Pictură de Matei Enric

.

CAPITOLUL III

Care povesteşte despre rânduiala din apartamentul domnului Chihleanu

Ca mai toţi bărbaţii singuri, domnul Chihleanu nu-şi înghesuise prea multe în locuinţă, pentru a nu fi nevoit apoi să-şi piardă vremea îngrijind de lucruri inutile. Dacă n-ar fi fost pereţii tapetaţi cu rafturi şi – implicit – cu cărţi, camerele domnului Chihleanu ar fi fost de-o pustietate deconcertantă. O saltea în cea de-a doua cameră şi un scăunel, folosit mai mult ca să nu-şi arunce hainele direct pe podea, reprezentau întreg mobilierul – dacă putem numi şi salteaua ca fiind mobilier – încăperii. Camera cea mare era ceva mai garnisită, dispunând de-o canapea şi-o măsuţă, pentru situaţiile în care-ar fi venit cineva cu care să stea la taclale, şi – către apus – un birou pe care se afla computerul, folosit mai mult ca maşină de scris pentru creaţiile sale literare, chiar dacă avea şi conexiune la internet. Aici trona şi bijuteria apartamentului aristocratic, un scaun special pe care domnul Chihleanu cheltuise destul de mult, însă vorba Marcelei, un fel de nepoată de-a sa, avea de unde.

Bucătăria, numită astfel oarecum impropriu, dispunea de aragazul folosit aproape strict pentru cafea, şi de-o masă-dulap ce cuprindea un set minimal de vase, păstrate mai mult dintr-un soi de superstiţie, căci proprietarul obişnuia să mănânce aproape zilnic la birt, dacă nu mergea la prietenul său, preotul, unde întotdeauna se mai găsea câte ceva zacuscă, pe lângă ţuica de cea mai bună calitate, făcută după obiceiul sudiştilor, până-n patruzeci de grade. Tot aici, dintr-un capriciu greu de înţeles, domnul Chihleanu păstra un cactus pe care, o dată la câteva zile, nepoata sa intra ca să-l ude.

Despre Marcela circula zvonul că ar fi fost fecioară, deşi preotul atrăsese atenţia că fecioria este diferită de raritatea unor practici, însă prea puţini înţeleseră aluzia. Prin cine ştie ce conexiune de idei, nepoata se gândea uneori la ce-ar trebui udat un cactus, plantă adusă din zone mai mult deşertice, de vreme ce logica face să-l presupui învăţat cu lipsa de umiditate, astfel încât să se mulţumească cu două-trei stropiri pe an. „O fi vreo aclimatizare. Aşa cum moldoveanul venit în Banat devine după o vreme, fără să-şi dea seama, zgârcit şi pervers, poate că şi cactusul, dând de zone climaterice mai generoase, îşi zice: de ce nu?” – gândea, intrând cam la patru zile să ude planta. Evident, domnul Chihleanu nu-i dădea nicio atenţie ghiveciului, care-ar fi putut foarte bine să fie mutat şi pe casa scărilor, loc în care s-ar fi găsit cine să-şi facă pomană turnând sporadic o cană cu apă, însă unde s-ar fi putut şi să fie tăiat cu briceagul de vreun locatar care s-ar fi întors beat la o oră târzie.

Deşi în locuinţa aristocratului vizitele erau, cum s-a putut deduce, rare, tocmai când acesta colinda cu Matatia după aventuri nemaiauzite, se potrivi să se adune în spaţiul său locativ cam toţi apropiaţii, adică amintita Marcela, Monica, o femeie care mai deretica prin casă, preotul şi bărbierul Grigorie. Cu toţii se întrebară pe unde-o fi umblând gazda, căci nu prea obişnuia să plece fără să anunţe.

– Eu am trecut să-i şterg cărţile de praf – explică Monica.

Preotul privi expert şi răspunse:

– Par şterse. Posibil că, de la o vreme, cărţile se prăfuiesc mai greu şi trebuie şterse mai rar…

Cum nimeni nu păru să facă legături nepotrivite, parohul îşi continuă gândul:

– Dar, chiar dacă le ştergi de praf, cărţile adună microorganisme, şi nu-i bine să stai cu ele-n casă. Eu de multe ori i-am spus lui Mihai – se pare că acesta era numele domnului Chihleanu – să le mutăm la biblioteca parohială…

– Şi-acolo nu-s microorganisme? – întrebă Marcela, care presupuse o anume poftă în propunerea preotului.

– Ba sunt şi-acolo, dar nu dormi cu ele în casă! Vii, îţi alegi cartea de care ai nevoie sau care crezi că te-ar mulţumi, şi-o lecturezi altundeva, fără să-ţi strici plămânii.

– Parcă, la cât fumăm noi, mai contează!… – interveni Grigorie, nemulţumindu-l pe preot.

„De unde şi le-o fi procurat? Hai, că Sfinţii Părinţi îi are de la mine, că ni le băgau pe gât la protopopiat. Noroc cu noul patriarh, că nu se mai scoate nicio carte!… Da’ celelalte? Aş vrea şi eu să am integrala Shakespeare, Cehov, Gabriela Savitsky, Homer, Gogol, Ivona Boitan, Byron, Goethe, Oana Stoica-Mujea, Rilke, Doina Popescu, Cervantes… Nici când ţineam de Protopopiatul Lugoj n-am găsit atâtea titluri, şi-acolo sunt, nu ca la noi la Făget! Plus că are şi toată colecţia Tradiţia creştină…” – îşi zise parohul cu oarecare obidă. Adevărat, domnul Chihleanu îl împrumutase cu orice volum îi ceruse, dar este altceva când ştii că-s cărţile tale!

Oricum, era zadarnic să bată apropouri în absenţa proprietarului şi – cum simţi cu acuitatea specifică unui duhovnic – contraproductiv să discute subiectul în prezenţa nepoatei acestuia, astfel că schimbă vorba, întrebându-se din nou unde-o fi plecat prietenul comun într-un mod atât de intempestiv.

– E cu Matizul – preciză Monica, precizare inutilă de vreme ce absenţa autoturismului era primul lucru pe care l-ar remarca orice vizitator ori trecător pe care l-ar interesa amănuntul.

– Mda, însă, de ieri?

Cei patru se mulţumiră să ridice din umeri, Marcela udă cactusul, iar preotul luă cele două volume bilingve din Coincidentia oppositorum de Nicolaus Cusanus, precizând că le aduce el înapoi.

.

Curioşi de titlurile prezente în biblioteca domnului Chihleanu: Ada Pavel, Adrian Voicu, Ziarul, Melami, Cristian Lisandru, Vania, Ana Usca, Theodora Marinescu, Elisa, Cristian Dima, Gabi123 şi mulţi alţii, care nu recunosc.