bastion cultural era pe punctul de a se naşte! Consumator moderat de alcool, am propus, după al zecelea păhăruţ de vodka, să întocmim Statutul şi Organigrama, după care să repartizăm responsabilităţile.

Se cerea, mai întâi să precizăm obiectul şi scopul Asociaţiei (acestea fiind, de regulă, confundabile, dar întotdeauna tratate separat de către cei dotaţi cu discernământul necesar). Astfel, obiect devenea orice fost redactor-şef adjunct, precum şi, prin extensie, toţi cetăţenii oneşti ai Patriei. Scopul nostru era acela de a apăra demnitatea foştilor redactori-şefi adjuncţi, militând pentru realizarea unităţii moral-spirituale între aceştia şi pentru propăşirea lor materială, spre binele întregii Ţări. Continuarăm, fireşte, cu enumerarea mijloacelor prin care aceste nobile deziderate urmau să se îndeplinească.

Calitatea de membru al Asociaţiei era strict statuată. Cu drepturi depline urmau să fie admişi numai foştii redactori-şefi adjuncţi, ceilalţi putând dobândi doar calitatea de simpatizant-cotizant. Nu puteau deveni membre ale Asociaţiei acele persoane care, în trecut, i-au persecutat pe foştii redactori-şefi adjuncţi (normă ce viza, cu o prudentă anticipaţie, şi viitoarele atitudini reprobabile de acest gen). Drepturile şi îndatoririle membrilor şi simpatizanţilor, ca şi alte prevederi utile, pe care nu le mai înşir aici, completau întâiul capitol al Statutului (singurul, de altfel, pe care am ajuns să-l definitivăm).

Când tocmai ne pregăteam să atacăm Structura organizatorică a Asociaţiei, la masa de alături s-a instalat unul dintre acele obiecte – cu scop încă vag conturat – care, în schimbul unor trecătoare voluptăţi, destramă prietenii, dezbină colective, fracţionează partide şi ruinează asociaţii…  Deşi tensionat de pe urma unor animozităţi ivite pe parcursul discutării viitoarei organigrame, am găsit totuşi răgazul să recit o strofă din Elizabeth Coatsworth (1893 – 1986):

Păr palid blond avea muierea,

Precum şampania sau berea,

Şi trup subţire,  mai să-ntreacă-n

Zvelteţe joarda de mesteacăn…

Din pricina consumului excesiv de alcool (obicei care dăunează grav sănătăţii!), Domnul Colonel Stoenescu a intervenit într-un mod deplasat, adresându-se obiectului amintit care, deşi vizat de către toţi membrii cu drepturi depline ai AFRŞA, mă sorbea din priviri numai pe mine (despre ale cărui calităţi am mai vorbit, şi nu vreau să mă repet):

– Colegul doreşte să insinueze că e bărbat serios, căsătorit…

Muşchii prinseră a ne zvâcni, tuturor, pe sub surtucuri, aerul meu semeţ sfidând atitudinea impertinentă a celorlalţi (comeseni nu mai puteau fi numiţi!).

– Da’ tu cine te crezi, bă? – a fost ultimul meu strigăt şi, deopotrivă, semnalul de început al luptei…

Bătaia s-a generalizat – vâlvătaie nimicitoare -, daunele şi responsabilităţile fiind, momentan, greu de estimat… Oricum, eu sunt bine, sănătos, ceea ce Vă doresc şi Dumneavoastră. Cât priveşte obiectul vrajbei noastre, am aflat că se numeşte Pamela. În vechea mea postură, din perioada Izbândei, s-ar fi zis că am încălcat, pentru ea, articolele 24, 36 şi 70 (b şi c) ale codului etic menţionat. Dar, într-o societate deschisă şi pluralistă, astfel de convenienţe sunt, desigur, vetuste… Azi, Pamela e una dintre numeroasele mele amintiri frumoase, stârnindu-mi uneori îmbătătoare reverii, în pofida caracterului efemer al relaţiei noastre…

Asociaţia, e de la sine înţeles, a murit în aceeaşi zi, dar viu şi nepieritor a rămas Arhetipul, Ideea ce se va reaprinde, într-o bună zi, în inimile curate ale tinerilor, viitori redactori-şefi adjuncţi!…

.

Au deplâns destrămarea Asociaţiei: Elisa, Dan Pătraşcu, Theodora Marinescu, Mirela Pete şi aniversata Serafina.

Anunțuri