Cineastul

Foto: Adina Huţanu

.

Despre George Tufiş n-aţi auzit doar dacă nu sunteţi din partea locului, altă explicaţie nefiind posibilă. În ce mă priveşte, i-am fost permanent coleg de şcoală, văzându-l destul de des şi acum, după atâţia ani.

Marcat de o anume timiditate, dar întotdeauna comunicativ, George era receptacolul şotiilor noastre, aerul său copilăros (ce nu i-a dispărut niciodată) nefăcând decât să sporească deliciul cu care savuram fiecare farsă. Să nu vă aşteptaţi, însă, la cine ştie ce răutăţi din partea noastră, glumele făcute fiind, în felul lor, nevinovate. Astfel, în ultimul an de liceu, i-am înlocuit teza la Istorie, imitându-i perfect scrisul, cu o alta, concepută de noi, în care tâmpeniile se ţineau lanţ. George era cel mai bun din clasă la obiectul cu pricina, aşa că uluirea sa la aflarea notei obţinute ne-a făcut să ne prăpădim de râs, la fel cum faceţi şi Dumneavoastră acum, citind aceste rânduri. Aidoma ne-am amuzat şi atunci când i-am introdus „UHU – plus” în gaura cheii, ca şi la gluma cu coropişniţele, pe care n-o mai relatez. Însă bijuteria micilor noastre păcăleli am realizat-o când, ca din partea lui George, am trimis o epistolă Ramonei, fată sensibilă ce frecventa cenaclul literar al şcolii şi cu care prietenul nostru se întâlnea de o vreme. Inutil, cred, să mai spun că am conceput scrisoarea de aşa manieră încât şi o prostituată s-ar fi simţit jignită, aşa că relaţia lor s-a terminat în aceeaşi zi, Ramona refuzând să accepte vreo explicaţie…  De neuitat acei ani când, cel puţin, ni se părea că suntem vii! Astăzi, cu greu mai răsare pe chipul nostru un zâmbet, şi acela stârnit doar de vreo fantomă a năstruşniciilor de odinioară…

Interesant, deşi numele de George Tufiş s-ar preta la unele calambururi, rareori am profitat de aceasta. Doar de curând, după ultimele alegeri din S.U.A., cineva i-a spus amicului nostru: George Tufiş junior. În pofida firii sale blânde, George a reacţionat violent, interzicând pe un ton mai mult decât categoric să se facă bancuri idioate pe seama sa. Într-adevăr, cetăţeanul sărise peste cal!  Nu-i admisibil ca, doar datorită unei apropieri de nume, să pui pe un semen de-al tău alături de cel mai detestat individ al planetei!

În zadar am vorbi, însă, despre George Tufiş, dacă n-am pomeni imensa lui pasiune pentru cinematograf. Copil fiind încă, intra în sălile de proiecţie asemeni unei vrăbii într-un hambar plin cu grâne, cu deosebirea că vrabia se mai şi satură, uneori. Cu timpul, George devenise o adevărată enciclopedie cinematografică. Filme, fireşte, urmăream cu toţii, dar, acolo unde noi receptam doar acţiune, George depista culoare, lumină, coloană sonoră, interpretare, machiaj, decoruri, ritm şi câte altele! Când pe generic apărea numele unui actor celebru, ştiam şi noi să spunem că a jucat bine, după care rememoram scenele de caft sau urmăririle. Faţă de iubite, afirmam că Fellini ori Kurosawa sunt mari regizori, dar schimbam subiectul destul de repede, iar iubitele noastre nu protestau niciodată. Cât despre George, l-am poreclit Cineastul, supranume pe care nu l-a dezonorat vreodată.

