Foto: Adina Huţanu

.

Să tot fie vreo doi ani de când, într-o dimineaţă aparent anostă, boarea jilavă mi-a amintit de colegul meu din liceu, Eugen. Nu pot să spun ce anume asocieri am făcut spre a-mi aminti de el pornind de la vântul parfumat, căci pe Eugen nu-l prea poţi asocia cu nimic. În liceu, era tipul de coleg căruia-i faci o farsă reuşită pentru ca, apoi, să-ţi vezi de-ale tale, nesinchisindu-te de durerea înăbuşită care-l macină şi nici presupunând că ar putea fi ros lăuntric de ceva anume. Recunosc, astăzi, că judecam, poate, superficial.

Încă din acei ani îi recunoscusem în gând un anume ochi pentru estetic. Confesându-se el că o iubeşte pe Amalia, am privit-o şi eu mai atent pe colega în discuţie, ternă până atunci. Şi, cum se întâmplă adeseori, am avut ulterior cu ea o aventură tumultuoasă, chiar dacă aceasta n-a durat nici măcar un trimestru încheiat (pe atunci, anul şcolar nu era împărţit în semestre). Cam la fel s-au petrecut lucrurile, ulterior, şi cu Bianca… Prin anul trei, Eugen suferea din pricina Cameliei, însă, din motive tainice, n-a mai spus nimănui nimic. Dar, cum şi noi eram deja mai experimentaţi, nici nu mai era necesar să ni se dea totul mură-n gură, căci începuserăm să ne prindem şi singuri.

Într-o joi, dacă nu mă înşel, colegul nostru veni la liceu cu o bicicletă de tip tandem, cu toate că pedala singur. Cum l-am zărit stingher în curte şi doar eu mă nimerisem pe-acolo, l-am rugat să-mi dea şi mie o tură.

– Bun, îţi dau, dar n-o freci prea mult, căci… aştept pe cineva…

Am promis să fiu cât mai expeditiv. Prin dreptul alimentarei, am luat-o cu mine şi pe Camelia care, diferit decât presupusese Eugen, lipsise de la oră şi făcea un rond prin zonă. Om de cuvânt, m-am întors să-i înapoiez lui Eugen tandemul. Camelia îi spuse scurt:

– Ceau! – apoi continuă o conversaţie începută cu mine: Atunci, te aştept sâmbătă… Te sărut!

Desigur, veţi fi văzut prin discoteci tipi care, crezând că au a înfrunta un singur adversar, sunt surprinşi constatând că o încasează de la zece voinici deodată. Cam aceasta era expresia lui Eugen, deşi nu-l agresase nimeni. După o vreme, decise că nu mai aşteaptă pe nimeni şi plecă fără să răspundă unei întrebări nevinovate pe care i-am pus-o.
Aflând nu se ştie cum de întâmplare, colegii imaginară un scenariu amuzant: Observând că s-au perindat literele A, B şi C (Amalia, Bianca şi Camelia), spuneau că păţaniile vor continua până la Zenovia, dacă va fi urmat cursul logic al evenimentelor…

Dar, anii de liceu s-au încheiat, iar Eugen începu să mă evite, însă acest amănunt nu spune foarte mult, firea sa îndemnându-l în general către singurătate…
…

 

Cum spuneam în preambul, de acest coleg mi-am amintit într-o dimineaţă, cine ştie cum, căci nici anotimpul, nici lumina zorilor nu evocau vreo zi în care să fi fost ceva deosebit legat de el, mai cu seamă că nu am nici un fel de amintiri marcante legate de Eugen. Luând aceasta ca pe o premoniţie, nu m-am mirat defel când tocmai aproape cu totul uitat Eugen m-a căutat, anii schimbându-i mult chipul şi însemnându-l cu o tristeţe hieratică.
Reluând discuţia oarecum de acolo de unde-o abandonarăm cu ani în urmă, Eugen oftă şi-mi spuse:

– Una salus victis, nullam sperare salutem!…

M-a surprins să-l aud citând din Vergiliu, cu atât mai mult că o făcea într-o limbă moartă. Dar, amintindu-mi că citatul e din cântul al II-lea şi că, de regulă, traducerile îl reproduc şi-n original la note infrapaginale, başca se găseşte şi-n diverse dicţionare reunind citate celebre, m-am liniştit şi-l întrebai:

– Probleme?…

– Da! – oftă el din nou. O cunoşti pe Diana, umblă şi ea pe la Patricia…

Sincer, nu ştiam despre cine vorbeşte. Dar, observând că Diana începe cu litera D, am devenit interesat şi, rememorând chipurile din Patricia îmi imaginai, privind oarecum cu ochiul lui Eugen, despre cine poate fi vorba.

