Moştenitorul

Foto: Alice Drogoreanu

.

Se zice că fost-a oarecând un împărat ce avea două fete, una fiind încă în uz la ora cestor întâmplări de le vom spune aici. Aceluia îi zicea Oranj Împărat, din pricina culorii pielii, urmare a cirozei combinate cu dereglări tiroidiene. Dară se lăţi zvonul cum că zmeul Pogan umblă s-o răpească pe mezină, aşa că sufletul împăratului se scârbi, obrazul său devenind şi mai oranj, către pământiu.

Toţi se temeau de Pogan, căci zmeul avea două capete, unul aşa cum îl are toată lumea, şi încă unul. Măcar că împăratul făgădui mâna fiicei sale şi tronul împărăţiei – de îndată ce-şi va încheia cel de-al doilea mandat – aceluia care va birui pe zmeu, voinici nu se prea înghesuiră, afară de doi aventurieri care şi-o luară-n freză de la Pogan, lăsându-se  păgubaşi.

Prinţesa, rujată şi cu ochii cât cepele de plâns, petrecea în toată vremea închisă într-un foişor, căci zmeul o dată te fură! Fata era încă tânără, ar fi ieşit la Bamboo, însă puteai?

Pe când aproape toţi deznădăjduiră, iată Caius Viteazul veni şi se legă să-l înfrunte pe zmeu. Pogan, dând ochi cu voinicul, se cam cutremură, zicându-i:

– Ce-ai cu mine, viteazule, că niciun neajuns nu ţi-am pricinuit?

– Ăi vedea tu ce am cu tine, câne de zmău! Amu, găteşte-te de luptă!

Şi unde începu voinicul a mi-l tăvăli pe Pogan, ai trage şuturi acolo unde-i sfârşea coada şi ciuble peste capul cela aflat la vedere, încât zmeul se rugă de iertare, făgăduind că n-o mai face.

– Ca să ştii cum e când dai peste om! – îi mai zise viteazul, poruncindu-i zmeului să nu se mai arate prin preajma palatului.

Mult se bucură Oranj Împărat, căpătând chiar o culoare mai sănătoasă, iară prinţesa se însenină pe dată, gândind că poate merge iarăşi la Bamboo, dar şi-n alte locuri.

Spre seară, Viteazul Caius se întâlni cu Pogan la han.

– Auzi, poţi să mă mai aştepţi cu banii? – întrebă flăcăul.

– Ce să aştept? – făcu Pogan. Ori îmi dai acum cinci mii de euro, ori te fac de rahat în toată cetatea! Doar ne-am înţeles…

Oftând, tânărul îi numără zmeului banii, apoi îşi luă un vin ieftin.

.

Fură la Bamboo: Ziarul, Andi Bob, Melami, Grişka, Adele Onete, Tanya, Societate, Theodora Marinescu, Ada Pavel, Carmen, Gabi123, Flavius Obeadă, Onu, Teo Negură, Supravieţuitor, Cristian Dima, Carmen Negoiţă, Vania, Transildania, Elisa, Chat Noir, Gabi Rus, Mirela Pete, Eftimie, Dispecer, Link-Ping, Gabriela Elena, Cristian Lisandru, Ana Usca, Vlady, Adrian Voicu, George Valah, Gabriela Savitsky, Simion Cristian, Amalgammax, Răzvanrc, Atitudini, Anavero, Dispeceriţa, Cati Lupaşcu, Umograf, Ragnar, Deea, Gabitzu, Alex Mazilu, Andrei, Daniela Alexandrescu, Geeo, Consiliul Naţional al Blogosferei, Victor Bucur, Florin Moroşan, Achilianu, Joy, Simon, Geocer şi Dumitru Agachi.

Maus

Foto: Alice Drogoreanu

.

Iniţial, Caius se amăgi că i se va fi părut, dar curând trebui să accepte că are un şoarece în apartament.

– Of, ce neşansă! – exclamă el.

Adevărul e că spusese „futu-i!”, dar eu sunt un narator decent şi nu reproduc obscenităţi triviale.

De a doua zi, bărbatul încercă să scape de musafir, folosind capcana cu nuca şi borcanul, cursa cu arc – căreia-i anexă o jumară -, platforma cu clei, Rozitox, spray-uri şi alte improvizaţii. Nu doar că nu reuşi să-i vină de hac rozătoarei, însă după fiecare tentativă păţea şi un pocinog. Astfel, fie că scăpa celularul în vana plină, fie că noaptea urina pe hol, crezând că-i chiuveta, fie – scărpinându-se cu voluptate – se lovea singur într-un loc sensibil, fie că păţea alte neajunsuri, totul părea a-i fi împotrivă.

„Măcar, corbul lui Poe stătea liniştit, da’ ăsta ronţăie toată noaptea câte ceva!” – îşi zise cu obidă şi-şi aduse un pisoi, căruia-i puse numele Oleg. Motănaşul se acomodă din primul moment, însă era cu totul apatic când venea vorba să vâneze şoarecele, preferând să alerge o minge de piele umplută cu seminţe de grâu.