Cursurile liceale s-au sfârşit, aşa cum vor sfârşi toate pe lumea asta, iar noi ne-am risipit cu toţii care-ncotro. George, cum era de aşteptat, a plecat să susţină examenul de admitere la regie de film, în cadrul IATC. Nu ştiu de câte ori a concurat şi nici motivele pentru care n-a fost admis niciodată la Institut. Poate neşansa, poate firea sa oarecum ciudată ori vreo altă pricină îl vor fi împiedicat să-şi realizeze visul. El însuşi nu s-a arătat niciodată dornic să ne explice, celor câţiva foşti colegi care ne mai întâlneam uneori, ce s-a petrecut cu prilejul tentativelor sale  de a pătrunde în lumea filmului, mulţumindu-se să expedieze subiectul printr-o formulă şablon: „Toţi sunt nişte tâmpiţi!”  Eram convinşi că exagerează, dar îi înţelegeam decepţia şi evitam să-i zgândărim rana. Altădată, cu siguranţă, ne-am fi dedat glumelor acide, dar vremea toceşte spiritul, iar noi, ca să ne împăcăm cu această paralizie, o numim înţelepciune.

În pofida eşecurilor, Cineastul nu putea sta departe de pasiunea vieţii sale, încercând să-i dea asalt pe alte căi. În speranţa că va accede măcar la micul ecran, a închipuit două spoturi publicitare şi le-a prezentat într-un concurs. Tocmai apăruse pe piaţă săpunul Patricia, binecunoscut cititorului, şi se căutau formule care să impună produsul. Primul spot conceput de George înfăţişa doi tineri aflaţi în plină idilă. El îşi scoate cămaşa, iar fata îi zăreşte tatuajul şi, oripilată, îl respinge. Disperat, tânărul încearcă să scape de însemnare, folosind în acest scop acid clorhidric, fierul de călcat, polizorul, hârtia sticlată, răzătoarea, toate fără rezultat. În final, un prieten îi recomandă săpunul Patricia şi odioasa pecete dispare pe dată. Fata îl reprimeşte şi, în timp ce tinerii se îmbrăţişează fericiţi, răsună din off sloganul explicativ:

 

„Când nimic nu-ţi mai ajută,

doar Patricia te ajută!”

 

Cel de-al doilea spot prezenta doi gangsteri care, în urma unui schimb de focuri, se întorc acasă ciuruiţi de gloanţe. Cu ultimele puteri, primul foloseşte un săpun obişnuit, mânjindu-se mai rău de sânge, în vreme ce al doilea foloseşte Patricia şi demersul e un succes. Apoi sunt prezentaţi amândoi în coşciuge, primul năclăit ca un porc, iar celălalt impecabil de curat, timp în care un glas persuasiv rostea sentinţa:

 

„Într-o lume nesigură,

doar Patricia e sigură!”

 

Nouă, nespecialiştilor, ni s-au părut stupide ambele idei, dar s-a dovedit că n-aveam dreptate şi că astfel trebuie concepute clipurile publicitare. Oricum, creaţiile Cineastului au fost respinse.

Nimeni nu-i atât de tare încât să persevereze la nesfârşit, sfidând decepţiile şi înfrângerile. Don Quijote e un personaj fictiv, dar chiar şi aşa a cedat în cele din urmă. Nu ne vom mira, astfel, dacă şi George a bătut în retragere, abandonând veleităţile regizorale. Mi-e imposibil să apreciez dacă aceasta este sau nu o pierdere pentru omenire şi, de altfel, nici nu are vreo importanţă.

Treptat, George mi-a rămas singura cunoştinţă mai apropiată, restul colegilor noştri topindu-se nu se ştie unde.  Legătura dintre noi nu cred că s-ar putea numi prietenie, deoarece nici unul n-am face mare lucru de dragul celuilalt;  dar, cum oamenii numesc de obicei astfel de relaţii superficiale ca fiind prietenii, le vom spune şi noi tot aşa.  Cert este că Cineastul mă consultă deseori, poate şi din pricină că doar eu am mai rămas în raza preumblărilor sale.  Într-o zi, pe când pierdeam vremea, ca de obicei, la cafenea, George mi se destăinui:

