Foto: Alexander
.
Era odată un flăcău pe numele său Caius. Măcar că originea sa era una simplă, acesta avea atâtea bune însuşiri încât cele mai strălucite feţe ajunseră să-i caute tovărăşia. Ba, ca să spunem adevărul adevărat, mai cu seamă una dintre calităţile voinicului îl recomanda: cu uşurinţa cu care un acrobat face tumbe şi figuri complicate, cu dezinvoltura cu care-un matematician descoperă o teoremă nouă, cu simplitatea cu care-un alchimist preschimbă plumbul în aur, cu naturaleţea cu care-o pasăre se înalţă-n văzduh, flăcăul nostru reuşea să rostească trivialităţi meşteşugit alese şi să le plaseze în cele mai fericite conjuncturi, dând întrunirilor ritm, savoare, sclipire şi – într-un cuvânt – sens.
De la sine înţeles că oricine, de la oamenii simpli la boiernaşi ori dregători, şi-l dorea alături, mai cu seamă în praznice, când rostirile sale făceau petrecerile fărmecate, cât nu te-ai mai fi dat dus ascultându-l. Un peşte, să zicem, de-ar fi fost pe masă, şi Caius îndată găsea cinci-şase necuviinţe pe care să le sugereze, la care nimeni n-ar fi gândit ori visat.
O dată, fiind chemat tocmai de împărat, îi încântă pe meseni născocind despre mezina aceluia lucruri într-atât de uluitoare şi scandaloase încât toţi simţiră dezgust faţă de prinţesă, însoţit de-o uşoară mâncărime mai jos de pântece.
Recunoscător, împăratul îi dărui mâna fetei, Caius convingându-se curând că scornelile sale despre aceasta nu fură tocmai departe de realitate, însă flăcăul socoti neînsemnat acest amănunt.
.
Au apreciat înzestrarea flăcăului: Cristian Lisandru, Adele Onete, Gabi123, Andi Bob, Daniela Alexandrescu, Gabitzu, Carmen şi Ragnar.
Comentarii recente