Foto: Alex Mazilu

.

Îndeobşte, prin cină se înţelege masa de seară, iar prin cină romantică, tot masa de seară, dar într-un cadru mai aparte. Tributar filmografiei americane, am optat pentru o ţinută sobră, alegând şi-un trandafir alb pe care să-l înmânez amfitrioanei. În acelaşi timp, orizontul meu de aşteptare anticipa o sală elegantă, cu lumină discretă, cristaluri fine, porţelanuri pe măsură şi-o veselă bine echilibrată.

„Probabil vor fi şi ceva italieni care să cânte, nu excesiv de tare, ca să mai putem şi conversa” – completai, în minte, posibilul tablou.

Dacă în Satu-Mare toate întâlnirile se dau în faţa Dispensarului, noi urma să ne vedem la intersecţia semaforizată. Oana mă aştepta la volanul unui Audi, deşi, la cât mă pricep eu, putea fi orice marcă de autoturism.

– Urcă! – îmi spuse.

Suit în vehicul, îi întinsei trandafirul, cu un gest care, cel puţin în mintea mea, se dorea hieratic. Îl luă repezit şi, din încheietură, îl azvârli, prin geamul coborât, pe carosabil:

– Dă-l în futere! Sunt alergică la flori… Îmi fac mai rău decât aerul curat chiar! Tu de ce te-ai îmbrăcat ca un papiţoi?…

– Astea le-am găsit mai la-ndemână… – minţii, nu foarte convingător.

Maşina gonea deja pe autostradă, lovind, în răstimpuri, câte-un pieton.

– E mai mişto în oraş, aici sunt cam rari trecătorii! – spuse Oana cu răceală.

Văzută de aproape, părea mai plictisită decât oarecând în Dinar şi cu ochii nu doar injectaţi, cum dădu impresia camera web, ci roşii precum macii înfloriţi.

– Mai avem mult? – întrebai după o vreme.

– Imediat… Futu-i! Mi-ai distras atenţia cu pălăvrăgeala ta şi l-am ratat pe unu’…

Într-adevăr, dinapoia noastră se mai vedea o siluetă care, în pofida încremenelii, păstra poziţia bipedă.

Locaţia, ca să o numim într-un fel, putea fi luată drept castel, dacă n-ar fi fost o dărăpănătură. Dintr-o dată, se stârni şi furtuna… Abia acum m-am gândit că, prin romantic, ar fi trebuit înţeles mai degrabă curentul literar omonim şi nu atât şablonul livrat de Hollywood.

– Am ajuns… Să coborâm, masa o vom lua în sala de tortură.

Chiar dacă locul ales pentru cină putea să pară unul ciudat, foamea mă îndemnă să cobor treptele-n spirală fără să-mi mai pun întrebări de prisos. În castel, fulgerele luminau în răstimpuri.

– N-au reparat ăştia acoperişul! De treizeci de ani îi tot bat la cap, putorile dracului!…

– Dar, – întrebai – tu ce vârstă ai?

– Ce te fute grija? Ce-i ăsta, chestionar pentru matrimoniale?…

Am renunţat la alte întrebări, interesul meu fiind acela de a mânca ceva, nu de a-mi încărca memoria cu amănunte.

Sala de tortură, după cum o indica şi denumirea, nu oferea cea mai prietenoasă privelişte, însă era dotată, într-o firidă septentrională, cu o masă pregătită oarecum ca pentru cină. Cum ni se mai alătură o doamnă, Alizee, am simţit nevoia să redevin pedant astfel că, scobindu-mă între dinţi cu un chibrit, am făcut paravan cu palma mâinii stângi. Alizee îmi zâmbi, ca un semn de apreciere pentru buna mea creştere. În plus, nici nu transpirasem.

– Până aduc ăştia bucatele, – zise Oana – am putea face câteva pase, să ne dezmorţim…

Privii după o minge, dar un individ mătăhălos ni-l aduse pe piticul Our.

– Dacă-l loveşti în abdomen, asta-l face să se chircească şi prinde efect… – mă instrui amfitrioana, după care exersarăm câteva pase.