– Demult am părăsit orice speranţă de a regiza un film! De fapt, nici nu se mai prea fac filme la noi, abia dacă se ating două-trei titluri pe an. Totuşi, mă gândesc să încerc măcar un scenariu şi, dacă ai vrea să-mi ajuţi, am împărţi veniturile pe din două. Tu, oricum, eşti om de condei…

Ideea mi-a surâs. Deşi nu prea credeam în reuşita ei, socotii că nu mi-ar strica să mai scriu câte ceva, în loc să prind toată ziua muşte prin cafenele. Înclinam, însă, către un film comercial, vârsta ambiţiilor artistice fiind trecută demult pentru mine. Aflai, cu satisfacţie, că şi George vede problema la fel.

– Fii atent la ce m-am gândit! – continuă Cineastul, cu un licăr straniu al privirii, trădând un clocotitor entuziasm. Am putea anticipa, prin film, cotitura pe care o va lua mersul Planetei… Eşti, cred, la curent cu profeţiile care prevăd biruinţa Răsăritului în anul acesta sau, după unele voci de la Muntele Athos, anul viitor, cel târziu…

N-am veleităţi de profet şi nici înclinaţii deosebite către mistică; totodată, nici hidrocefal nu sunt, ca să mă îndoiesc de prăbuşirea lumii protestante, ale cărei semne sunt evidente, atâta doar că nu socotesc necesară intervenţia divină ca să ne descopere ceea ce poate vedea oricine cu ochiul liber. În ce priveşte anul împlinirii acestora, sunt ceva mai sceptic, însă admit, în baza unei logici elementare, că nu poate fi prea îndepărtat. Oricum, doream să schimb subiectul, mesianismele de orice fel părându-mi întotdeauna suspecte:

– Începuseşi să-mi spui ceva despre un scenariu…

– Exact! Fii atent aici: prezentăm întâi un soi de Babilon modern, un imperiu decrepit în care egoismul şi tembelismul sunt generale. Nu mai găseşti om, să-l cauţi cu reflectorul la amiază; toţi stau lăbărţaţi cu tentaculele răscăcărate te miri pe unde, clefăie necurmat felurite porcării şi din ei ţâşnesc, prin toate orificiile, sucuri fetide; sunt vopsiţi şi tatuaţi până şi-n urechi şi-şi petrec belciuge în rât, în marsupiu, în guşă, în uger şi pe unde mai apucă; latră cuvintele şi, în loc de virgulă, folosesc câte-o înjurătură, nu prea lungă, ca să n-o uite; fojgăie prin cluburi de desfrâu sau, mai rău, de întreţinere, ca şi cum viermuiala lor ar avea vreun sens şi, în general, mişună doar în căutarea plăcerii grosiere. După o prezentare scurtă a atmosferei, dar suficientă pentru ca spectatorul să se umple de scârbă, trecem la altă chestiune. Într-o adunare a celor mai răi dintre cei răi, se decide ca Babilonul acela să devină un jandarm al naţiunilor, cărora să li se impună pseudo-valorile sale. Desigur, repulsia spectatorilor atinge apogeul! Prezentăm, apoi, o întrunire în Răsărit, unde se hotărăşte extirparea buboiului. Detaliile, ca şi dialogurile, sunt sarcina ta. Fiind un film de ficţiune, nu precizăm confesiunea răsăritenilor, dar ei se vor închina discret în câteva cadre, împreunând trei degete. Strategul forţelor Răsăritului e Anatolie; Anatolie înseamnă răsăritean – preciză Cineastul. O dată hotărârea luată, ca să nu ne jucăm cu răbdarea publicului, e declanşat prăpădul. În vreme ce armamentul lor nu funcţionează, de aici pleacă rachete nucleare, viruşi, bombe tectonice, ultrasunete, tehnici paranormale, totul în slujba nimicirii acelor…

– Nu-i bine!- îi retezai din elan partenerului meu. Dacă eşti prea dur, poţi stârni reacţia adversă, generând o anume compasiune pentru acea turmă. Mai bine folosim arme care să-i lase pe decrepiţi fără curent electric, iar ei, nereuşind să se descurce fără cuptorul cu microunde, capitulează după câteva zile…

– Ideea nu-i rea, dar cum rămâne cu aspiraţia omenirii după dreptate?

