Moştenitorul

43 comentarii

Foto: Alice Drogoreanu

.

Se zice că fost-a oarecând un împărat ce avea două fete, una fiind încă în uz la ora cestor întâmplări de le vom spune aici. Aceluia îi zicea Oranj Împărat, din pricina culorii pielii, urmare a cirozei combinate cu dereglări tiroidiene. Dară se lăţi zvonul cum că zmeul Pogan umblă s-o răpească pe mezină, aşa că sufletul împăratului se scârbi, obrazul său devenind şi mai oranj, către pământiu.

Toţi se temeau de Pogan, căci zmeul avea două capete, unul aşa cum îl are toată lumea, şi încă unul. Măcar că împăratul făgădui mâna fiicei sale şi tronul împărăţiei – de îndată ce-şi va încheia cel de-al doilea mandat – aceluia care va birui pe zmeu, voinici nu se prea înghesuiră, afară de doi aventurieri care şi-o luară-n freză de la Pogan, lăsându-se  păgubaşi.

Prinţesa, rujată şi cu ochii cât cepele de plâns, petrecea în toată vremea închisă într-un foişor, căci zmeul o dată te fură! Fata era încă tânără, ar fi ieşit la Bamboo, însă puteai?

Pe când aproape toţi deznădăjduiră, iată Caius Viteazul veni şi se legă să-l înfrunte pe zmeu. Pogan, dând ochi cu voinicul, se cam cutremură, zicându-i:

– Ce-ai cu mine, viteazule, că niciun neajuns nu ţi-am pricinuit?

– Ăi vedea tu ce am cu tine, câne de zmău! Amu, găteşte-te de luptă!

Şi unde începu voinicul a mi-l tăvăli pe Pogan, ai trage şuturi acolo unde-i sfârşea coada şi ciuble peste capul cela aflat la vedere, încât zmeul se rugă de iertare, făgăduind că n-o mai face.

– Ca să ştii cum e când dai peste om! – îi mai zise viteazul, poruncindu-i zmeului să nu se mai arate prin preajma palatului.

Mult se bucură Oranj Împărat, căpătând chiar o culoare mai sănătoasă, iară prinţesa se însenină pe dată, gândind că poate merge iarăşi la Bamboo, dar şi-n alte locuri.

Spre seară, Viteazul Caius se întâlni cu Pogan la han.

– Auzi, poţi să mă mai aştepţi cu banii? – întrebă flăcăul.

– Ce să aştept? – făcu Pogan. Ori îmi dai acum cinci mii de euro, ori te fac de rahat în toată cetatea! Doar ne-am înţeles…

Oftând, tânărul îi numără zmeului banii, apoi îşi luă un vin ieftin.

.

Fură la Bamboo: Ziarul, Andi Bob, Melami, Grişka, Adele Onete, Tanya, Societate, Theodora Marinescu, Ada Pavel, Carmen, Gabi123, Flavius Obeadă, Onu, Teo Negură, Supravieţuitor, Cristian Dima, Carmen Negoiţă, Vania, Transildania, Elisa, Chat Noir, Gabi Rus, Mirela Pete, Eftimie, Dispecer, Link-Ping, Gabriela Elena, Cristian Lisandru, Ana Usca, Vlady, Adrian Voicu, George Valah, Gabriela Savitsky, Simion Cristian, Amalgammax, Răzvanrc, Atitudini, Anavero, Dispeceriţa, Cati Lupaşcu, Umograf, Ragnar, Deea, Gabitzu, Alex Mazilu, Andrei, Daniela Alexandrescu, Geeo, Consiliul Naţional al Blogosferei, Victor Bucur, Florin Moroşan, Achilianu, Joy, Simon, Geocer şi Dumitru Agachi.

Anunțuri

Maus

31 comentarii

Foto: Alice Drogoreanu

.

Iniţial, Caius se amăgi că i se va fi părut, dar curând trebui să accepte că are un şoarece în apartament.

– Of, ce neşansă! – exclamă el.

Adevărul e că spusese „futu-i!”, dar eu sunt un narator decent şi nu reproduc obscenităţi triviale.