„Curse, otrăvuri, pisică, toate-s de prisos! Îmi cumpăr comp!” – decise Caius, oarecum fără legătură cu tevatura căreia-i căzuse victimă.

În chiar aceeaşi zi, îşi aduse un HP Compaq, monitor View Sonic, îşi instală Windows, programul Word în limba română, după care se apucă să joace Spider Solitaire.

– Era de aşteptat! – pufni şoarecele. Dai zece milioane, de care puteai să bei la Dinar, ca să te joci ca onaniştii!

– Mda, că tu te şi pricepi la compuri! – îi replică tânărul, iritat.

– Păi, cred că mă pricep mai bine ca tine! Care-i numele meu în germană?

– Maus… – observă Caius.

Suit pe birou, şi Oleg îl privea ironic, oarecum cu înţelesul: „Ai face mai bine să asculţi ce-ţi spune!”

– Şi ce să fac? – ceru bărbatul sfat, conformându-se.

– Fă-ţi blog! – îl învăţă şoarecele Maus.

Caius se supuse, bănuind el mai demult că şoarecele este năzdrăvan, şi astfel îmbogăţi blogosfera românească cu un nou aşezământ cultural, înregistrând din prima zi treizeci şi opt de vizitatori unici.

.

Utilizatori de Maus: Mirela Pete, Ziarul, Adele Onete, Cristian Lisandru, Carmen, Elisa, Theodora Marinescu, Deea, Gabi123, Andi Bob, Melami, Supravieţuitor, Tanya, Carmen Negoiţă, Ragnar şi Vania.

 

Happy End

Foto: Alex Mazilu

.

Senină, ziua se arătă destinsă şi în Dinar, unde coniacul vechi se vădi complementar ţigărilor de foi, armonizându-se şi subliniindu-se reciproc. Tocmai îl înjuram pe băsescu, pentru a ne tihni trataţia, când un cetăţean dădu buzna în local, abordându-ne intempestiv:

– vighi şi mihăieş iau bătaie!

Atitudinea tuturor fu una care-ar exprima spusa: „Şi ce ne priveşte asta pe noi?” Înţelegând greşit tăcerea noastră, individul insistă:

– vighi şi mihăieş iau bătaie! În parc…

Crezui că am înţeles:

– Şi vrei să dai un rând pentru asta? – întrebai.

– Nu! vighi şi mihăieş iau bătaie!…

– De la câţi? – interveni domnul plutonier-major Onici.

– Sunt vreo douăzeci… – aproximă personajul.

– Păi, sunt destui, n-are rost să mai mergem şi noi! – conchise domnul plutonier, după care mai cerurăm un rând de coniac.

.

Participanţi la finalul fericit: Ziarul, Vlady, Cristian Lisandru, Gabi123, Supravieţuitor, Adele Onete, Gabriela Elena, Tanya, Onu, Theodora Marinescu, Adrian Voicu, Carmen Negoiţă, Elisa, Vania şi Caius.

 

Optimism

Foto: Alex Mazilu

.

Sunt o fire optimistă. Dacă mă caută cineva spunându-mi că doreşte să mă vadă, îmi zic pe dată că sunt două posibilităţi: vrea să-mi ofere ori ţigări, ori bani! Fireşte, nu exagerez în aşteptări! Astfel, chiar dacă presupun că va fi un bax de ţigări, accept că ar putea fi şi doar două-trei cartuşe. În cazul banilor, procedez identic, admiţând o marjă de eroare oarecare.

O mânie cumplită mă cuprinde, însă, când admiratori neglijenţi uită că fumez doar Lucky Strike roşu sau Camel galben. Primind altceva – dacă nu-s ţigări de foi! -, trântesc pe dată cartuşele, câte-or fi ele, şi-i dau individului sugestii pertinente:

– Poţi să ţi le bagi în cur!

Când sunt jignit cu ţigarete light, am altă replică:

– Pe astea să le fumeze mă-ta!

Cam la fel procedez şi-n cazul banilor. De la cinci sute de euro în sus, iau banii cu o mină relativ senină, însoţită de-un uşor rictus care-ar însemna: „Putea fi ceva mai mult!”. Însă, la sume inferioare, devin fiară! Mototolesc banii, azvârlindu-i pe jos – de unde-i voi recupera ulterior -, şi mă lansez în tirade, cu maxilarul tremurând de furie şi scoţând flăcări pe ochi:

– Adică, voi furaţi ca-n codru şi mie-mi aruncaţi praf în ochi? Ticălos nenorocit! Da’ când ţi-am făcut lucrarea pentru masterat a fost bine, nu?…

Desigur, spun eu mai multe, astfel ca aluziile să fie înţelese, dar nu-i cazul să reproduc aici chiar toate vorbele rostite în atari împrejurări.