– Nu aspiră ea chiar aşa de mult şi, în plus, o rezolvăm cumva şi pe asta. Cocina de care zici se lăbărţează pe un teritoriu extins, de vreme ce se visează jandarm mondial. Înseamnă că în nord e frig, iar în sud, cald. Îi vom deporta pe sudişti în Siberia, ca să se reabiliteze prin muncă, iar pe cei din nord îi trimitem să fertilizeze Sahara…

– Perfect! – exclamă Cineastul. Am ştiut eu de ce mă consult cu tine! Şi o să-i arătăm cum suferă acolo, şobolanii…

N-am porniri atât de pătimaşe ca ale prietenului meu, dar acum era prioritar succesul filmului, astfel că n-am avut obiecţii. Simţeam, totuşi, că lipseşte ceva:

– Parcă prea merge totul ca-n brânză! Ar trebui să creăm câteva situaţii tensionate, în care izbânda forţelor Binelui să fie pe muchie de cuţit, ca să menţinem spectatorii încordaţi până la final…

– În nici un caz! – protestă George. Omenirea vrea un marş triumfal, nu reţete facile care nu fac decât să amâne un deznodământ implacabil. Totuşi, vom înfăţişa câteva zvârcoliri disperate de-ale şerpilor de a-şi salva cloaca în care s-au cufundat. Întâi, o trimit pe Sharon Stone să-l seducă pe Anatolie, dar el i-o retează scurt: „Curve avem şi noi, însă rasate!” – şi o expediază la o fermă, să mulgă vacile alături de prima ţaţă a lumii. Într-o ultimă ţopăială, broscoii paraşutează aici o trupă specială, alcătuită din Silvester Stallone, Jean-Claude van Damme şi Arnold Schwarzenegger, dar încap toţi pe mâinile unor cosaşi moldoveni, care-i snopesc în bătaie. Unul chiar îi zice lui Arnold: „Nu ţi-i ruşini, bre, ca te-ai nascut în Austria? Şi cauţi tu cu pagânii, apostatule?”  Ruşinaţi, cei trei cer Taina Botezului, după care se apucă de o muncă utilă, undeva prin Egipt. Filmul se termină cu un cadru în care, pe Statuia Desfrânării, emblematică pentru Noul Babilon, urinează nişte câini…

Scenariul fiind, în linii mari, conturat, ne apucarăm de socotit încasările probabile şi, evident, partea ce ne-ar fi revenit nouă, ca scenarişti. Punând tot răul în faţă şi neocolind cele mai pesimiste previziuni, tot urma să ne alegem cu câteva miliarde bune (calculul l-am efectuat în Euro, monedă care circula pe atunci). Ne lăsarăm pradă viselor, George dorind să investească în cinematografia autohtonă, iar eu, să bat restaurantele. Ciudat, nici o brumă de îndoială nu ne tulbură reveria, socotind nu doar filmul ca şi realizat, dar şi acţiunea sa, pură ficţiune, ca pe o inexorabilă realitate!

Sunt cât se poate de conştient că, din punct de vedere strict artistic, demersul nostru e unul modest, dar daţi-mi voie, vă rog, să nici nu mă sinchisesc de acest amănunt…

.

Cinefili: Ziarul, Gabi123, Daniela Alexandrescu, Cristian Lisandru, Atitudini, Link-Ping, Gabriela Elena, Theodora Marinescu, Gabitzu, Tanya, Cristian Dima, Supravieţuitor, Teo Negură, Ana Usca, Vania şi Caius.