Raţa – VI

Foto: Alice Drogoreanu

.

VI

Raul nu-şi mai văzuse părinţii, de când îi luase epidemia, decât în vis. Acum apărură şi alţii dintre cei plecaţi atunci. „Însă, nu-s toţi” – se gândi.

Rasia-i răspunse gândului: „Pe undeva, sunt ei cu toţii, însă nu erau toţi pentru acest loc”. „Şi locul ăsta e…?” – continuă tânărul. „E cum se vede” – conchise raţa care-l călăuzea.

Renunţară să mai vorbească, căci se înţelegeau la fel de bine şi fără vorbe. De altfel, dacă-şi păstrase toate simţurile, Raul îşi dădu seama că acestea percep altfel şi că, în acel loc, nimic nu era coruptibil.

– Şi totuşi – auzi glasul craiului Radu – îmi amintesc că te-am mai văzut pe-aici. Încă de la castel mi-am dat seama că umbli pe la baltă… Poate-ai fost doar în vis, ca pregustare, iar eu te-am perceput…

– Se poate – admise Raul, ca să spună ceva.

Cumva, prezenţa craiului, dacă nu fu de natură să-l mire, îi dădu o anume stânjeneală. Nu mai simţea nici cel mai firav imbold de-a merge în prima zi a lui Prier la castel pentru a intra în graţiile Ralucăi.

– Nu te mai gândi la asta! – îi răspunse Radu mai mult unui simţământ decât vreunui gând limpede conturat. De când mi-ai zis că pleci la baltă ştiam că Raluca va trebui să mai aştepte… De altfel, era şi de mirare din partea Raisei să te trimită în robia de la castel.

Raisa, care renunţă să se mai arate sub chipul raţei Rasia, încuviinţă printr-un zâmbet.

Măcar că-şi schimba locul, soarele lumina auriu fără să dogorească, iar flăcăul îşi zise că l-a văzut şi-n apus în câteva rânduri, fără să se lase înserarea.

„Aici e…” – începu o cugetare.

– Cum va fi mereu – completă craiul.

– Totuşi, – zise Raul cu glas – mă gândesc că, de când m-am născut, totul a decurs lin – poate în afara epidemiei. Dacă cineva m-ar face vreodată eroul unui basm, n-ar găsi nicio intrigă, niciun conflict serios…

– Şi nu aşa trebuie să fie? – întrebă craiul.

.

Martori ai întâmplărilor: Ziarul, Caius, Basarica, Lady A, Gabriela Savitsky, Paul G. Sandu, Cella, Theodora Marinescu, Alexandra Cel Mare, Aby, Frustrat, Presa în blugi, Mirela Pete, Dumitru Agachi, Gabi123, Simion Cristian, Michaela, Andi Bob, Cristian Lisandru, Nataşa, Ana Usca, Link-Ping, Deea, Geanina Lisandru, Ioan Sorin Usca, Dispecer Blogosferă, Rebusache, Onu, Bizzarefoods, Flavius Obeadă, Cati Lupaşcu, Carmen, Consiliul Naţional al Blogosferei, Daurel, Anavero, Orfiv, Supravieţuitor, Grişka, Mihaela Man, Black Angel, Dispeceriţa, Madi, Răzvanrc, Cosmin Ştefănescu, Mircea Rusnac, Joy, Gabriela Elena, Blonda deşteaptă, Alex Mazilu, Voglia di Cucinare, Adele, Elisa, Teo Negură, Cristian Dima, Călin Hera, Carmen Negoiţă, Melami.

Raţa – V

Foto: Alice Drogoreanu

.

V

Negăsind-o pe Raisa la han, flăcăului nu-i mai rămase decât s-o pornească spre baltă, ca să încheie ceea ce-şi propuse. Se simţi un moment, este adevărat, tentat să-şi ia şi arcul, dar îşi aminti că femeia-i spusese să aducă pasărea vie, astfel că-şi luă cu el doar laţuri pentru a întinde capcane. „Poate vrea s-o mai şi îngraşe” – îşi mai zise, pătrunzând în desişul de rugi, scăldat într-un abur lăptos.

Pe neaşteptate, aproape se împiedică de-o femeie despre care s-ar fi spus că este bătrână, deşi-i puteai atribui orice vârstă.

– Ajută-mă cu ceva, flăcăule! – îl rugă aceea, deşi tonul putea fi luat şi ca unul poruncitor.

„La cum arată, cred că cel mai bine i-ar prinde-un păhăruţ…” – gândi Raul, apoi răspunse:

– N-am la mine nici băutură, nici merinde şi nici bani. De fapt, bani n-am nici acasă, până s-o face brânza… Dar, dacă te duci la han, poţi întreba de Raisa şi-i spui din partea mea să-ţi dea ceva. Mă socotesc eu cu ea…

– Aşa voi face – răspunse femeia, uşor ironic. Mă bucur că te văd fără armă! Mergi după raţe?

– Da, mi-ar trebui una…

– Mă gândeam eu. E bună pe varză! Atunci, nu te mai reţin, negreşit raţa te aşteaptă.

„Bine-ar fi!” – îşi zise tânărul, afundându-se în stufărişul ce vestea apropierea apei. Ajuns la baltă, nu zări nicio pasăre, doar orăcăitul broaştelor tulbura văzduhul argintiu.

– Cred, Raul, că pe mine mă cauţi… – se auzi din ierburi.

Fără a zări pe cineva, descoperi mai apoi o raţă cu penajul capului în nuanţe de albastru cu irizaţii verzui şi-un cioc ce părea auriu. Privirea, în general inexpresivă la păsări, licărea oarecum a veselie. „Oare de unde-mi ştie numele?” – se întrebă la repezeală.

