Lovitura – 4

19 comentarii

Foto: Alice Drogoreanu

.

IV.

Victor păru decis să plece la Caracal în mai multe rânduri şi se răzgândi tot de-atâtea ori. Se învăţase static, după repatriere, şi perspectiva unui drum cu trenul avu darul să-l inhibe. Într-o doară, căută Mersul Trenurilor pe Google. Erau destule posibilităţi de-a porni către Caracal, însă una-i atrase atenţia.

„Au şi InterCity!” Posibilitatea unei călătorii la vagonul restaurant îl învioră. „Aş ajunge la şase… Numai bine mai pierd vremea într-un bar până pe la zece, iar către miezul nopţii pot da lovitura şi mă întorc cu acceleratul de şapte…”

Planul fiind alcătuit, Victor se pregăti de acţiune. Nu avea nevoie de prea multe ustensile pentru spargere, mai important fiind aparatul de fotografiat. „Dacă trântesc toate vreascurile alea în sacoşă, nu mai rămâne nimic din Prometeu. Aşa că va trebui să am o imagine ca să-l pot reconstitui aproximativ… Că nu putea ţăcănitul să-l facă cel puţin dintr-o bucată, ca să-l poţi fura fără să-l strici!”

Ceasul plecării către gară îl găsi încă ezitant, dar promisiunea unei nopţi cu greieri – cum presupunea a fi în Caracal – îl făcu să pornească. Urma să afle la faţa locului unde se găseşte edificiul vizat. De altfel, avea timp berechet, şase ore pline. Plus că, la nevoie, putea da lovitura mai către dimineaţă.

Vagonul restaurant era destul de liber, cei mai mulţi călători preferând să-şi ia câte-o bere la cutie şi să se înghesuie în closet, unde se putea fuma. „Ar fi trebuit să facă şi-un fumoar, să ai unde să te pişi!” – gândi Victor, amuzându-se.

În Videle, trenul se intersectă cu un accelerat, iar bărbatul fu neplăcut surprins s-o vadă pe Violeta în trenul ce sosea din direcţie opusă. „A fost la Caracal, căţeaua, nu putea să mai aştepte! E fascinată de Prometeu…” Femeia nu-l observă. „Mai bine, stricam din surpriză!”

Ajuns în Caracal, Victor nimeri, după o scurtă plimbare, în restaurantul Clasic. Fu plăcut surprins nu doar de verdeaţa împrejmuitoare, ci şi de interior. „Slavă Domnului, nu-i ca la Strehaia! Aici, cred că se poate şi mânca…”

Cum un domn de la o masă alăturată îi ceru un foc, Victor îl servi cu amabilitate şi, observând că acela are bricheta pe masă, înţelese fulgerător că individul are chef de conversaţie. „Perfect, tot am nevoie de câteva indicaţii!”

– Îmi place în Caracal! – începu. Mă temeam să nu fie ca-n Strehaia…

– Nici vorbă! Aici avem de toate… Nicăieri în lume nu se mănâncă aşa de bine ca-n Clasic!

– Oare nici în Banat? – plusă Victor, mai mult ca să nu treneze discuţia.

– Ba, la ei mai găseşti, dar tot în localuri deschise de ai noştri. Emil, de pildă, a avut restaurantul Mioritic în Timişoara… Îl ştiţi?

– N-am fost în Timişoara.

– Nu de restaurant zic, de Emil!

– A, pe Emil? Nu cred că-l ştiu…

– Cea mai bună ciorbă de burtă la el era, da’ tot nu-i ca cea de aici!

Cum băuse cam mult pe tren, mai ales după ce-o zări pe Violeta, Victor se lăsă ghidat de străin şi ceru o ciorbă de burtă.

– Aveţi şi muzeu de artă aici? – întrebă după o vreme.

– Nu-i chiar muzeu de artă, dar, în cadrul Casei de Cultură, funcţionează Muzeul Romanaţiului şi are şi secţie de artă. Ce-i drept, toţi îi spun Muzeul de Artă. Se fac şi nunţi acolo… Ieri a fost o poznă, în toiul unei nunţi a prins-o mirele pe nevastă-sa că se pipăia cu taică-său…

– Cu al miresei?

– Nu, cu al lui! Şi i-a trântit în cap cu Prometeu, o tâmpenie expusă acolo, că-i nu ştiu ce expoziţie… A ieşit tămbălău mare!

„Futu-i!” – îşi zise Victor, dar se stăpâni şi întrebă unde e situat muzeul. „Dacă s-a dus naibii Prometeu, fur Dedublare, că doar n-am venit degeaba!”