În general, sunt cunoscute aceste particularităţi comportamentale ale mele, motiv pentru care nici nu prea mă caută nimeni, semenii nedorind să-mi zdruncine optimismul.

.

Mai mult sau mai puţin optimişti: Cristian Lisandru, Florin Moroşan, Adele Onete, Elisa, Atitudini, Theodora Marinescu, Andi Bob, Tanya, Gabitzu, Cristian Dima, Geocer, Elena Agachi, Vania şi Caius.

 

Vedere de pe pod

Într-una din serile trecute mă aflam într-o stare confuză, fiind sfâşiat de tendinţe contradictorii: aş fi mâncat ceva bun, ori aş fi citit din Traian Ungureanu… Însă, cum nu aveam nimic bun, iar lectura, oricât de interesantă, e obositoare pentru ochi, am ales să ies din casă, pornind-o la întâmplare şi, în răstimpuri, pozând te miri ce.

Ajuns pe unul dintre principalele poduri, pozai râul ce străbate urbea, mânat de gândul de-a face oarece. În fotografie, observai cu surprindere cel puţin cinci spectre, sub forma unor pete alburii. Cunoscând, din tradiţia fotografică, detaliul că acestea ar fi duhuri, am decis să mă întreţin cu parte dintre ele, două aflându-se pe malul celălalt.

– Sunteţi duhuri? – întrebai.

– Duhuri, da… – răspunse pata mai mare, pată invizibilă, de altfel, cu ochiul liber.

– Oare de ce v-am observat doar pe aparatul fotografic? – dorii să aflu.

– Păi, la cum te uiţi tu, de mirare că ne-ai zărit şi-aşa! – grăi un alt spectru.

– Şi ce faceţi pe aici? – schimbai subiectul cu abilitate.

– Bântuim! – răspunse primul duh, în numele tuturor.

– Vă place să bântuiţi? – continuai, mai mult de dragul conversaţiei.

– Ei, ne place! Ce-ai vrea să facem?…

Într-adevăr, orice entitate trebuie să se îndeletnicească cu ceva. În cazul nostru, al celor captivi încă în trup, am zice că pierdem timpul, dar, în cazul spectrelor, e de presupus că au depăşit temporalitatea, deşi nu sunt dovezi certe în acest sens.

– Mă gândeam – zisei – că aţi putea bântui într-un spaţiu încălzit, cel puţin…

– Întâi, noi ne-am sustras senzorialităţii… Apoi, văd că tu bântui tot pe-aici, astfel că sfatul tău pare cel puţin deplasat…

Nedorind să le dau dreptate, pornii să caut un local, lăsând cele trei entităţi (sau ce-or fi fost) să bântuie în voie, pe unde le vine lor bine.

.

Au bântuit spaţii mai prietenoase: Supravieţuitor, Adele Onete, Cristian Lisandru, Simon, Theodora Marinescu, Gabi123, Elisa, Gabriela Savitsky, Chat Noir, Vania, Caius, Mirela Pete, Tanya, Simion Cristian, Andi Bob, Carmen Negoiţă şi Ragnar.

 

Motanul Încălţat

Foto: Adina Olivia Huţanu

.

Amu se povesteşte că era odată-ntr-un sat o femeie care avea un motan. Şi femeia aceea îi învăţase o vreme pe copiii satului Socoata şi Citirea, dară făcându-se reforma şcoalei, astfel ca să nu mai scoată ea tâmpiţi, ci văcari şi argaţi, femeia fu trimisă acasă. Cum se numea dăscăliţa aceea nu mai ştie nimeni, căci dracii de copii o porecliră Vaca Încălţată, însă fără jigniri, şi aşa-i ziseră ei toţi, astfel că numele i se uită. Motanul femeii umbla, asemenea oricărei feline, desculţ, însă, printr-un transfer semantic, ajunse să i se spună şi lui Motanul Încălţat.

„Cel puţin, bine că nu-mi spun Bou Încălţat!” – gândea motanul, care era năzdrăvan. Femeia, în schimb, nu avea niciun dram de aptitudini către paranormal, aşa că se lăsă în grija pisicii.

– Bine-ar fi de-am avea şi noi ceva bun să mâncăm! – oftă ea într-o seară, căci nivelul de trai li se cam diminuase.

– Chiar! – făcu motanul şi, scoţând o mărgică, îi porunci aceleia să aducă ce-o fi mai bun de mâncare.

Mărgica umplu pe dată un blid cu Whiskas suculent ş-un altul cu granule de somon, astfel că motanul se apucă să toarcă şi să înfulece cu poftă. Femeia-l privi cât îl privi, apoi întrebă:

– Oare n-ar putea aduce mărgica aceea ceva şi pentru mine?

– Ba, cred că da! – zise mârtanul, mediind ca şi femeia să primească niscaiva scoici, pastă de creveţi în panadă, murături greceşti, brânzeturi fine, vinuri vechi şi alte nimicuri.