– Te miri că-ţi ştiu numele, sau că vorbesc? – îl întrebă pasărea.

– Că vorbeşti este un dat, şi trebuie luat ca atare. Cum, însă, de-mi ştii şi numele?…

– Am nimerit-o – glumi vietatea. Şi, fiindcă eşti pe punctul să te întrebi cum să mi te adresezi, de vreme ce vom face conversaţie, aş zice să-mi spui Rasia. E simplu de reţinut, inversezi doar două litere… Ar fi, cred, incomod să-mi spui Anas platyrhynchos, şi de neacceptat pentru mine să mi te adresezi cu: raţo!…

– Rasia e bine… – îngăimă tânărul, în vreme ce se concentră să-şi cenzureze un gând.

Rasia râse de-a binelea:

– Erai pe punctul de-a gândi că-ţi va veni cam greu să mă faci pe varză? Ori, poate, că nu merită umflata de Raluca asemenea jertfă?…

– N-nu… – bâigui Raul.

– Nu? Atunci, de ce-ai roşit? Nici când te-ai dus prima dată la Raisa nu erai aşa de fâstâcit!…

Flăcăul hotărî să tacă cât mai mult, apoi îşi dădu seama că-i totuna, gândurile sale fiindu-i cunoscute făpturii. Dar uită curând de acestea, recunoscându-şi părinţii pe marginea bălţii.

„Ce tineri sunt!” – îi trecu prin minte când aceia îl chemară, bucuroşi să-l revadă.

.

Preumblări: Elisa, Ziarul, Mirela Pete, Theodora Marinescu, Cristian Lisandru, Dumitru Agachi, Carmen Negoiţă, Melami, Gabi123, Călin Hera, Nataşa, Anavero.

Raţa – IV

Foto: Alice Drogoreanu

.

IV

– Cine-a venit? – răsună pe culoar glasul îngălat al Ravecăi, sosit din cine ştie ce cotlon.

– Diverşi – răspunse sumar Radu, văzându-şi de drum.

– Au adus ceva? – mai întrebă femeia, însă nu mai avu cine să-i răspundă.

Şi craiului i se păru Ramses cam ciudat, după cum fusese descris şi de Raluca. În schimb, îl plăcu pe dată pe Raul şi s-ar fi zis că, dacă ar fi avut de unde, îl şi cunoştea. Flăcăul avu aceeaşi senzaţie, măcar că putea să jure că se află pentru prima dată în castel.

Străinul fu poftit primul să vorbească, aceasta fiind procedura obişnuită a oamenilor din toate timpurile. Dintre două sarcini – una neplăcută, iar cealaltă, ademenitoare -, întotdeauna partea mai bună este lăsată la urmă, dacă nu cumva prima este ocolită cu totul.

Se vădi curând a fi dificilă comunicarea cu oaspetele venit de cine ştie unde. Nefiind în vreo grozăvie de cetate, domnul Radu nu avea tâlmaci decât pentru vecinii apropiaţi, şi aceasta fiind o făloşenie prisoselnică, deoarece acele limbi le cunoştea şi craiul. Ca întotdeauna în astfel de împrejurări, se recurse la semne. Străinul îi îmbie un tub craiului şi-i făcu semn către cer.

– Probabil e ceva cu care să cercetezi astrele… – explică Radu celor din încăpere.

Cum într-o odaie, fie ea şi de mari dimensiuni, nu ai ce stele să cauţi, după cum n-o puteai face nici în curte, câtă vreme afară domnea lumina zilei, craiul Radu păru să continue ideea mângâind cu un gest rotund al mâinii bolta cerească şi aducând câteva galaxii la o apropiere rezonabilă. După o vreme, repetă gestul şi apărură cu totul alte stele, din emisfera sudică, cum am zice noi astăzi.

– Unii, însă, preferă aşa-zisa cercetare ştiinţifică… – adăugă Radu, mai mult pentru Rareş şi Raul.

Oaspetele păru să se ruşineze, îşi ascunse instrumentul şi, din gestică, păru a da să se retragă, nimeni nedorind să-l împiedice.

– Nici nu-l prea plăcuse Raluca – observă domnul cetăţii – şi, în plus, se pare că omul habar nu avea de anunţ, ci venise să facă negustorie… Aşa că, ai rămas singurul pretendent… – se întoarse către Raul.

Tânărul confirmă că pentru aceasta venise.

– Şi cu ce bucate te-ai gândit s-o impresionezi?

– Raţă pe varză…

– Interesant! – aprecie craiul. Ce ingrediente foloseşti?

– O raţă, varză albă, roşii, untelemn, o portocală, condimente…

– Ai uitat dafinul!

– Şi dafin…

– E bun! – aprecie Radu. Aproape că m-aş cununa eu cu tine, dacă ştii să faci aşa mâncăruri… Glumeam – preciză, căci Raul se cam speriase. Cum, de altfel, glumeai şi tu. Presupun că raţa o s-o pregătească Raisa, e reţeta ei…

Flăcăul plecă privirea, prins cu oul sub haină sau – cum am zice noi astăzi – cu mâţa-n sac.

– Nu te sfii, n-are nimic! Raisa găteşte excelent, şi nu-i necesar ca pretendentul să fie bucătar. Proba era mai mult aşa… să nu pară că fata-i disperată după împreunări. Că doar nu era să strig prin târg: Care-o vrea s-o ia, a lui să fie!…

„Aha!” – îşi spuse tânărul, care bănuise lucruri asemănătoare zărind-o fugitiv pe tânără în odaie. „Din depărtare, în fereastra castelului, părea să aibă o anume strălucire şi transparenţă, dar cât a dat pe-aici am observat că-i era călcătura destul de apăsată, iar materialitatea sa – neîndoielnică!”