De a doua zi, bărbatul încercă să scape de musafir, folosind capcana cu nuca şi borcanul, cursa cu arc – căreia-i anexă o jumară -, platforma cu clei, Rozitox, spray-uri şi alte improvizaţii. Nu doar că nu reuşi să-i vină de hac rozătoarei, însă după fiecare tentativă păţea şi un pocinog. Astfel, fie că scăpa celularul în vana plină, fie că noaptea urina pe hol, crezând că-i chiuveta, fie – scărpinându-se cu voluptate – se lovea singur într-un loc sensibil, fie că păţea alte neajunsuri, totul părea a-i fi împotrivă.

„Măcar, corbul lui Poe stătea liniştit, da’ ăsta ronţăie toată noaptea câte ceva!” – îşi zise cu obidă şi-şi aduse un pisoi, căruia-i puse numele Oleg. Motănaşul se acomodă din primul moment, însă era cu totul apatic când venea vorba să vâneze şoarecele, preferând să alerge o minge de piele umplută cu seminţe de grâu.

„Curse, otrăvuri, pisică, toate-s de prisos! Îmi cumpăr comp!” – decise Caius, oarecum fără legătură cu tevatura căreia-i căzuse victimă.

În chiar aceeaşi zi, îşi aduse un HP Compaq, monitor View Sonic, îşi instală Windows, programul Word în limba română, după care se apucă să joace Spider Solitaire.

– Era de aşteptat! – pufni şoarecele. Dai zece milioane, de care puteai să bei la Dinar, ca să te joci ca onaniştii!

– Mda, că tu te şi pricepi la compuri! – îi replică tânărul, iritat.

– Păi, cred că mă pricep mai bine ca tine! Care-i numele meu în germană?

– Maus… – observă Caius.

Suit pe birou, şi Oleg îl privea ironic, oarecum cu înţelesul: „Ai face mai bine să asculţi ce-ţi spune!”

– Şi ce să fac? – ceru bărbatul sfat, conformându-se.

– Fă-ţi blog! – îl învăţă şoarecele Maus.

Caius se supuse, bănuind el mai demult că şoarecele este năzdrăvan, şi astfel îmbogăţi blogosfera românească cu un nou aşezământ cultural, înregistrând din prima zi treizeci şi opt de vizitatori unici.

.

Utilizatori de Maus: Mirela Pete, Ziarul, Adele Onete, Cristian Lisandru, Carmen, Elisa, Theodora Marinescu, Deea, Gabi123, Andi BobMelami, Supravieţuitor, Tanya, Carmen Negoiţă, Ragnar şi Vania.

 

Happy End

25 comentarii

Foto: Alex Mazilu

.

Senină, ziua se arătă destinsă şi în Dinar, unde coniacul vechi se vădi complementar ţigărilor de foi, armonizându-se şi subliniindu-se reciproc. Tocmai îl înjuram pe băsescu, pentru a ne tihni trataţia, când un cetăţean dădu buzna în local, abordându-ne intempestiv:

– vighi şi mihăieş iau bătaie!

Atitudinea tuturor fu una care-ar exprima spusa: „Şi ce ne priveşte asta pe noi?” Înţelegând greşit tăcerea noastră, individul insistă:

– vighi şi mihăieş iau bătaie! În parc…

Crezui că am înţeles:

– Şi vrei să dai un rând pentru asta? – întrebai.

– Nu! vighi şi mihăieş iau bătaie!…

– De la câţi? – interveni domnul plutonier-major Onici.

– Sunt vreo douăzeci… – aproximă personajul.

– Păi, sunt destui, n-are rost să mai mergem şi noi! – conchise domnul plutonier, după care mai cerurăm un rând de coniac.

.

Participanţi la finalul fericit: Ziarul, Vlady, Cristian Lisandru, Gabi123, Supravieţuitor, Adele Onete, Gabriela Elena, Tanya, Onu, Theodora Marinescu, Adrian Voicu, Carmen Negoiţă, Elisa, Vania şi Caius.

 

Optimism

36 comentarii

Foto: Alex Mazilu

.

