Fără a fi poltron sunt, de cele mai multe ori, un om liniştit. Asta nu înseamnă, însă, că admit ca în grădina mea să pătrundă orice derbedeu. De curând, un astfel de exemplar fojgăia prin preajmă, pretextând că doreşte să estimeze efectele sinistrului, orice va fi înţeles prin termen. Brusc, m-a abordat:

– Tu de ce nu strigi uraaaa?

– Pentru că am răguşit de câtă muie ţi-am dat. Dar, mie mi te poţi adresa şi cu dumneavoastră, fiindcă înţeleg.

Individul a pălit ca şi când şi-ar fi văzut fantoma soacrei. Apoi, pentru a salva aparenţele, căci însoţitorii prinseră a-l privi cu scârbă sporită, bravă:

– Hă, hă, hă! Tare! Ăsta-i bancul de joi…