– Şi-aş vrea să merg la baltă după raţă… – spuse cu glas, mai mult ca să spună ceva.

– Dar, avem raţe şi-aici! – obiectă viitorul socru. Alegi una, i-o dai Raisei, şi pe zintâi din Prier terminăm treaba!

– Aşa mi-am propus, să prind eu raţa… – o ţinu Raul pe-a sa.

– Mă rog… Cum crezi. Dar, e posibil să nu mai vrei să te întorci de la baltă. Însă, tu hotărăşti cum faci!

Destul de nedumerit, tânărul plecă, primul său drum fiind la han.

.

Mulţumiţi de tratamentul aplicat lui Ramses: Alex Mazilu, Pandora’s, Ziarul, Elisa, Onu, Flavius Obeadă, Ana Usca, Ioan Sorin Usca, Supravieţuitor, Caius, Basarica, Anavero, Grişka, Gabitzu, Diana Alzner, Ada Pavel, Cati Lupaşcu, Alexandra Cel Mare, Cristian Lisandru, Cristian Dima, Cella, Cugetări stocate, Călin Hera, Cărţi dragi, Dan Brad, Dan Pătraşcu, Doina Popescu, Dramoleta, Dumitru Agachi, Elena Agachi, Gabi123, Gând licitat, Gabriela Savitsky, Irizaţii, Ivona Boitan, Lady A, Lady Allia, Leo, Madi, Manole, Matilda, Melami, Mirela Pete, Nicu, Noaptea Iguanei, Oana Stoica-Mujea, Oceania, Paul G. Sandu, Policier, Pro Atitudine, Cosmin Ştefănescu, Ralu, Chat Noir, Rodica, Scorţişoara, Sebra, Societate, Sofilios Blenorel, Stropi de suflet, Deea, Tiberiu Orăşanu, Vlady, Zăpăcita.

Raţa – III

Foto: Alex Mazilu

.

III

– Sunt mulţi? – întrebă agitată domniţa Raluca, încă din zorii zilei.

Obişnuindu-se, în ani, ca măcar în acest moment al zilei să fie lăsat în pace, domnul cetăţii răspunse cu un aer abulic, mimând naivitatea:

– Nu ştiu, depinde la ce te referi…

– La peţitori! – tună moştenitoarea, pe-un ton ce sugera continuarea: „Până şi-un bou şi-ar da seama!”

– A, la ăia!… Nu ştiu, probabil că or fi. Rareş se ocupă…

– Şi Rareş unde-i?

– Unde trebuie. Dar, te sfătuiesc să nu te duci pe-acolo, nu-i cazul să te vadă eventualii râvnitori că mori de curiozitate!… Îţi scazi singură preţul…

Raluca se roti pe călcâie, decisă să-l caute pe Rareş. „Nu poate fi nu ştiu unde. Nici castelul nostru nu-i tocmai imens, plus că trebuie să fie undeva către uliţă, că doar n-o să-i plimbe pe pretendenţi prin toate cotloanele!”

Craiul oftă, pricepând prea bine ce avea să facă fiică-sa. „Nu mi-e că se face de râs. Oricum, la noi nu prea-i lumea obişnuită cu fineţurile… Dar, dacă află că n-a venit nici dracu, mi-e că iarăşi începe cu scenele! Însă, cine ştie?, poate s-avem noroc…”

Amintindu-şi de tinereţe, Radu zâmbi oarecum amar. Parcă el nu fusese la fel? Cât îl avertiză craiul cel bătrân, când o curta pe Raveca, că intră de bunăvoie într-un jug din care n-o să mai poată ieşi! „El vorbea, el auzea… Dar, când l-am pus în faţa faptului împlinit, s-a resemnat. Acum, e vremea mea să mă resemnez şi să-i dau dreptate. Cine ştie? Poate că aşa ar fi ieşit oricum… Cât despre jug, nu-i cine ştie ce! Dacă Raveca are bucate-n faţă, e uşor s-o eviţi. Bine că se mai poate deplasa singură! Încă… Iar din câte-o văd pe Raluca, leit mă-sa! Dacă s-o găsi vreunul, însă, treaba lui! Eu oricum cred că n-o să mai zăbovesc mult pe-aici… Posibil că va naşte-o fată, poate-i va zice Radmila şi, pe la trei ani, va descoperi că-i pofticioasă… Şi tot aşa, până s-o termina şi cu cetatea asta!…”

– Te cheamă Rareş, sunt doi! – îl întrerupse Raluca.

„Slavă Cerului!” – îşi zise craiul, nutrind de două parale nădejde, apoi răspunse:

– Merg îndată.

– Unu-i Raul, altul e Ramses. Ramses acela-i cam ciudat, nu are păr pe cap. Eu îl prefer pe Raul, care pare-a fi de la noi din cetate. Ce fac dacă Ramses găteşte mai bine?

– E simplu, spui că ţi-au plăcut mai mult bucatele lui Raul!

Domniţa se repezi să-şi îmbrăţişeze tatăl, uimită de ascuţimea de minte a acestuia, în vreme ce domnul răbdă şi această manifestare de recunoştinţă cu obişnuita-i resemnare.

