În vremea anilor de liceu o încercă pe Rebecca gândul levitaţiei, fără a pune, însă, o patimă excesivă în această dorinţă. Atât doar că, uneori, deschidea discuţia pe acest subiect, interlocutorii arătându-se mai mult sau mai puţin interesaţi.

Într-un fel sau altul, gândul că ai putea trece într-o stare superioară cred că a încercat pe cei mai mulţi, însă, înţelepciunea dominând în rândul bipezilor, astfel de idei sunt repede depăşite. Rebecca, însă, revenea la acest capriciu şi, dacă n-a levitat vreodată şi nici nu a încercat tehnici ezoterice, pregusta oarecum în momentele de reverie beţia trează a zborului. Exista o tensiune, însă, şi în această beatitudine, ca atunci când, în somn, te visezi plutind şi eşti încercat de teama că nu vei mai putea reveni vreodată în lumea de jos…

Rostul semenilor fiind acela de a te readuce la realitate, doamna de Chimie îi spuse visătoarei că nu există levitaţie, acestea fiind superstiţii, în vreme ce doamna de Religie, mai prudentă, afirmă că noi trebuie să fim preocupaţi de cele ce sunt esenţiale pentru mântuire, şi anume de a nu ne spăla pe dinţi înainte de primirea cuminecăturii, pentru ca nu cumva să înghiţim apă, şi de a evita să intrăm în sfintele lăcaşe în anumite perioade (clasa fiind alcătuită în mod preponderent din fete).

Cum se petrece cu aproape fiecare ins, elanurile tinereţii se sting şi, din ele, rămâne doar pe undeva un ciob de amintire, în vreme ce noi începem să ne preocupăm de lucruri serioase sau, în orice caz, să ne preocupăm de alte lucruri. Nu ne vom mira, aşadar, dacă şi Rebecca renunţă să mai viseze la zborul preacurat.

Întâlnindu-se cu o fostă colegă, Lavinia, descinseră într-o cafenea, pentru a depăna amintiri, cu reveniri în cotidian. Colega îşi aminti de pasiunea eroinei noastre pentru plutire:

– Te mai preocupă levitaţia?

– Sincer, nu! De altfel, am mai prins ceva şi-n greutate… Acum, îmi doresc de multe ori să mă înghită pământul, ori să se prăbuşească ceva peste mine… Cu alte cuvinte, tind mai mult în jos, decât către înălţimi… Sau, nu neapărat tind, dar sunt trasă…

– E firesc, asta-i tendinţa generală! – conchise colega, fără a căuta să puncteze adevăruri, ci doar încuviinţând pentru bunul mers al conversaţiei.

Întâlnirea îi reaminti Rebeccăi de zbor şi, dacă elanul de a se desprinde prin propriile-i puteri din mâzga de zi cu zi i se aneantizase, gândul că ar putea zbura măcar folosindu-se de un surogat, cum fac oamenii mai tot timpul nu doar în această privinţă, îi surâse. Astfel că, ivindu-i-se ocazia, printr-un concurs de împrejurări, de a survola oraşul într-un avion de mici dimensiuni, acceptă pe dată.

A sosit şi momentul decolării, apoi rotirea deasupra oraşului. Uruitul motorului fiind unul constant, deveni în curând obişnuinţă şi Rebecca nu-l mai auzi, sau îl percepu ca pe torsul unei pisici mulţumită de mângâieri. Zgomotul oraşului amuţi, oamenii dispărură, cu tot cu pasiunile lor mărunte, iar uliţele nu mai păreau un labirint haotic, ci o hartă invitând, pe cei chemaţi, către un alt tărâm. Măcar că străzile erau încă distincte, părea că în curând lumina se va face una în toate, alungând umbrele din orice ungher.

.

Au mai renunţat să leviteze: Cristian Lisandru, Pro Atitudine, Adele, Hobbitu, Theodora Marinescu, Cosmin Ştefănescu, Dispecer Blogosferă, Dan Pătraşcu, Cristian Dima.

Anunțuri