Mai trecu ceva vreme şi fosta dăscăliţă zise că tare s-ar bucura de-ar putea renova casa. Receptiv, motanul scoase el ştie de unde un mosoraş, iar acela zidi pe dată un cuptor în care duduia focul, astfel că îmblănitul se şi tolăni la căldură. Abia la insistenţele femeii se gândi să-i spună mosoraşului să mai ridice două odăi, să pună gresie, termopane şi să tragă o canalizare.

Dar, casa nouă şi frumoasă cere cumpărături, şi mult s-ar mai fi dus femeia la târg, însă vezi că nu prea avea cu ce. Motanul Încălţat, numit astfel în mod oarecum impropriu, înţelese aluzia într-un târziu, dându-i femeii două pungi cu galbeni.

– Da’ fii atentă, îmi iei litieră şi grifoar, nu strici toţi banii pe prostii! – o atenţionă la plecare.

.

Dispuşi să meargă la târg: Eftimie, Cristian Dima, Cristian Lisandru, Melami, Geeo, Tanya, Anavero, Mirela Pete, Gabi123, Theodora Marinescu, Carmen Negoiţă, Teo Negură, Elisa, Vania, Caius, Pro Atitudine, Alex Mazilu, Simona Ionescu, Adrian Popa, Serginiu, Neînţeles, Chiţi, Adrian Voicu, Atitudini, Geocer, Mişcarea Violet, Gabriela Savitsky, Florin Moroşan, Ragnar, Vladimir Ionaş, Andrei, Dumitru Agachi, Michaela, Joy, Daurel, Gabitzu, Cati Lupaşcu, Ada Pavel, Consiliul Naţional al Blogosferei, Umograf, Blonda deşteaptă, George Valah, Deea, Vlady, Madi, Oplisme, Dispeceriţa, Societate, Adele Onete, Ana Usca, Gabriela Elena, Narcis, Carmen, Onu, Grapefruit, Gigelitatea, Lilick, Corina Creţu, Achilianu, Geotax, Andi Bob, Link-Ping şi Grişka.

 

Cină romantică

Foto: Alex Mazilu

.

Îndeobşte, prin cină se înţelege masa de seară, iar prin cină romantică, tot masa de seară, dar într-un cadru mai aparte. Tributar filmografiei americane, am optat pentru o ţinută sobră, alegând şi-un trandafir alb pe care să-l înmânez amfitrioanei. În acelaşi timp, orizontul meu de aşteptare anticipa o sală elegantă, cu lumină discretă, cristaluri fine, porţelanuri pe măsură şi-o veselă bine echilibrată.

„Probabil vor fi şi ceva italieni care să cânte, nu excesiv de tare, ca să mai putem şi conversa” – completai, în minte, posibilul tablou.

Dacă în Satu-Mare toate întâlnirile se dau în faţa Dispensarului, noi urma să ne vedem la intersecţia semaforizată. Oana mă aştepta la volanul unui Audi, deşi, la cât mă pricep eu, putea fi orice marcă de autoturism.

– Urcă! – îmi spuse.

Suit în vehicul, îi întinsei trandafirul, cu un gest care, cel puţin în mintea mea, se dorea hieratic. Îl luă repezit şi, din încheietură, îl azvârli, prin geamul coborât, pe carosabil:

– Dă-l în futere! Sunt alergică la flori… Îmi fac mai rău decât aerul curat chiar! Tu de ce te-ai îmbrăcat ca un papiţoi?…

– Astea le-am găsit mai la-ndemână… – minţii, nu foarte convingător.

Maşina gonea deja pe autostradă, lovind, în răstimpuri, câte-un pieton.

– E mai mişto în oraş, aici sunt cam rari trecătorii! – spuse Oana cu răceală.

Văzută de aproape, părea mai plictisită decât oarecând în Dinar şi cu ochii nu doar injectaţi, cum dădu impresia camera web, ci roşii precum macii înfloriţi.

– Mai avem mult? – întrebai după o vreme.

– Imediat… Futu-i! Mi-ai distras atenţia cu pălăvrăgeala ta şi l-am ratat pe unu’…

Într-adevăr, dinapoia noastră se mai vedea o siluetă care, în pofida încremenelii, păstra poziţia bipedă.

Locaţia, ca să o numim într-un fel, putea fi luată drept castel, dacă n-ar fi fost o dărăpănătură. Dintr-o dată, se stârni şi furtuna… Abia acum m-am gândit că, prin romantic, ar fi trebuit înţeles mai degrabă curentul literar omonim şi nu atât şablonul livrat de Hollywood.

– Am ajuns… Să coborâm, masa o vom lua în sala de tortură.

Chiar dacă locul ales pentru cină putea să pară unul ciudat, foamea mă îndemnă să cobor treptele-n spirală fără să-mi mai pun întrebări de prisos. În castel, fulgerele luminau în răstimpuri.

– N-au reparat ăştia acoperişul! De treizeci de ani îi tot bat la cap, putorile dracului!…

– Dar, – întrebai – tu ce vârstă ai?