„Recunosc, şi eu am fost neghiob! Dar, parcă, femeile-s mai odioase când le apucă! Ori poate-am devenit eu cam misogin, de când cu Raveca… În definitiv, e singura balenă din cetate, altele nu-s aşa. Ori că trăiesc mai în lipsuri, ori că-s mai ponderate… În sfârşit, asta e!” – îşi mai zise craiul, mergând să-i cunoască pe cei doi disperaţi.

.

Alături sufleteşte de Radu: Elisa, Mirela Pete, Theodora Marinescu, Cristian Dima, Ioan Sorin Usca, Ana Usca, Orfiv, Caius, Cristian Lisandru, Gabi123.

Raţa – II

Foto: Alice Drogoreanu

.

II

Domnul Radu avea nu doar o bună percepţie a realităţii, ci şi-un accentuat simţ al nuanţelor. „Voi concepe anunţul astfel încât să fie, pe de-o parte, atractiv, însă, pe de altă parte, şi veridic. Şi nu mai zic nimic despre miştocăreala publică! În definitiv, unul ajuns într-o asemenea postură, s-ar putea să nici nu se prindă, astfel că l-am alerta inutil…”

Cu toate că în epocă nu se prea obişnuia ca oamenii să scrie, artele în general aflându-se doar în stadiu larvar, Radu vădi unele înclinaţii către literatură, ca şi spre studiul ştiinţific. Observând, în rând cu toată lumea, că doamna Raveca luase proporţii după naştere, concepu în gând titlul unui articol: Obezitatea, o problemă a secolului IV. Mai apoi, se reculese: „De fapt, este problema mea, secolul cred că prea puţin se sinchiseşte de obezitate! Titlul, însă, e fain adus din condei!”

De data aceasta, după ce chibzui, domnul formulă următorul anunţ: „Acela care va găti oareşce păsăret într-un mod care s-o mulţumească pe fiica mea, va primi mâna acesteia, în sensul cununiei, şi s-ar putea alege cu anumite foloase! Doritorii se vor prezenta la castel pentru înscrieri, proba decisivă urmând a se disputa în zintâi a lui Prier”.

– Adică, cum, s-ar putea alege cu anumite foloase? – spumegă Raluca, auzind anunţul. Oare nu i-aş fi chiar eu comoara cea de mare preţ?…

– Nu toţi au discernământul necesar… – improviză tatăl fetei, dar consimţi să modifice finalul în: se vor alege cu anumite foloase, îmbunându-şi moştenitoarea.

„Ce foloase?” – se întrebară flăcăii în târg, după ce se dădu citire veştii în cetate. „Dacă se face şi asta o balenă ca mă-sa, am pus-o! Perspective sunt, de vreme ce criteriul unic este mâncarea…”

Raisa şi Raul ascultară amândoi vestea de pe prispa hanului.

– Tu nu te bagi? – îl întrebă femeia pe flăcău.

– Ştiu eu?… N-ai fi geloasă?

– Poate, puţin. Dar, dacă ai fi ginerele domnului, n-ai mai veni la mine doar cu boţul de brânză şi trei cepe…

Raul simţi nevoia s-o întărâte:

– Poate, alături de domniţă, nici n-aş mai da pe la tine…

Raisa pufni în râs:

– De asta nu-mi fac eu griji!

Tânărul nu înţelese: „Adică, cum nu-şi face griji? E sigură că voi veni în continuare, ori îi este tot aia?…”

– Ştiu eu o reţetă la care nu rezistă nicio bulimică… – continuă femeia. Ai nevoie de o raţă, o varză, roşii, foi de dafin, o portocală, ulei, condimente după gust… Sarcina ta ar fi să procuri raţa, restu-ţi dau eu. Dacă vrei, ţi-o şi gătesc!

„Normal că vreau, că eu cine ştie ce năzdrăvănie aş scoate! Sunt sudist, îţi scot porcăria maximă din cele mai bune materii prime!…”

Fără a rosti aceste gânduri, Raul promise să meargă a doua zi la baltă, în căutarea unei raţe.

– S-o prinzi vie – îl sfătui femeia, că până-n zintâi din Prier e cam mult s-o laşi la fezandat!…

.

Au mai propus reţete: Ziarul, Supravieţuitor, Elisa, Deea, Flavius Obeadă, Andi Bob, Cosmin Ştefănescu, Gabi123, Ana Usca, ISU, Caius, Cristian Lisandru, Mika, Melami, Simion Cristian.

Raţa – I

Foto: Alice Drogoreanu

.

I

Fost-a odată, în vremile de demult, pe când despre multe se pretinde că ar fi fost diferite, un castel cu o construcţie solidă, împrejmuit de cetatea aferentă. Castelul ar fi prezentat, poate, interes doar pentru arheologi, de n-ar fi fost locuit, şi nu de vreun boier oarecare, nici de vreun înavuţit peste noapte doritor de-a epata, ci de însuşi domnul acelui ţinut, om – de altfel – destul de la locul lui, pe numele său Radu.

Anotimpurile, pe atunci, dacă erau tot patru la număr, se dovediră mai generoase în precipitaţii decât le cunoaştem în prezent, astfel că rareori aveau locuitorii cetăţii parte de caniculă, detaliu ce-i făcea să se simtă destul de confortabil, în pofida condiţiilor mai precare.

Într-o dimineaţă de primăvară, atrasă către fereastra din care abia se scoseseră pieile de către adierea parfumată, domniţa Raluca zări pe uliţă un tânăr care, după solitudinea impusă de gerul iernii, i se păru de-o frumuseţe răpitoare şi – măcar că-şi impuse să se-abţină – pare că-i făcu şi-un oarecare gest, mai mult gândit decât aievea. Voinicul, Raul pe nume, zări sau simţi aceasta şi pe dată căzu pe gânduri. Domniţa se ivi ca o siluetă indistinctă, datorită depărtării, însă anotimpul auriu îl răvăşi, trezindu-i dorinţi ce hibernară până atunci.