Sunt o fire optimistă. Dacă mă caută cineva spunându-mi că doreşte să mă vadă, îmi zic pe dată că sunt două posibilităţi: vrea să-mi ofere ori ţigări, ori bani! Fireşte, nu exagerez în aşteptări! Astfel, chiar dacă presupun că va fi un bax de ţigări, accept că ar putea fi şi doar două-trei cartuşe. În cazul banilor, procedez identic, admiţând o marjă de eroare oarecare.

O mânie cumplită mă cuprinde, însă, când admiratori neglijenţi uită că fumez doar Lucky Strike roşu sau Camel galben. Primind altceva – dacă nu-s ţigări de foi! -, trântesc pe dată cartuşele, câte-or fi ele, şi-i dau individului sugestii pertinente:

– Poţi să ţi le bagi în cur!

Când sunt jignit cu ţigarete light, am altă replică:

– Pe astea să le fumeze mă-ta!

Cam la fel procedez şi-n cazul banilor. De la cinci sute de euro în sus, iau banii cu o mină relativ senină, însoţită de-un uşor rictus care-ar însemna: „Putea fi ceva mai mult!”. Însă, la sume inferioare, devin fiară! Mototolesc banii, azvârlindu-i pe jos – de unde-i voi recupera ulterior -, şi mă lansez în tirade, cu maxilarul tremurând de furie şi scoţând flăcări pe ochi:

– Adică, voi furaţi ca-n codru şi mie-mi aruncaţi praf în ochi? Ticălos nenorocit! Da’ când ţi-am făcut lucrarea pentru masterat a fost bine, nu?…

Desigur, spun eu mai multe, astfel ca aluziile să fie înţelese, dar nu-i cazul să reproduc aici chiar toate vorbele rostite în atari împrejurări.

În general, sunt cunoscute aceste particularităţi comportamentale ale mele, motiv pentru care nici nu prea mă caută nimeni, semenii nedorind să-mi zdruncine optimismul.

.

Mai mult sau mai puţin optimişti: Cristian Lisandru, Florin Moroşan, Adele Onete, Elisa, Atitudini, Theodora Marinescu, Andi Bob, Tanya, Gabitzu, Cristian Dima, Geocer, Elena AgachiVania şi Caius.

 

Vedere de pe pod

35 comentarii

Într-una din serile trecute mă aflam într-o stare confuză, fiind sfâşiat de tendinţe contradictorii: aş fi mâncat ceva bun, ori aş fi citit din Traian Ungureanu… Însă, cum nu aveam nimic bun, iar lectura, oricât de interesantă, e obositoare pentru ochi, am ales să ies din casă, pornind-o la întâmplare şi, în răstimpuri, pozând te miri ce.

Ajuns pe unul dintre principalele poduri, pozai râul ce străbate urbea, mânat de gândul de-a face oarece. În fotografie, observai cu surprindere cel puţin cinci spectre, sub forma unor pete alburii. Cunoscând, din tradiţia fotografică, detaliul că acestea ar fi duhuri, am decis să mă întreţin cu parte dintre ele, două aflându-se pe malul celălalt.

– Sunteţi duhuri? – întrebai.

– Duhuri, da… – răspunse pata mai mare, pată invizibilă, de altfel, cu ochiul liber.

– Oare de ce v-am observat doar pe aparatul fotografic? – dorii să aflu.

– Păi, la cum te uiţi tu, de mirare că ne-ai zărit şi-aşa! – grăi un alt spectru.

– Şi ce faceţi pe aici? – schimbai subiectul cu abilitate.

– Bântuim! – răspunse primul duh, în numele tuturor.

– Vă place să bântuiţi? – continuai, mai mult de dragul conversaţiei.

– Ei, ne place! Ce-ai vrea să facem?…

Într-adevăr, orice entitate trebuie să se îndeletnicească cu ceva. În cazul nostru, al celor captivi încă în trup, am zice că pierdem timpul, dar, în cazul spectrelor, e de presupus că au depăşit temporalitatea, deşi nu sunt dovezi certe în acest sens.

– Mă gândeam – zisei – că aţi putea bântui într-un spaţiu încălzit, cel puţin…

– Întâi, noi ne-am sustras senzorialităţii… Apoi, văd că tu bântui tot pe-aici, astfel că sfatul tău pare cel puţin deplasat…

Nedorind să le dau dreptate, pornii să caut un local, lăsând cele trei entităţi (sau ce-or fi fost) să bântuie în voie, pe unde le vine lor bine.