Adevărul este că străinul, în naraţiunea sa, combină datele dintr-un film cu discuţiile avute într-un alt birt şi cu cronica zărită în fugă în foaia locală, în care era prezentată expoziţia lui Ilie Izbiceanu. Victor nu avea de unde să bănuiască acestea şi, chiar dacă-i ştia pe sudişti de mitomani – în fapt, nici el nu era tocmai o excepţie de la regulă! -, îşi consideră misiunea în mare măsură compromisă. Din fericire, muzeul nu era departe de local, aşa că cel puţin nu urma o noapte de alergătură.

.

Recomandări: Caius, Melami, Shayna, Gabi123, Supravieţuitor, Gabriela Savitsky, Sophie, Mirela Pete, George Valah, Theodora Marinescu, Teo Negură, Bogdan Onin.

 

Lovitura – 3

22 comentarii

Foto: Alice Drogoreanu

.

III.

Costache ocupa de treizeci de ani postul de paznic de noapte al Muzeului de Artă din Caracal, astfel că oamenii se obişnuiră să ia starea de lucruri ca pe-un dat, fără să analizeze mai profund şi să-şi dea seama că acesta era cel mai vrednic de râvnit post al urbei. Dacă ceilalţi aveau toţi de cărat câte ceva, fie şi hârţoage, singur Costache se bucura, noapte de noapte, de pacea absolută, mergând la culcare într-o săliţă anexă ori făcând pasienţe. Plutonierul Gigurtu mai obişnuia să vină cu câte-o sticlă atunci când patrula în zonă şi vremea era câinoasă, însă nici aceasta nu-l deranja, deoarece lui Costache îi plăcea băutura, iar plutonierul nu era vreun pisălog, ca să-l tulbure de la pasienţe.

Costache se mai numea şi Florea, însă cum aproape nimeni nu ştia dacă e Costache Florea sau Florea Costache, toţi preferau să-i spună, simplu, Costache. De altfel, onomastica sudistă generează deseori astfel de dileme, motiv pentru care se uzează mai mult de porecle. Costache, însă, nu avea vreo poreclă. În şcoală, i-au mai zis colegii ba Minitehnicus, ba Dim Dunăreanu, pentru că citea Cutezătorii cu religiozitate, dar niciun supranume n-a rezistat, eroul rămânând tot Costache.

Şcoala nu i-a prea plăcut. Într-a şasea, învăţase să-şi pocnească arătătorul de mijlociu, printr-o mişcare continuă a mâinii, astfel încât să imite castanietele. Profesorul de Istorie îl întrerupse brutal din recital, spunându-i că „totul are o limită!”. Ora următoare, la un test, întrebat în cât timp trebuie date răspunsurile la cele trei întrebări, profesorul spuse că nu e nicio limită de timp. „Adică, cum, totul are o limită, da’ la test e nelimitat?” – se întrebă Costache, concluzionând că şcoala e un nod de contradicţii şi că scoate tâmpiţi. Ultimei supoziţii i s-au raliat, în decenii, şi personalităţi importante ale politicii autohtone, dar asta nu avea de unde s-o ştie Costache pe atunci.

Cum-necum, Costache absolvi bacalaureatul şi, după satisfacerea stagiului militar la UM 0391, profită de faptul că tatăl său lucra în alimentaţia publică şi se cunoştea bine cu directorul muzeului, astfel că-şi începu o lungă şi plină de satisfacţii carieră, angajându-se paznic la muzeu.

De-a lungul anilor, văzuse zeci, poate sute de expoziţii, pe lângă exponatele permanente, dintre care se remarca un peisaj al Micaelei Eleutheriade. Dar, cel mai mult îl impresionaseră întâlnirile cu autorii, pe aici trecând Marin Sorescu şi Nichita Stănescu, despre cel din urmă aflând cu surprindere că este bărbat, deşi-l chema Nichita. Poate n-ar fi trebuit să se mire, dat fiind că şi el se numea Florea, adică avea tot un nume cu terminaţia în vocala a. De câte ori se organizau întâlniri cu autori, sarcina paznicului devenea mult mai dificilă, directorul – de fapt, directorii, că s-au mai schimbat – cerându-i să fie foarte vigilent, ca nu cumva să şparlească vreunul din băutură. Oricum, după primul şoc, Nichita-l impresionă profund, deoarece a băut ca un zeu!

Văzând atâtea lucrări în turele de zi, ba chiar şi înnoptând cu ele, Costache îşi făcu o oarecare idee despre Artă, cu toate că era mai preocupat de pasienţe. Astfel că expoziţia lui Ilie Izbiceanu o socoti o ciudăţenie.