„Să intru la castel e problematic, plus că poate doar mi s-o fi năzărit. Însă, aş putea s-o caut pe Raisa…” – găsi la repezeală o soluţie la care, cunoscând-o pe Raisa din târg, cei mai mulţi contemporani ar fi consimţit, consimţământ căruia putem să-i dăm şi noi credit. Problema era alta: la Raisa nu te prea puteai duce cu mâna goală, iar până să se facă brânza, principala avere a flăcăului, mai avea să treacă cel puţin o lună de zile. Din fericire, tânărul era ager în tocmirea vorbelor, pricepându-se să înfăţişeze drept prezente cele dintr-un viitor incert. Cum Raisa lucra la han, lucrul prezentând un înţeles polisemantic, voinicul purcese într-acolo.

Estimp, domniţa Raluca porni obişnuita tevatură de primăvară în castel, propunând tatălui său să vestească-n cele patru zări că acela care-i va aduce somon şi-l va găti savant va primi jumătate din împărăţie şi mâna sa, dar cel ce se va încumeta s-o ceară şi n-o va mulţumi gustativ va suferi plenar, având să regrete ziua nefericită în care s-a născut. Domnul oftă, zicându-şi cu obidă: „Mâncărimea de primăvară!” Apoi, cu înţelepciune – dar şi cu nemărginită răbdare – îi explică fiicei sale:

– În primul rând, eu sunt domn peste o cetate nu tocmai de seamă, şi nicidecum nu stăpânesc peste-o împărăţie, aşa că dacă ar fi să-mi împart domnia, am fi amândoi mai prejos şi decât primarul din Coştei! Apoi, peţitorii nu se prea înghesuie nici când sunt momiţi cu daruri… Dacă le mai făgăduieşti şi ţepe ori scaieţi, s-ar putea să rămâi tot pe vibrator.

Este ştiut însă că, mai cu seamă când se înfierbântă, tinereţea pune prea puţin preţ pe glasul înţelepciunii. Raluca, totuşi, nu era vreo nărăvaşă:

– Bine, atunci nu-i tragem în ţeapă, doar îi miştocărim puţin în public, iar biruitorului îi făgăduim o dregătorie mai de soi…

– Aşa mai merge! – admise craiul. Dacă mai renunţi şi la somon, optând pentru ceva păsăret, mai că aş face anunţul… Cine ştie? Pe lume-or mai fi şi disperaţi…

.

Îi presupunem atenţi pe: Cristian Dima, Alexandra Cel Mare, Ziarul, Link-Ping, Gabi123, Cristian Lisandru, Cati Lupaşcu, Elisa, Theodora Marinescu, Teo Negură, Mirela Pete, Onu.

Crima perfectă – II

Foto: Alice Drogoreanu

.

După ce râserăm, imaginând situaţii în care-o fugăresc pe cămătăreasă prin locuinţă, domnul plutonier-major Onici redeveni serios, aproape grav:

– Problema ta, dar şi a intelectualităţii în general, este că trăieşti în imaginar! Adevărat, dintr-un rahat ideatic te poţi sustrage prinzându-te de-o funie fictivă, dar noi avem de înfruntat căcatul concret al cotinianului…

Cum stilul convivului se vădea pretenţios, mai cerui un coniac.

– Să luăm, de pildă, crima – continuă el. Mulţi s-au apucat să imagineze crime perfecte, uzând de găselniţe dintre cele mai diverse. Dar, dacă-l pui pe vreun scriitoraş din ăsta să dea cu toporul în cineva, încep să-i tremure genunchii şi face pe el de frică!… Aşa, din condei, pot să mă plimb şi eu prin nu ştiu care galaxii şi s-o mârlesc pe Zâna-Zânelor ori pe regina Yassuna…

Nedorind să risc o incursiune în SF ori fantasy, schimbai subiectul:

– Dacă am zis c-o lichidez pe cămătăreasă, o lichidez şi gata! Nu-s eu aşa sensibil… Problema-i alta. Cu ce-o voi face? Aş avea acasă un cuţitaş…

– Da’ ce eşti tu? – pufni plutonierul. Portorican?…

– Păi, cu ce s-o…?

– Cu toporul, bărbăteşte! Mergi să omori, nu să cureţi ceapa! Adina! Tu cu ce-ai omorî pe cineva?

Distrată, căci tocmai clătea nişte pahare, barmana răspunse totuşi:

– Cu ce-aş omorî? Nu ştiu, cred că cu toporul…

– Vezi? – reveni plutonierul la mine. Până şi-o femeie are o gândire mai sănătoasă ca a ta…

– Bine, îmi fac rost de-un topor… – zisei, destul de ruşinat. Nici nu ştiu unde se mai găsesc din astea, înainte erau la metalo-chimice…

– Au la Fiodor! Elegante, de import, marca Raskolnikov…

– Nu-l chema aşa şi pe tipul…? – încercai o asociere de idei.

– Nu-l chema pe nimeni, n-auzi că-i marca toporului? – mi-o reteză domnul Onici. Normal, n-o să te duci cu el în mână. Îţi coşi o prinzătoare şi-l pui sub haină. Mai exersezi puţin şi acasă, ca să-l scoţi repede când ajungi singur cu cămătăreasa…

– Dar, cu toporul – mai avui o obiecţie -, nu se face… deranj?