– Cred că ştiu cine e, nu-i o tipă care umblă mai mult cu poeţii?…

– Ba da! – confirmă prietenul meu, mai tumultuos decât ar fi fost cazul.

– Şi? Ce-i cu ea?…

– O iubesc! – clamă Eugen, glasul său trădând entuziasm şi disperare în egală măsură. Trebuie că ai remarcat şi tu! E-o fiinţă alcătuită din trandafiri înalţi, cu spini înveliţi domestic în teci de sidef…

– Drăguţă prezentare… – observai. Văd că şi tu ai deprins limbajul poetic, discută cu ea!…

– Nu pot… – scânci dragul meu coleg. Mă pierd când o zăresc! E ca atunci când…

– Scrie-i pe mess! – încercai să scurtez discuţia. Te obişnuieşti treptat, fără contact direct…

Aici, Eugen îmi mărturisi că a avut parte şi pe mess de câteva deziluzii. Era o noutate pentru mine să aflu că se poate eşua până şi-n iubirile virtuale şi, încet, pricepui cam ce ar dori colegul de la mine, astfel că mă oferii să mediez pe lângă Diana. Din pricini stranii, i-am suportat cu greu declaraţiile pline de recunoştinţă.

 

Cunoştinţa cu Diana s-a făcut firesc, în aceeaşi seară. Peste câteva zile, am plecat amândoi într-o frumoasă excursie, timp în care am rezolvat şi unele amănunte cu care prietenul meu ar fi fost surprins să se confrunte, nefiind obişnuit.

A fost, cred, cea mai frumoasă săptămână petrecută de mine vreodată. Spre sfârşitul acesteia, însă, Diana începu să facă planuri de viitor care m-au silit să-i atrag atenţia că trebuie să punem stavilă anumitor porniri, deoarece eu sunt un bărbat serios, căsătorit, neconcepând să trăiesc în promiscuitate. Recunosc, aceste amănunte uitasem să le precizez până atunci.
Ar fi obositor să redau întreaga noastră conversaţie de atunci, mai cu seamă că a fost una destul de tensionată. În final, ea-mi strigă:

– Pleacă! Pleacă! Eşti atât de josnic!…

– Ştiu, mi s-a mai spus… – confirmai, dorind s-o îmbunez.

…

 

Când Eugen mă căută să-mi declare: „Iubesc şi sunt iubit!…” – n-am îndurat să-i văd chipul transfigurat de fericire şi l-am rugat să-mi dea pace. Apoi, nu ştiu de ce, mi-am amintit de stihurile unui bard contemporan:

Diana aleargă prin păduri umbroase,

are arc şi săgeţi şi-o mantie-uşoară de vară,

o ştiu toate florile, de toate culorile,

o ştiu căprioarele,

numai eu n-o văd!…

 

Şi, aşa cum n-o mai făcusem de mult, am plâns.

Am revăzut-o mai apoi pe Diana, atât la cununia cu Eugen, cât şi ulterior, fiind prietenul cel mai apropiat al familiei proaspăt întemeiate. Uneori, suplinesc neajunsurile fostului meu coleg de liceu, iar la petreceri, cedez întotdeauna rugăminţilor de a recita câte ceva. Cel mai des, optez pentru Rilke:

 

Doamne: e timpul. Vara a fost foarte lungă.

Aşterne-ţi umbra peste ornice solare

şi vânturile mână-le pe câmp şi luncă.

Anunţă ultimelor fructe pârg deplin;

şi încă două zile sudice le lasă;

îndeamnă-le apoi spre împlinire, ca să

goneşti dulceaţa cea din urmă-n aspru vin.

 

Cel care n-are casă-acum, nu-şi va zidi.

Cel singur, singur multă vreme o să fie,

va sta de veghe, va citi, scrisori va scrie

şi pe alei în sus şi-n jos va rătăci,

neliniştit, când frunza zboară-n vijelie.

 

(Rainer Maria Rilke, Zi de toamnă, trad. Ştefan Augustin Doinaş)

.

Amatori de Rilke: Cristian Lisandru, Mirela Pete, Gabriela Savitsky, Teo Negură, Theodora Marinescu, Geeo, Tanya, Melami, Adrian Voicu, Ragnar, Carmen Negoiţă, Ana Usca, Vania şi Caius.