– Ce te fute grija? Ce-i ăsta, chestionar pentru matrimoniale?…

Am renunţat la alte întrebări, interesul meu fiind acela de a mânca ceva, nu de a-mi încărca memoria cu amănunte.

Sala de tortură, după cum o indica şi denumirea, nu oferea cea mai prietenoasă privelişte, însă era dotată, într-o firidă septentrională, cu o masă pregătită oarecum ca pentru cină. Cum ni se mai alătură o doamnă, Alizee, am simţit nevoia să redevin pedant astfel că, scobindu-mă între dinţi cu un chibrit, am făcut paravan cu palma mâinii stângi. Alizee îmi zâmbi, ca un semn de apreciere pentru buna mea creştere. În plus, nici nu transpirasem.

– Până aduc ăştia bucatele, – zise Oana – am putea face câteva pase, să ne dezmorţim…

Privii după o minge, dar un individ mătăhălos ni-l aduse pe piticul Our.

– Dacă-l loveşti în abdomen, asta-l face să se chircească şi prinde efect… – mă instrui amfitrioana, după care exersarăm câteva pase.

– Nu-l doare? – întrebai.

– Nu ştiu. Ai grijă, însă, la toporişcă, să nu-ţi juleşti pantofii!

– Gooll! – izbucni Alizee, reuşind să-l introducă pe Our printre două lăncii.

Vietăţi cenuşii, de-o statură impresionantă, sosiră cu platouri aburinde.

– Sunt sperieni – preciză Alizee.

Gazda continuă explicaţiile:

– Sunt aproape invulnerabili! Singurul lor punct nevralgic este semnul din frunte…

Pentru exemplificare, Oana înfipse un vătrai în semnul amintit al unui exemplar, iar acela, după ce se zvârcoli o vreme, rămase fără suflare.

– Puteţi să-l luaţi – se adresă unor creaturi diferite, despre care aveam să aflu ulterior că sunt grumi.

– Să ne aşezăm la masă! Avem, ca aperitiv, creier de rinocer cu garnitură de ciuperci. Ciupercile le-am cules chiar eu…

– Eu ce mănânc? – se auzi un glas din partea opusă a sălii.

– Futu-i! Iar a apărut asta…

Curând, o fiinţă cu părul roşu şi urechile alungite ni se alătură. Am presupus că-i o elfă, presupunere confirmată ulterior. Privi cu tristeţe la trupul târât de grumi:

– Iarăşi aţi început distracţia fără mine!

– Dacă n-ai zis că vii… – făcu Alizee, îmbufnată. Puteai şi tu să ajungi mai repede, ca să facem un doi la doi cu Our. Acum, trebuie restaurat, că a leşinat şi nu mai prindea efecte…

– Ei, până mâncăm primul fel, îşi revine el… – o consolă Oana. Sirona – strigă către o încăpere anexă -, pune mâna şi spală aici, că a mânjit ăsta toată pardoseala!…

Abia acum observai dâra verzuie, ca un abur, ce se scurse din sperianul străpuns de vătrai.

– Bine că n-a fost grum! – observă elfa. Că, data trecută, s-a făcut o atmosferă de-a dreptul pestilenţială…

– Da, ăştia n-au aşa miros persistent… – concluzionă Alizee şi ne apucarăm să mâncăm.

– Ce muzică preferaţi, atroce sau morbidă? – mai voi amfitrioana să afle.

După ce optarăm, la unison, pentru bucăţi morbide, ne dedarăm festinului.

– Dă-i şi cu vin – mă sfătuiră tustrei convivele -, să nu te-apuce greaţa!

Le ascultai sfatul şi, armonizând bucatele cu vin vechi, urmării oarecum absent luptele de gladiatori. Uneori, mai mult ca un hatâr, înclinam şi eu degetul gros în jos.

– Trupurile gladiatorilor învinşi sunt folosite pentru fertilizarea grădinilor – explică Sirona.

Amfitrioana o privi sever:

– Tu parcă aveai treabă la bucătărie! Sau ai poftă de conversaţie?

– Nu, doamnă, mă iertaţi!… – spuse tânăra şi se retrase.

– Obrăznicătura! – pufni Oana. Şarama mă-sii de târâtură…

Atmosfera se destinse, însă, din nou, în pofida acestui moment tensionat, odată cu aducerea la masă a ciorbei de dragon.

Continuarăm festinul, intrând în dispute semantice. Alizee opină că această cină s-ar înscrie mai degrabă în curentul dark fantasy decât în romantism, iar eu aprobai, susţinând că, dacă am burta plină, mi se rupe de curentele literare. Exageram, fireşte, dat fiind că nici atunci când sunt înfometat nu am astfel de preocupări.

.

Comeseni virtuali: Ziarul, Mirela Pete, Adrian Popa, Cristian Lisandru, Gabriela Elena, Gabi123, Atitudini, Supravieţuitor, Achilianu, Joy, Grişka, Vania, Theodora Marinescu, Tanya, Carmen Negoiţă, Adele Onete, Ada Pavel, Gabitzu, Ivona Boitan, Carmen, Ana Usca şi Caius.