– Lasă, bă! Ce-ţi pasă? Doar nu speli tu… Toată treaba este să nu uiţi pentru ce te-ai dus! Scopul tău este înavuţirea, omorul e doar în subsidiar…

Într-adevăr, mă concentrasem mai mult asupra asasinatului, astfel că observaţia îmi păru pertinentă. Dar, dacă din bunurile altora mă mai înfruptasem, uciderea prezenta aspecte inedite, capabile să timoreze pe-un începător.

– N-ar trebui să-mi iau şi nişte mănuşi de cauciuc? – întrebai.

Domnul plutonier îşi dădu ochii peste cap:

– Omule! Tu te duci s-o lichidezi pe acea libarcă exploatatoare, nu te duci să-i speli vasele! La ce ţi-ar trebui mănuşi?…

– Mă gândeam la amprente… – murmurai.

– Las’ că are cine să se gândească la amprente! Treaba ta nu-i să te gândeşti la ele, ci să laşi cât mai multe amprente şi cât mai la vedere! În plus, calci prin băltoaca de sânge fără fereală, ca să laşi şi urmele încălţămintei…

– Păi, dacă las urme evidente, n-o să ajungă la mine orice anchetator, cât ar fi el de tâmpit?…

– Tocmai asta e, că tu n-ai de-a face cu tâmpiţi, ci cu băieţii de la Criminalistică! Ăştia-s de-o inteligenţă inimaginabilă, nici Kasparov nu s-ar pune cu ei… Dacă s-ar ocupa de caz un tâmpit, fireşte că, ghidându-se după urme, ar ajunge la tine şi te-ar lega. Ăştia, fiind sclipitori, vor raţiona: doar un bou poate lăsa urme atât de evidente, astfel că, în mod evident, cineva a înscenat totul, nu prea abil!…

Tăcurăm o vreme. Năucit de viziunea domnului plutonier, mai cerui un coniac, pentru a-mi ordona gândurile.

– Să presupunem – reveni domnul Onici – că te-ai lua după filme idioate şi te-ai duce cu cagulă, mănuşi, cipici şi alte prostii! Şi? Tot îţi mai cade-un fir de păr, ori îţi vine poftă să scuipi pe jos! Şi te găsesc după ADN… Aşa, dacă-s urme cu toptanul, deja le-ai deturnat din start atenţia şi vor căuta pe individul care ar avea motive să se răzbune pe tine… Ai pe vreunul care-ţi poartă sâmbetele?

– Ar fi Ştefan Popescu, că murise una acum vreo cinci ani şi-am făcut să pară că el ar fi autorul… Dar, ăla-i în penitenciar, a primit cincisprezece ani…

– Perfect! Cu atât mai diabolică este înscenarea, dacă a făcut-o în stare de detenţie! Tipul a căcat drapelul, o să-i dea puşcărie pe viaţă!…

Mai închinarăm câteva păhăruţe, după care eu pornii hotărât, promiţând să mă reîntorc bogat şi să dau un rând la toată lumea.

– Să-ţi ajute Dumnezeu! – îmi ură Adina la despărţire.

.

Sunt convins că mi-au ţinut partea: Ziarul, Nataşa, Ana Usca, Vania, Caius, Cristian Lisandru, Gabi123, Supravieţuitor, Societate, Melami, Elisa, Theodora Marinescu.

Crima perfectă – I

Foto: Alice Drogoreanu

.

Luna august se apropia de sfârşit. Matinal ca de fiecare dată, zorii mă găsiră şi ieri la chioşc pentru a-mi lua cafeaua de dimineaţă, în pahar de unică folosinţă. Aveam de făcut o alegere decisivă: să-mi caut ceva de lucru, ori să intru la Dinar? Vremea încă excesiv de călduroasă – pentru gustul meu – mă determină să optez pentru cea de-a doua variantă.

– Ce vreme! – exclamă domnul plutonier-major Onici, deja prezent în aşezământ. Cică, să patrulezi… Am intrat să mă răcoresc un pic, că năduşesc încă din zorii zilei!

Îi dădui dreptate şi, după ce-am cerut Adinei un coniac, mă aşezai la aceeaşi masă.

– Ce mai spui? – întrebă comeseanul.

– Bine… – făcui evaziv.

– Ţi-ai găsit ceva?…

Domnul plutonier, ca, de altfel, toţi obişnuiţii Dinarului, era la curent cu intenţia mea de a-mi găsi un serviciu.

– Încă nu… Nici nu sunt convins că merită… Mă tem că mi-ar bulversa tot ritmul de viaţă!

– Asta-i adevărat! – încuviinţă amicul. Crezi că mie mi-e uşor? Când te simţi mai bine în Dinar, trosc! Du-te să prinzi infractorul… Bine, cel puţin, că n-am muncă de birou, ăia abia reuşesc să se fofileze!… Câţi or mai rămâne, cu restructurările astea… Dar, problema-i alta. Din ce-o să trăieşti?…

– Nu ştiu… – făcui resemnat, cerând încă un coniac. Mă gândesc să mă apuc serios de scris…

– Serios! – sublinie domnul Onici cuvântul, vădit indispus. Scrisul nu-i niciodată serios! Mă rog, citim, ne place… Nu zic!… Dar, autorilor ce le-a adus? Nici măcar economie n-au făcut. Ai fi tentat să spui că stând la masa de scris nu ieşi prin cârciumi să cheltui… Însă, spune şi tu: poţi scrie ceva de Doamne-ajută fără să ai alături cafeaua şi ţigaretele?

– Nu poţi – admisei.