.

Au bântuit spaţii mai prietenoase: Supravieţuitor, Adele Onete, Cristian Lisandru, Simon, Theodora Marinescu, Gabi123, Elisa, Gabriela Savitsky, Chat Noir, Vania, Caius, Mirela Pete, Tanya, Simion Cristian, Andi Bob, Carmen Negoiţă şi Ragnar.

 

Motanul Încălţat

47 comentarii

Foto: Adina Olivia Huţanu

.

Amu se povesteşte că era odată-ntr-un sat o femeie care avea un motan. Şi femeia aceea îi învăţase o vreme pe copiii satului Socoata şi Citirea, dară făcându-se reforma şcoalei, astfel ca să nu mai scoată ea tâmpiţi, ci văcari şi argaţi, femeia fu trimisă acasă. Cum se numea dăscăliţa aceea nu mai ştie nimeni, căci dracii de copii o porecliră Vaca Încălţată, însă fără jigniri, şi aşa-i ziseră ei toţi, astfel că numele i se uită. Motanul femeii umbla, asemenea oricărei feline, desculţ, însă, printr-un transfer semantic, ajunse să i se spună şi lui Motanul Încălţat.

„Cel puţin, bine că nu-mi spun Bou Încălţat!” – gândea motanul, care era năzdrăvan. Femeia, în schimb, nu avea niciun dram de aptitudini către paranormal, aşa că se lăsă în grija pisicii.

– Bine-ar fi de-am avea şi noi ceva bun să mâncăm! – oftă ea într-o seară, căci nivelul de trai li se cam diminuase.

– Chiar! – făcu motanul şi, scoţând o mărgică, îi porunci aceleia să aducă ce-o fi mai bun de mâncare.

Mărgica umplu pe dată un blid cu Whiskas suculent ş-un altul cu granule de somon, astfel că motanul se apucă să toarcă şi să înfulece cu poftă. Femeia-l privi cât îl privi, apoi întrebă:

– Oare n-ar putea aduce mărgica aceea ceva şi pentru mine?

– Ba, cred că da! – zise mârtanul, mediind ca şi femeia să primească niscaiva scoici, pastă de creveţi în panadă, murături greceşti, brânzeturi fine, vinuri vechi şi alte nimicuri.

Mai trecu ceva vreme şi fosta dăscăliţă zise că tare s-ar bucura de-ar putea renova casa. Receptiv, motanul scoase el ştie de unde un mosoraş, iar acela zidi pe dată un cuptor în care duduia focul, astfel că îmblănitul se şi tolăni la căldură. Abia la insistenţele femeii se gândi să-i spună mosoraşului să mai ridice două odăi, să pună gresie, termopane şi să tragă o canalizare.

Dar, casa nouă şi frumoasă cere cumpărături, şi mult s-ar mai fi dus femeia la târg, însă vezi că nu prea avea cu ce. Motanul Încălţat, numit astfel în mod oarecum impropriu, înţelese aluzia într-un târziu, dându-i femeii două pungi cu galbeni.

– Da’ fii atentă, îmi iei litieră şi grifoar, nu strici toţi banii pe prostii! – o atenţionă la plecare.

.

Dispuşi să meargă la târg: Eftimie, Cristian Dima, Cristian Lisandru, Melami, Geeo, Tanya, Anavero, Mirela Pete, Gabi123, Theodora Marinescu, Carmen Negoiţă, Teo Negură, Elisa, Vania, Caius, Pro Atitudine, Alex Mazilu, Simona Ionescu, Adrian Popa, Serginiu, Neînţeles, Chiţi, Adrian Voicu, Atitudini, Geocer, Mişcarea Violet, Gabriela Savitsky, Florin Moroşan, Ragnar, Vladimir Ionaş, Andrei, Dumitru Agachi, Michaela, Joy, Daurel, Gabitzu, Cati Lupaşcu, Ada Pavel, Consiliul Naţional al Blogosferei, Umograf, Blonda deşteaptă, George Valah, Deea, Vlady, Madi, Oplisme, Dispeceriţa, Societate, Adele Onete, Ana Usca, Gabriela Elena, Narcis, Carmen, Onu, GrapefruitGigelitatea, Lilick, Corina Creţu, Achilianu, Geotax, Andi Bob, Link-Ping şi Grişka.