 

O afacere

Foto: Alice Drogoreanu

.

Mulţi s-ar putea întreba cum se face că eu, Ivan, boier de viţă veche, am ieşit zilele trecute să beau împreună cu ţopârlanul John? Nu este vorba, însă, despre o taină incomprehensibilă! Întâi, că n-aveam de cine râde, iar în al doilea rând, doream să închei o afacere cu nătângul imperialist, la care să câştig, ca de obicei, numai eu… Ipochimenul era dispus să se dispenseze de-o insulă (cu 2445 locuitori), proprietate personală, iar eu eram dispus s-o achiziţionez, fără a oferi mare lucru în schimb.
În vreme ce mă aflam la a patra stacană cu coniac nobil, mult mai vârstnic decât mine, iar John se strâmba la (încă!) primul păhăruţ de whisky, veni singură la noi şi moneda de schimb, sub înfăţişarea unei creaturi josnice. Era un băieţel cu privirea umedă de duioşie şi care dădea din codiţă la vederea oricărui străin.
Chemai micul monstru mai aproape, întrebându-l:
– Cum te numeşti tu, creatură josnică?
– Ionică, săru’mâna, Ionică mă cheamă!… – făcu el, afişând o indigestă slugărnicie.
Colegul John îl privea fascinat, dar, cunoscând doar limba satanei, nu pricepea prea multe din conversaţia noastră. Continuai să interoghez creatura:
– Şi n-ai vrea tu, abominabilă spurcăciune, să intri slugă la unul dintre noi?
– Ba da, boierule! Asta-i vocaţia mea! – se grăbi lepădătura să dea glas sentimentelor de profund entuziasm.
– Bine… – zisei conciliant. Marş mai încolo, pentru că puţi, şi aşteaptă! – adăugai, azvârlindu-i o aripă de pui.
În vreme ce Ionică făcea, la distanţă, felurite giumbuşlucuri, radiind de fericire, îi explicai retardatului John care-i esenţa afacerii noastre:
– Animalul pe care-l vezi fâlfâindu-şi urechile şi zbenguindu-se cu aripa-n dinţi ar vrea să intre slugă la cineva. Dacă ai poftă, poţi să-l iei tu, şi-mi dai doar insula la schimb…
În principiu, John fu de acord, deoarece în ţara lui (ca s-o numim astfel), cei cu vocaţie de slugă sunt ceva mai rari. Vru, totuşi, să afle unele detalii:
– Dar, eu ce trebuie să-i dau pentru servicii?
Îl lămurii pe dată:
– Câteva cafteli pe zi şi, dacă nu uiţi, ceva de mâncare…
– Şi face tot?… – mai întrebă John, cu un licăr straniu în privire.
– Tot, şi încă ceva pe deasupra! – îl încurajai.
În următoarele minute afacerea fiind încheiată, l-am anunţat pe Ionică cine-i este de-acum stăpân. Jupânul, generos, îi întinse o gumă de mestecat, pe care Ionică o clefăi cum putu, căci avea gura extinsă până la urechi de bucurie.
Se pare că, datorită conjuncturii favorabile şi a ingeniozităţii mele, toţi trei vom avea parte, în acest an, de Sărbători fericite, ceea ce Vă dorim şi Dumneavoastră!

.

Se pregătesc de Sărbători: Cristian Lisandru, Gabriela Elena, Florin Moroşan, Cristian Dima, Andi Bob, Caius, Melami, Gabriela Savitsky, Adele Onete, Theodora Marinescu, Tanya, Chat Noir, Onu, Supravieţuitor, Teo Negură, Carmen Negoiţă, Elisa.

 

Cenaclul

Gabriela se plictisea. Unii spun că, într-un spital, te plictiseşti indiferent de etaj, însă această aserţiune nu-i întrutotul exactă. „Cei de la doi sau trei sunt, oricum, mai aproape de Billa, de Sabres, de orice! Da’ de la opt? Pierzi jumătate de zi doar ca să-ţi faci curaj să cobori!” – gândi cu obidă.

Sosirea mesei de prânz nu reuşi s-o smulgă din pasa proastă. Supă de nailon şi-o mămăligă incertă, ca să nu mai adăugăm că nu erau ardei copţi. „Dar, nu asta m-ar deranja atât! Însă, cu Page Rank 5 la blog, cu trei volume de versuri apărute, şi-s privită la grămadă, ca o oarecare!”

Brusc, îi înmuguri o idee de-a-şi face şederea mai folositoare, pornind pe dată prin saloane:

– Poftă bună! – spunea cel mai adesea, căci peste tot se împărţise mâncarea. Sunt scriitoarea Gabriela Savitsky şi, la ora 18, vă aştept în holul de la parter, unde veţi putea să vă bucuraţi de lecturi de pe blogul meu. Ştiţi că-s cu tiroida, nu? – mai adăuga acolo unde aluzia părea a nu fi deplin înţeleasă.

