Foto: Alex Mazilu

.

Deşi, conform tradiţiei, sfârşitul lui Decembrie ne găsi în Dinar, acesta se arătă mohorât, cu fuioare plumburii pe-ntreg cerul şi-un vânt venit de nicăieri şi de pretutindeni care, oricât te-ai fi dichisit în odaie, odată ieşit în uliţă te zburlea, făcându-te să arăţi ca dracu’. Cu toate că domnul plutonier-major Onici poartă chipiu, iar calviţia îl face să nu se sinchisească de vânt, din punct de vedere estetic vorbind, totuşi, dispoziţia sa era una sumbră, în acord cu dimineaţa cenuşie. Îşi aminti, printr-un hazard logic, că-i văduv de câţiva ani, că a fost părăsit de concubină săptămâna trecută, aceasta reproşându-i programul încărcat, dar, în fapt, fiind vorba despre cu totul altceva, şi că, rămas cu desăvârşire singur, îi va spune din nou la mulţi ani şi-i va oferi tradiţionalul buchet de flori toantei de Mirela, colega de birou, căreia i-ar fi dat cu mult mai mare entuziasm un picior în cur…

Măcinat lăuntric de aceste frânturi de gânduri cu tentă pesimistă, domnul Onici descinse în local şi, sustrăgându-se rutinei zilnice, merse direct către closet. Reveni din încăperea anexă după o oarecare vreme şi, pe tonu-i binecunoscut (cel puţin nouă, fidelilor Dinarului), sparse tăcerea nefirească:

– Bună ziua! Mă numesc plutonier-major Onici Viorel şi doresc să ştiu cine s-a suit cu picioarele pe capacul closetului şi a stins ţigareta pe suportul pentru hârtia igienică…

Pe dată, toţi privirăm către Caius care, singur la o masă, îşi luase cincizeci de mililitri de naiba ştie ce poşircă. Dar, cum acesta nu răspunse nimic, domnul Onici continuă:

– Hai, nu te-ascunde acum! Eu îl ştiu pe ăla care-a fost, da-i mai bine să recunoască singur!…

În vreme ce noi ne întrebam cum s-ar putea să recunoşti ceva în colectiv, Caius continuă să mimeze naivitatea, părând că n-ar fi vizat în vreun fel. În consecinţă, domnul plutonier-major merse până la masa ocupată vremelnic de acesta:

– Văd că nu vrei să mărturiseşti! – i se adresă pe un ton aspru. De ce te-ai urcat cu picioarele pe capacul closetului?…

– Eu nu m-am urcat cu picioarele pe capacul closetului… – încercă individul să nege evidenţa.

– Zău? – introduse domnul plutonier un ton ironic. Dar, unde te-ai mai urcat tu cu picioarele?…

Până şi Caius a dedus că situaţia sa se agravează:

– Nu m-am urcat cu picioarele!…

Domnul Onici ni se adresă, de această dată, nouă, oamenilor serioşi:

– Auziţi? Cică el merge-n mâini la closet…

Revenind la Caius, căruia nu avea rost să-i mai ceară actele, datele sale personale fiind cunoscute pe de rost, îi spuse ceva mai explicit:

– Cu ce ocazie pe aici?

– Am intrat să beau ceva… – murmură delicventul.

– Normal! La sfârşit de an, în loc să fii la muncă şi să-i cumperi la doamna cadouri, tu te-mbeţi din zorii zilei şi mergi acasă pişat pe tine!…

– Dar, nu m-am pişat pe mine…

Ultima replică a lui Caius ne-a binedispus pe toţi. „Încă nu, – ne ziceam în gând – da’ vezi tu la Secţie!…”.

Cum Caius fu dus până la Secţia 2 de Poliţie, situată în apropiere, sub acuzaţiile de ultraj, distrugere de bunuri şi mod de viaţă parazitar, o vreme se lăsă din nou tăcerea. Cu toate că am fi avut motive să ne amuzăm, veselia ni se curmă repede şi-o tristeţe păstoasă se insinuă în inima fiecăruia.

Ceva mai târziu reveni şi domnul plutonier-major, obosit în urma anchetării infractorului. Ceru o sticlă de coniac şi, după ce sorbi o stacană, începu să se confeseze:

– Nimănui nu-i pasă de simţămintele unui poliţai! Eşti bun doar să prinzi infractorul şi să o iei în freză de la superiori… Gagicile mai de Doamne-ajută se uită numa’ după scriitoraşi, microbiştii te înjură, iar vecinii te salută rece şi şuşotesc în urma ta… Să le ia dracu’ pe toate!…

Tuturor ni s-a părut o concluzie logică, chiar dacă oarecum în disonanţă cu aerul (cel puţin, teoretic!) pre-sărbătoresc al zilei.

.

Pregătiţi de praznic: Ziarul, Ana Usca, Gabi123, Supravieţuitor, Melami, Theodora Marinescu, Haicăsepoate, Tanya, Cristian Dima, Teo Negură, Mirela Pete, Carmen Negoiţă, Umograf, Carmen, Zâna şi Piperusha.

 

Anunțuri