 

Cină romantică

20 comentarii

Foto: Alex Mazilu

.

Îndeobşte, prin cină se înţelege masa de seară, iar prin cină romantică, tot masa de seară, dar într-un cadru mai aparte. Tributar filmografiei americane, am optat pentru o ţinută sobră, alegând şi-un trandafir alb pe care să-l înmânez amfitrioanei. În acelaşi timp, orizontul meu de aşteptare anticipa o sală elegantă, cu lumină discretă, cristaluri fine, porţelanuri pe măsură şi-o veselă bine echilibrată.

„Probabil vor fi şi ceva italieni care să cânte, nu excesiv de tare, ca să mai putem şi conversa” – completai, în minte, posibilul tablou.

Dacă în Satu-Mare toate întâlnirile se dau în faţa Dispensarului, noi urma să ne vedem la intersecţia semaforizată. Oana mă aştepta la volanul unui Audi, deşi, la cât mă pricep eu, putea fi orice marcă de autoturism.

– Urcă! – îmi spuse.

Suit în vehicul, îi întinsei trandafirul, cu un gest care, cel puţin în mintea mea, se dorea hieratic. Îl luă repezit şi, din încheietură, îl azvârli, prin geamul coborât, pe carosabil:

– Dă-l în futere! Sunt alergică la flori… Îmi fac mai rău decât aerul curat chiar! Tu de ce te-ai îmbrăcat ca un papiţoi?…

– Astea le-am găsit mai la-ndemână… – minţii, nu foarte convingător.

Maşina gonea deja pe autostradă, lovind, în răstimpuri, câte-un pieton.

– E mai mişto în oraş, aici sunt cam rari trecătorii! – spuse Oana cu răceală.

Văzută de aproape, părea mai plictisită decât oarecând în Dinar şi cu ochii nu doar injectaţi, cum dădu impresia camera web, ci roşii precum macii înfloriţi.

– Mai avem mult? – întrebai după o vreme.

– Imediat… Futu-i! Mi-ai distras atenţia cu pălăvrăgeala ta şi l-am ratat pe unu’…

Într-adevăr, dinapoia noastră se mai vedea o siluetă care, în pofida încremenelii, păstra poziţia bipedă.

Locaţia, ca să o numim într-un fel, putea fi luată drept castel, dacă n-ar fi fost o dărăpănătură. Dintr-o dată, se stârni şi furtuna… Abia acum m-am gândit că, prin romantic, ar fi trebuit înţeles mai degrabă curentul literar omonim şi nu atât şablonul livrat de Hollywood.

– Am ajuns… Să coborâm, masa o vom lua în sala de tortură.

Chiar dacă locul ales pentru cină putea să pară unul ciudat, foamea mă îndemnă să cobor treptele-n spirală fără să-mi mai pun întrebări de prisos. În castel, fulgerele luminau în răstimpuri.

– N-au reparat ăştia acoperişul! De treizeci de ani îi tot bat la cap, putorile dracului!…

– Dar, – întrebai – tu ce vârstă ai?

– Ce te fute grija? Ce-i ăsta, chestionar pentru matrimoniale?…

Am renunţat la alte întrebări, interesul meu fiind acela de a mânca ceva, nu de a-mi încărca memoria cu amănunte.

Sala de tortură, după cum o indica şi denumirea, nu oferea cea mai prietenoasă privelişte, însă era dotată, într-o firidă septentrională, cu o masă pregătită oarecum ca pentru cină. Cum ni se mai alătură o doamnă, Alizee, am simţit nevoia să redevin pedant astfel că, scobindu-mă între dinţi cu un chibrit, am făcut paravan cu palma mâinii stângi. Alizee îmi zâmbi, ca un semn de apreciere pentru buna mea creştere. În plus, nici nu transpirasem.

– Până aduc ăştia bucatele, – zise Oana – am putea face câteva pase, să ne dezmorţim…

Privii după o minge, dar un individ mătăhălos ni-l aduse pe piticul Our.