Inutil să mai precizăm că, seara, holul era arhiplin, astfel că ar fi pălit de invidie şi Adrian Păunescu. Scriitoarea avu un rictus: „Ar fi trebuit să vând şi bilete! Data viitoare…” – îşi zise, apoi, după o scurtă introducere, se apucă să lectureze postarea Vaca.

Întreaga asistenţă aplaudă furtunos, cucerită atât de girafa de pe pijama cât şi de papucii cu floricele, asistentele socotind mai prudent să n-o lase să coboare în haine de stradă.

.

Au aflat tardiv de eveniment: Ziarul, Onu, Cristian Lisandru, Theodora Marinescu, Tanya, Consiliul Naţional al Blogosferei, Andi Bob, Carmen Negoiţă, Carmen, Elisa, Supravieţuitor, Victor Bucur şi Vania.

 

De dragoste

Foto: Adina Huţanu

.

Să tot fie vreo doi ani de când, într-o dimineaţă aparent anostă, boarea jilavă mi-a amintit de colegul meu din liceu, Eugen. Nu pot să spun ce anume asocieri am făcut spre a-mi aminti de el pornind de la vântul parfumat, căci pe Eugen nu-l prea poţi asocia cu nimic. În liceu, era tipul de coleg căruia-i faci o farsă reuşită pentru ca, apoi, să-ţi vezi de-ale tale, nesinchisindu-te de durerea înăbuşită care-l macină şi nici presupunând că ar putea fi ros lăuntric de ceva anume. Recunosc, astăzi, că judecam, poate, superficial.

Încă din acei ani îi recunoscusem în gând un anume ochi pentru estetic. Confesându-se el că o iubeşte pe Amalia, am privit-o şi eu mai atent pe colega în discuţie, ternă până atunci. Şi, cum se întâmplă adeseori, am avut ulterior cu ea o aventură tumultuoasă, chiar dacă aceasta n-a durat nici măcar un trimestru încheiat (pe atunci, anul şcolar nu era împărţit în semestre). Cam la fel s-au petrecut lucrurile, ulterior, şi cu Bianca… Prin anul trei, Eugen suferea din pricina Cameliei, însă, din motive tainice, n-a mai spus nimănui nimic. Dar, cum şi noi eram deja mai experimentaţi, nici nu mai era necesar să ni se dea totul mură-n gură, căci începuserăm să ne prindem şi singuri.

Într-o joi, dacă nu mă înşel, colegul nostru veni la liceu cu o bicicletă de tip tandem, cu toate că pedala singur. Cum l-am zărit stingher în curte şi doar eu mă nimerisem pe-acolo, l-am rugat să-mi dea şi mie o tură.

– Bun, îţi dau, dar n-o freci prea mult, căci… aştept pe cineva…

Am promis să fiu cât mai expeditiv. Prin dreptul alimentarei, am luat-o cu mine şi pe Camelia care, diferit decât presupusese Eugen, lipsise de la oră şi făcea un rond prin zonă. Om de cuvânt, m-am întors să-i înapoiez lui Eugen tandemul. Camelia îi spuse scurt:

– Ceau! – apoi continuă o conversaţie începută cu mine: Atunci, te aştept sâmbătă… Te sărut!

Desigur, veţi fi văzut prin discoteci tipi care, crezând că au a înfrunta un singur adversar, sunt surprinşi constatând că o încasează de la zece voinici deodată. Cam aceasta era expresia lui Eugen, deşi nu-l agresase nimeni. După o vreme, decise că nu mai aşteaptă pe nimeni şi plecă fără să răspundă unei întrebări nevinovate pe care i-am pus-o.
Aflând nu se ştie cum de întâmplare, colegii imaginară un scenariu amuzant: Observând că s-au perindat literele A, B şi C (Amalia, Bianca şi Camelia), spuneau că păţaniile vor continua până la Zenovia, dacă va fi urmat cursul logic al evenimentelor…

Dar, anii de liceu s-au încheiat, iar Eugen începu să mă evite, însă acest amănunt nu spune foarte mult, firea sa îndemnându-l în general către singurătate…
…

 

Cum spuneam în preambul, de acest coleg mi-am amintit într-o dimineaţă, cine ştie cum, căci nici anotimpul, nici lumina zorilor nu evocau vreo zi în care să fi fost ceva deosebit legat de el, mai cu seamă că nu am nici un fel de amintiri marcante legate de Eugen. Luând aceasta ca pe o premoniţie, nu m-am mirat defel când tocmai aproape cu totul uitat Eugen m-a căutat, anii schimbându-i mult chipul şi însemnându-l cu o tristeţe hieratică.
Reluând discuţia oarecum de acolo de unde-o abandonarăm cu ani în urmă, Eugen oftă şi-mi spuse:

– Una salus victis, nullam sperare salutem!…

M-a surprins să-l aud citând din Vergiliu, cu atât mai mult că o făcea într-o limbă moartă. Dar, amintindu-mi că citatul e din cântul al II-lea şi că, de regulă, traducerile îl reproduc şi-n original la note infrapaginale, başca se găseşte şi-n diverse dicţionare reunind citate celebre, m-am liniştit şi-l întrebai:

– Probleme?…

– Da! – oftă el din nou. O cunoşti pe Diana, umblă şi ea pe la Patricia…

Sincer, nu ştiam despre cine vorbeşte. Dar, observând că Diana începe cu litera D, am devenit interesat şi, rememorând chipurile din Patricia îmi imaginai, privind oarecum cu ochiul lui Eugen, despre cine poate fi vorba.