– Nu-l doare? – întrebai.

– Nu ştiu. Ai grijă, însă, la toporişcă, să nu-ţi juleşti pantofii!

– Gooll! – izbucni Alizee, reuşind să-l introducă pe Our printre două lăncii.

Vietăţi cenuşii, de-o statură impresionantă, sosiră cu platouri aburinde.

– Sunt sperieni – preciză Alizee.

Gazda continuă explicaţiile:

– Sunt aproape invulnerabili! Singurul lor punct nevralgic este semnul din frunte…

Pentru exemplificare, Oana înfipse un vătrai în semnul amintit al unui exemplar, iar acela, după ce se zvârcoli o vreme, rămase fără suflare.

– Puteţi să-l luaţi – se adresă unor creaturi diferite, despre care aveam să aflu ulterior că sunt grumi.

– Să ne aşezăm la masă! Avem, ca aperitiv, creier de rinocer cu garnitură de ciuperci. Ciupercile le-am cules chiar eu…

– Eu ce mănânc? – se auzi un glas din partea opusă a sălii.

– Futu-i! Iar a apărut asta…

Curând, o fiinţă cu părul roşu şi urechile alungite ni se alătură. Am presupus că-i o elfă, presupunere confirmată ulterior. Privi cu tristeţe la trupul târât de grumi:

– Iarăşi aţi început distracţia fără mine!

– Dacă n-ai zis că vii… – făcu Alizee, îmbufnată. Puteai şi tu să ajungi mai repede, ca să facem un doi la doi cu Our. Acum, trebuie restaurat, că a leşinat şi nu mai prindea efecte…

– Ei, până mâncăm primul fel, îşi revine el… – o consolă Oana. Sirona – strigă către o încăpere anexă -, pune mâna şi spală aici, că a mânjit ăsta toată pardoseala!…

Abia acum observai dâra verzuie, ca un abur, ce se scurse din sperianul străpuns de vătrai.

– Bine că n-a fost grum! – observă elfa. Că, data trecută, s-a făcut o atmosferă de-a dreptul pestilenţială…

– Da, ăştia n-au aşa miros persistent… – concluzionă Alizee şi ne apucarăm să mâncăm.

– Ce muzică preferaţi, atroce sau morbidă? – mai voi amfitrioana să afle.

După ce optarăm, la unison, pentru bucăţi morbide, ne dedarăm festinului.

– Dă-i şi cu vin – mă sfătuiră tustrei convivele -, să nu te-apuce greaţa!

Le ascultai sfatul şi, armonizând bucatele cu vin vechi, urmării oarecum absent luptele de gladiatori. Uneori, mai mult ca un hatâr, înclinam şi eu degetul gros în jos.

– Trupurile gladiatorilor învinşi sunt folosite pentru fertilizarea grădinilor – explică Sirona.

Amfitrioana o privi sever:

– Tu parcă aveai treabă la bucătărie! Sau ai poftă de conversaţie?

– Nu, doamnă, mă iertaţi!… – spuse tânăra şi se retrase.

– Obrăznicătura! – pufni Oana. Şarama mă-sii de târâtură…

Atmosfera se destinse, însă, din nou, în pofida acestui moment tensionat, odată cu aducerea la masă a ciorbei de dragon.

Continuarăm festinul, intrând în dispute semantice. Alizee opină că această cină s-ar înscrie mai degrabă în curentul dark fantasy decât în romantism, iar eu aprobai, susţinând că, dacă am burta plină, mi se rupe de curentele literare. Exageram, fireşte, dat fiind că nici atunci când sunt înfometat nu am astfel de preocupări.

.

Comeseni virtuali: Ziarul, Mirela Pete, Adrian PopaCristian Lisandru, Gabriela Elena, Gabi123, Atitudini, Supravieţuitor, Achilianu, Joy, Grişka, Vania, Theodora Marinescu, Tanya, Carmen Negoiţă, Adele Onete, Ada Pavel, GabitzuIvona Boitan, CarmenAna Usca şi Caius.

 

Anunțuri