– Dacă-l loveşti în abdomen, asta-l face să se chircească şi prinde efect… – mă instrui amfitrioana, după care exersarăm câteva pase.

– Nu-l doare? – întrebai.

– Nu ştiu. Ai grijă, însă, la toporişcă, să nu-ţi juleşti pantofii!

– Gooll! – izbucni Alizee, reuşind să-l introducă pe Our printre două lăncii.

Vietăţi cenuşii, de-o statură impresionantă, sosiră cu platouri aburinde.

– Sunt sperieni – preciză Alizee.

Gazda continuă explicaţiile:

– Sunt aproape invulnerabili! Singurul lor punct nevralgic este semnul din frunte…

Pentru exemplificare, Oana înfipse un vătrai în semnul amintit al unui exemplar, iar acela, după ce se zvârcoli o vreme, rămase fără suflare.

– Puteţi să-l luaţi – se adresă unor creaturi diferite, despre care aveam să aflu ulterior că sunt grumi.

– Să ne aşezăm la masă! Avem, ca aperitiv, creier de rinocer cu garnitură de ciuperci. Ciupercile le-am cules chiar eu…

– Eu ce mănânc? – se auzi un glas din partea opusă a sălii.

– Futu-i! Iar a apărut asta…

Curând, o fiinţă cu părul roşu şi urechile alungite ni se alătură. Am presupus că-i o elfă, presupunere confirmată ulterior. Privi cu tristeţe la trupul târât de grumi:

– Iarăşi aţi început distracţia fără mine!

– Dacă n-ai zis că vii… – făcu Alizee, îmbufnată. Puteai şi tu să ajungi mai repede, ca să facem un doi la doi cu Our. Acum, trebuie restaurat, că a leşinat şi nu mai prindea efecte…

– Ei, până mâncăm primul fel, îşi revine el… – o consolă Oana. Sirona – strigă către o încăpere anexă -, pune mâna şi spală aici, că a mânjit ăsta toată pardoseala!…

Abia acum observai dâra verzuie, ca un abur, ce se scurse din sperianul străpuns de vătrai.

– Bine că n-a fost grum! – observă elfa. Că, data trecută, s-a făcut o atmosferă de-a dreptul pestilenţială…

– Da, ăştia n-au aşa miros persistent… – concluzionă Alizee şi ne apucarăm să mâncăm.

– Ce muzică preferaţi, atroce sau morbidă? – mai voi amfitrioana să afle.

După ce optarăm, la unison, pentru bucăţi morbide, ne dedarăm festinului.

– Dă-i şi cu vin – mă sfătuiră tustrei convivele -, să nu te-apuce greaţa!

Le ascultai sfatul şi, armonizând bucatele cu vin vechi, urmării oarecum absent luptele de gladiatori. Uneori, mai mult ca un hatâr, înclinam şi eu degetul gros în jos.

– Trupurile gladiatorilor învinşi sunt folosite pentru fertilizarea grădinilor – explică Sirona.

Amfitrioana o privi sever:

– Tu parcă aveai treabă la bucătărie! Sau ai poftă de conversaţie?

– Nu, doamnă, mă iertaţi!… – spuse tânăra şi se retrase.

– Obrăznicătura! – pufni Oana. Şarama mă-sii de târâtură…

Atmosfera se destinse, însă, din nou, în pofida acestui moment tensionat, odată cu aducerea la masă a ciorbei de dragon.

Continuarăm festinul, intrând în dispute semantice. Alizee opină că această cină s-ar înscrie mai degrabă în curentul dark fantasy decât în romantism, iar eu aprobai, susţinând că, dacă am burta plină, mi se rupe de curentele literare. Exageram, fireşte, dat fiind că nici atunci când sunt înfometat nu am astfel de preocupări.

.

Comeseni virtuali: Ziarul, Mirela Pete, Adrian PopaCristian Lisandru, Gabriela Elena, Gabi123, Atitudini, Supravieţuitor, Achilianu, Joy, Grişka, Vania, Theodora Marinescu, Tanya, Carmen Negoiţă, Adele Onete, Ada Pavel, GabitzuIvona Boitan, CarmenAna Usca şi Caius.

 

Older Entries