– Cred că ştiu cine e, nu-i o tipă care umblă mai mult cu poeţii?…

– Ba da! – confirmă prietenul meu, mai tumultuos decât ar fi fost cazul.

– Şi? Ce-i cu ea?…

– O iubesc! – clamă Eugen, glasul său trădând entuziasm şi disperare în egală măsură. Trebuie că ai remarcat şi tu! E-o fiinţă alcătuită din trandafiri înalţi, cu spini înveliţi domestic în teci de sidef…

– Drăguţă prezentare… – observai. Văd că şi tu ai deprins limbajul poetic, discută cu ea!…

– Nu pot… – scânci dragul meu coleg. Mă pierd când o zăresc! E ca atunci când…

– Scrie-i pe mess! – încercai să scurtez discuţia. Te obişnuieşti treptat, fără contact direct…

Aici, Eugen îmi mărturisi că a avut parte şi pe mess de câteva deziluzii. Era o noutate pentru mine să aflu că se poate eşua până şi-n iubirile virtuale şi, încet, pricepui cam ce ar dori colegul de la mine, astfel că mă oferii să mediez pe lângă Diana. Din pricini stranii, i-am suportat cu greu declaraţiile pline de recunoştinţă.

 

Cunoştinţa cu Diana s-a făcut firesc, în aceeaşi seară. Peste câteva zile, am plecat amândoi într-o frumoasă excursie, timp în care am rezolvat şi unele amănunte cu care prietenul meu ar fi fost surprins să se confrunte, nefiind obişnuit.

A fost, cred, cea mai frumoasă săptămână petrecută de mine vreodată. Spre sfârşitul acesteia, însă, Diana începu să facă planuri de viitor care m-au silit să-i atrag atenţia că trebuie să punem stavilă anumitor porniri, deoarece eu sunt un bărbat serios, căsătorit, neconcepând să trăiesc în promiscuitate. Recunosc, aceste amănunte uitasem să le precizez până atunci.
Ar fi obositor să redau întreaga noastră conversaţie de atunci, mai cu seamă că a fost una destul de tensionată. În final, ea-mi strigă:

– Pleacă! Pleacă! Eşti atât de josnic!…

– Ştiu, mi s-a mai spus… – confirmai, dorind s-o îmbunez.

…

 

Când Eugen mă căută să-mi declare: „Iubesc şi sunt iubit!…” – n-am îndurat să-i văd chipul transfigurat de fericire şi l-am rugat să-mi dea pace. Apoi, nu ştiu de ce, mi-am amintit de stihurile unui bard contemporan:

Diana aleargă prin păduri umbroase,

are arc şi săgeţi şi-o mantie-uşoară de vară,

o ştiu toate florile, de toate culorile,

o ştiu căprioarele,

numai eu n-o văd!…

 

Şi, aşa cum n-o mai făcusem de mult, am plâns.

Am revăzut-o mai apoi pe Diana, atât la cununia cu Eugen, cât şi ulterior, fiind prietenul cel mai apropiat al familiei proaspăt întemeiate. Uneori, suplinesc neajunsurile fostului meu coleg de liceu, iar la petreceri, cedez întotdeauna rugăminţilor de a recita câte ceva. Cel mai des, optez pentru Rilke:

 

Doamne: e timpul. Vara a fost foarte lungă.

Aşterne-ţi umbra peste ornice solare

şi vânturile mână-le pe câmp şi luncă.

Anunţă ultimelor fructe pârg deplin;

şi încă două zile sudice le lasă;

îndeamnă-le apoi spre împlinire, ca să

goneşti dulceaţa cea din urmă-n aspru vin.

 

Cel care n-are casă-acum, nu-şi va zidi.

Cel singur, singur multă vreme o să fie,

va sta de veghe, va citi, scrisori va scrie

şi pe alei în sus şi-n jos va rătăci,

neliniştit, când frunza zboară-n vijelie.

 

(Rainer Maria Rilke, Zi de toamnă, trad. Ştefan Augustin Doinaş)

.

Amatori de Rilke: Cristian Lisandru, Mirela Pete, Gabriela Savitsky, Teo Negură, Theodora Marinescu, Geeo, Tanya, Melami, Adrian Voicu, Ragnar, Carmen Negoiţă, Ana Usca, Vania şi Caius.