– Vezi? Şi, când publici vreun volum, ăia abia de-ţi dau bani de ţigări… Scrisul e aşa… de hobby. Ar trebui, însă, să faci ceva care să aducă bani. O variantă ar fi, cum ai zis, să-ţi cauţi un serviciu. Da’ nici ăla nu aduce cine ştie ce şi, în plus, e degradant. Başca, cu tăierile astea de salariu, trebuie să fii masochist ca să mai lucrezi! De ce nu te prostituezi? – căută convivul o soluţie. Sunt atâtea doamne trecute…

– Am încercat – mărturisii -, dar n-a prea mers. La partea de vrăjeală m-am descurcat, însă m-a trădat tocmai esenţialul…

– Mă rog… – căută plutonierul să schimbe subiectul. Încearcă, atunci, altceva. Vreo lovitură, să te asiguri pentru mai multă vreme…

– Ce lovitură? – făcui sceptic. M-am gândit să jefuiesc o bancă, dar pentru asta-ţi trebuie jeep, mitralieră… Eu, abia am de cheltuielile la bloc şi de coniac…

– E şi riscant… – admise domnul Onici. Ai putea, însă, să jefuieşti o cămătăreasă. Alegi una mai în vârstă, să nu alergi după ea prin toată casa, şi-ţi însuşeşti ce are ea pe acolo. Ar fi şi ceva relativ moral, căci cămătăresele exploatează clasa muncitoare! Adică, e mult spus, că azi nu prea mai munceşte nici dracu’…

– Exploatează poporul – încercai o variantă.

– Exact! Poporul! Mai grav… Ucizi un duşman al poporului…

Reuşii să mă adun, viziunea colegului meu părându-mi a merge cam departe.

– Adică, cum… să ucid?…

Domnul plutonier-major mă privi surprins:

– Păi, tu cum vrei să-i iei banii? O adormi lecturându-i scrierile tale? Normal că o ucizi, ca să poţi scotoci în voie prin casă…

– Şi dacă mă prinde? – emisei o posibilitate.

– Te prinde dacă eşti tâmpit! Facem în aşa fel încât să nu te prindă… Băieţii de la criminalistică sunt inteligenţi, astfel că avem nevoie de un plan abil, capabil să-i deruteze până şi pe ei.

Devenit interesat, cel puţin la modul teoretic, mai cerui un coniac, pentru a mă putea concentra.

.

Urmăresc cu emoţie: Elisa, Ziarul, Scurtul, Cristian Lisandru, Theodora Marinescu, Gabi123, Vania, Supravieţuitor, Teo Negură, Andi Bob, Mirela Pete, Melami, Dispecer Blogosferă, Carmen Negoiţă.

Nostalghia

Foto: Alex Mazilu

.

Luna august se apropia de sfârşit, astfel că cel mai potrivit ne păru să ne strângem în Dinar, cum de altfel o făceam în fiecare lună a anului. Însă, acum atmosfera era una aparte, cu ferestruicile ce lăsau lumina aurie să pătrundă în fuioare, ca o invitaţie către alt tărâm, amintind de apropierea toamnei. Poate doar Octombrie mai aduce parfumuri ce amintesc de vremurile apuse şi, cumva, ne scoate din ternul atotprezent.

Pe la al doilea coniac, domnul plutonier-major Onici îşi aminti de zilele frumoase de odinioară:

– Într-un Octombrie, mă întorceam către casă. Copacii alcătuiau ca un tunel, lăsând doar ici-colo din lumina aurie să răzbată printre frunze, iar la capătul străzii se vedea maidanul albastru, ce mă aştepta plin de miresme…

– Era albastru din pricina perspectivei… – presupuse Caius.

– Era albastru că aşa trebuia să fie! – se burzului Onici. Tu te-ai născut între betoane, habar n-ai cum era oraşul altă dată!…

– Am mai auzit…

– Ai auzit! Trebuie să-l vezi, să-l adulmeci, să-l guşti, să-l pipăi, să-l auzi aşa cum vorbeşte el, nu cum ţi-l povestesc alţii! Chiar eu, acum, denaturez. Poţi cuprinde în cuvinte miile de arome ale zăpezilor de atunci? Şi chiar dacă ai putea, ce-ar pricepe unul care aproape nici nu mai vede zăpadă? Sau mai poţi reînvia cinematograful Victoria? Zic de ăla de pe colţ, nu rahatul ăsta nou preschimbat în bar. Sala era pe jos cu scânduri frecate cu motorină, iar în curte era un closet sordid, iarba până la piept, iar în iarbă două camioane uitate de Dumnezeu, despre care credeam că vor fi acolo veşnic. Filmele se schimbau lunea şi joia. M-am prins, după o vreme, că joi dimineaţă apare mereu afişul nou. Era un panou cu programul de azi, unul cu programul viitor, iar în subsolul celui de-al doilea panou avea şi rubrica în curând. Şi, fireşte, pozele din filme. Într-o noapte de miercuri spre joi, dornic şi să simt pulsul oraşului, dar atras mai ales de afişe, am şters-o de-acasă pe fereastră şi-am mers până-n Piaţa Bălcescu – pe atunci, încă-i mai ziceau toţi Lahovary – şi, din staţia de tramvai, am văzut cum se schimbă afişele, pe la două dimineaţa. Am avut şi satisfacţia descoperitorului, dar şi decepţia unuia care-a risipit vraja mistică, din pricina curiozităţii sale maladive… Apoi, pe atunci toţi purtau ciorapi supraelastici şi, vara, sandale, iar baie se făcea numai sâmbăta, mai ales de către domni. Asta făcea ca, la reprezentaţia de vineri seara, să plutească în sală un miros inconfundabil…

– Şi erau filme bune? – întrebă Caius, intrat oarecum în atmosferă.

