Foto: Alex Mazilu

.

De când Caius a pariat inspirat, pot spune că am devenit un om bogat. Şi, aproape fără să bag de seamă când, gusturile mele au devenit altele. Nu doar că acum căutam o bucătărie bună, dar, dacă înainte puteam zice că-i bună şi bucătăria de la McDonald’s, în prezent toate localurile îmi par modeste. Erau chiar vremuri în care, ajuns în Bucureşti, îl sunam îndată pe Chinezu, în ideea că poate dă o bere. De data aceasta nu l-am mai sunat căci, plin de bani fiind, mă jenam să-i mai accept cinstea.

În această stare băteam străzile Bucureştiului, neştiind încotro să mă îndrept. „Cu trei milioane de euro la mine, n-aş risca să mă intoxic în orice tavernă!” – îmi zisei.

Destul de confuz, întâlnii pe Răzvan Codrescu, colindând uliţele capitalei într-un scop oarecum similar. Fără multe fasoane, percută la punctul meu de vedere, acela de-a căuta un local mai de Doamne-ajută.

– Cu trei milioane de euro, cred că cel mai bine mergem la Athenee Palace, ăia cred să aibă şi lucruri mai de fiţe…

Acceptai, însă o umbră de îndoială tot păstrasem în suflet. Se vor ridica la nivelul pretenţiilor noastre? Apoi, noi ce pretenţii aveam, de fapt? Deşi scriitori amândoi, până acum nu ne-am prea permis cine ştie ce excese. Ştiu că multora le poate părea greu de crezut că editorii nu aruncă cu banii în scriitori, însă aceasta este realitatea, cel puţin în România! Astfel că încă de pe drum încercarăm să născocim comenzi sofisticate, dar ideile ni se învârteau tot în zona ciorbei de burtă şi-a vreunui Tornedu rossini.

Improvizai o soluţie:

– Lăsăm în grija personalului toată treaba! La nevoie, am şi revolverul, ca să ştie că nu glumesc!…

Era, totuşi, o soluţie de desperados, existând riscul să ni se aducă nu ştiu ce banalitate mai împopoţănată, iar nouă să ne placă, cu toate că aceea n-ar fi de nivelul nostru. Răzvan veni cu o altă idee:

– Le spunem să aducă un prânz ca la vreo treizeci de mii de euro, care să ne surprindă în mod plăcut! Dacă nu suntem mulţumiţi, cumperi localul şi-i dai pe toţi afară!

Ajunşi în salon, cerurăm în deschidere un vin, ca să nu ne plictisim.

– De doisprezece ani este bun? – întrebă ospătara.

– Da’ ce? Suntem corupători de minori? Unul din secolul XIX! – pretinse Răzvan, care se obişnui destul de repede să aibă bani.

În linii generale, ne-am declarat mulţumiţi, deşi – neobişnuiţi – am terorizat personalul minimal, şi-am avut impresia că bucătarii au trântit pe tăvi de toate, ca să dea aparenţa de sofisticat şi abundent.

– Măcar dacă-am apărea dracului în Cancan, să ştie Ţara că am petrecut! – mai zisei eu pe la coniac.

.

Poate ne sugerează meniuri la valoarea noastră: Jenikă, Ziarul, Basarica, Elisa, Cristian Dima, Vania – un fel de alter ego, Cristian Lisandru, Ana Usca, Theodora Marinescu, Cosmin Ştefănescu, Simion Cristian, Gabi123, Melami, Supravieţuitor ori Transildania. Ori, poate, alţii or fi mai umblaţi, sau au citit mai mult…

Anunțuri