– Numai filme bune! – exageră plutonierul. Tot al patrulea film era unul rusesc! Dar, şi celelalte erau faine… Apoi, toamna se deschidea mustăria în mijlocul pieţii, venea Ziua Recoltei, la stadion… De Sfântul Nicolae, la Alimentara din colţ apăreau pungi cu figurine de ciocolată în celofan roşu. Nu poţi găsi cuvinte să descrii bucuria care ne cuprindea! Mai cu seamă când, în zori, găseai în fereastră o pungă asemenea, pusă acolo de nu se ştie cine…

– Păi, n-o puneau părinţii? – expuse Caius o ipoteză.

– Da’ ce? Eu aveam părinţi somnambuli? N-auzi că seara nu era acolo şi până-n zori apărea între geamuri, una exact ca cele de la Alimentara?… Despre Crăciun nici nu are rost să mai vorbesc! Unde s-ar fi pomenit făcături de plastic ori beculeţe electrice, de zici că-i discotecă, nu Naşterea Domnului?! Odată, am primit o mitralieră. A doua zi se nimerise să fie duminică şi-am mers cu grupa mare la muzeu. Bineînţeles că mi-am luat şi mitraliera, deşi mai primisem şi-o rachetă care scotea scântei. N-am fost un caz singular, fiecare aducându-şi cadoul cel mai de preţ. În plus, soarele strălucea peste zăpada proaspătă… Dar, sunt oare cuvinte pe lumea asta care să poată descrie anii de atunci? Azi, se îmbuibă toţi cu pop corn şi hamburgeri, beau sucuri fetide, fumează acelaşi gudron, indiferent cum s-ar numi… Prin ’64 nici televizoare nu prea erau, iar dacă trecea câte-o maşină ne uitam toţi ca la nu ştiu ce minune… Acum, te plimbi prin Timişoara şi-i cam ca în Copenhaga… S-a dus dracului tot! Eu nu votez niciodată la locale, că toţi promit că vor face şi vor drege! Şi-mi spun: Dacă se vor ţine de cuvânt? Eu vreau un primar care să-şi ia banii şi să aştepte cuminte să-i crească barba! Te-am ales, ce mai vrei? Nu veni tu acum să-mi scociorăşti oraşul! Lasă-mi, dom’le, macadamul, lasă-mi pădurea, lasă-mi maidanul, igrasia, motorina, nu schimba nimic!…

– Ei, nu te poţi opune schimbării! – observă Caius.

Domnul plutonier păru pe punctul să răbufnească, însă făcu doar un gest a lehamite din mână.

– Cine ştie? Poate cei născuţi acum văd lumea altfel. O fi fost din pricina vârstei… Până pe la treizeci de ani, încă mai puteam să mă bucur, fie de salcâmi, fie să văd gândacii Domnului şi să păşesc cu grijă, într-un dans complicat, ca să nu-i calc… Apoi, sufletul se usucă şi nu te mai bucură nimic. Măcar că, atunci, orele abia se târau, fiecare minut îşi avea poezia lui. Acum, timpul goneşte de nici nu ştii când s-au dus anii, dar îl umplem cu nimicuri şi cu satisfacţii minore. Şi chiar dacă cei de azi încă mai pot să se bucure – de altfel, le-o şi doresc! -, curând vor vedea cum figurile din jurul lor, pe care le credeau veşnice, încep să dispară, apoi li se vor rări şi colegii de clasă, se vor pomeni într-o lume schimonosită, în care probabil vei merge cu elicopterul sau naiba ştie ce-o să mai inventeze ăştia, iar sufletele li se vor posomorî treptat…

.

Nostalgici la rându-le: Elisa, Ana, Melami, Vania, Cristian, Onu, Mirela, Theodora.

Gripa

Foto: Alice Drogoreanu

.

Zi de rutină în Dinar. Marcel reuşi să ne indispună, trăgându-şi nasul de câteva ori pe minut. Dându-şi seama de inconvenient, se abţinu mai apoi de la zgomote, lăsând dârele de muci să-i curgă direct în gură.

– Dă-o dracului! – răbufni domnul plutonier-major Onici. Ne faci scârbă la toţi!

– Sunt bolnav… – fonfăi Marcel. Ce să fac? Dacă-mi trag nasul acasă, mă înjură Teodora. Plus că acasă nici nu am coniac…

„Ai putea să-ţi cumperi, boule!” – îmi trecu prin minte. „Sau, cel puţin, să te duci în alt birt, să-i mai îngreţoşezi şi pe necunoscuţi…”

– Ai şi febră? – întrebai, mai mult ca să mă arăt interesat.

– Da…

– Urinezi des? – se interesă şi Caius.

– Păi, la cât beau eu, piş toată ziua, nu pot estima…

Domnul plutonier-major căută să rezume:

– Aşadar, stare febrilă, micţionare haotică şi iritaţii ale căilor respiratorii, cu prezenţa mucozităţilor aferente… Cred că-i AH2N2.

– Asta ce-i? – se miră Teodosie.

– Gripă băsescă.

– Şi cum e asta? – insistarăm toţi.

– E cam ca şi gripa porcină, da’ nu-i porcină, e băsescă.

.

Îngrijoraţi de simptome: Ziarul, Elisa, Teo Negură, Cristian Lisandru, Gabitzu, Gabi123, Flavius Obeadă, Theodora Marinescu, Carmen Negoiţă, Supravieţuitor.