Dedublare, Risc maxim, Galaxie, Orfeu… Ce titluri! De ce mă-sa nu s-a făcut poet, că pare să le aibă mai mult cu vrăjeala decât cu sculptura? Măcar atât ştiu şi eu, că la sculptură iei un material şi pui dalta sau polizorul pe el ca să scoţi ceva, fie şi-o tâmpenie, da’ ăsta leagă între ele crengi, le mai mâzgăleşte cu vopsele şi le atârnă cu sfori! Dacă nu eram aici când a instalat  expoziţia, riscam să mă iau de Marieta, reproşându-i că n-a adunat gunoiul!… Deşi, lemnul ăla de la Prometeu, care vine cam ca un braţ, ar fi numai bun ca să te scarpini pe spate…”

Ajuns aici cu meditaţiile, Costache râdea singur, închipuindu-şi cum ar proceda, chiar dacă se scărpină în continuare frecându-se de tocul uşii.

Prezent şi la vernisaj, Costache observă cu surprindere o femeie care părea fascinată de Prometeu. Era Violeta.

„Aşa ceva mi-a recomandat mie medicul!” – glumi în gând paznicul, vrăjit. „Oare ce-o fi găsit la Prometeu ăla? O fi mâncând-o şi pe ea şi vrea să se scarpine? Că aş putea s-o ajut…”

Paznicul pufni din nou în râs, însă, femeia privindu-l cu reproş, se strădui mai apoi să fie serios şi să nu se zgâiască la ea chiar ca un nesimţit. Un gând, însă, prinse a-i încolţi în minte: „Ce-ar fi, dacă mai revine, să fur lucrarea şi să i-o dăruiesc? Poate-poate… Oricum n-o să bage nimeni de seamă!”

Desigur, era doar o idee extravagantă, Costache fiind, în felul său, un om serios, astfel încât ar fi greu să ni-l închipuim trecând la fapte. Cu toate acestea, stimulentul era unul de natură a împinge mulţi bărbaţi trecuţi de a doua – şi ultima – tinereţe la acţiuni nesăbuite.

.

Recomandări şi contrapinguri: Caius, Roksssana, Schtiel, Mirela Pete, Zalmoxys, Răzvan Cătălin Rinder, Gabitzu, Gabi123, Shayna, Verovers, Grişka, Teo Negură.

 

Lovitura – 2

26 comentarii

Foto: Alex Mazilu

.

II.

Deosebirile dintre Victor şi Ilie Izbiceanu erau mai mici decât ar fi putut părea la o privire superficială. Amândoi, în felul lor, artişti, mai aveau ceva în comun. Dacă sculptorul Izbiceanu ar fi putut discuta sincer despre lucrările sale, i-ar fi dat dreptate lui Victor, admiţând că-s tâmpenii, în pofida criticilor pozitive. De altfel, şi printre critici l-au mai numit unii impostor, iar câţiva au fost evazivi, socotind că lucrările sale ar reprezenta un experiment interesant.

Aproape nebăgat în seamă cu prima sa expoziţie, la care expuse lucrări cu cap şi coadă, Ilie trecu la aşa-zisul nou stil al său din spirit de frondă, trântind culori acrilice direct din tub pe vreascuri, mototolind folie de aluminiu şi atârnând-o pe ici-acolo şi legând elementele luate aproape la întâmplare astfel ca, în spaţiu, să creeze cât de cât ceva estetic. Produsele rezultate le-a intitulat apoi cât mai pompos i-a trăsnit şi, profitând de faptul că Emil era beat, se alese cu o prezentare elogioasă şi, ulterior, cu o cronică pe măsură. Cum Emil dădea tonul în aprecierea sculpturii, se mai luară patru confraţi după el şi, fireşte, mare parte din public. Criticul se mai dezmeticise între timp, dar o lăsă aşa cum a pornit-o. „În definitiv, nu-i singurul papagal care trece drept artist!” – îşi zise, pornind să se îmbete la loc.

Totuşi, pe Ilie îl apropia de Victor cel mai mult pasiunea intermitentă pentru Violeta, chiar dacă aceeaşi pasiune îi şi despărţea. Curios, dar Victor tocmai pentru aceasta îi purta ranchiună, căci altfel nu s-ar fi sinchisit dacă Ilie e sculptor bun sau prost, ori dacă are ceva de transmis sau doar face mişto de public. De fapt, nu atât interesul sculptorului pentru Violeta îl deranja, cât detaliul că acestuia femeia îi răspundea cu o oarecare reciprocitate. Deseori se petrec astfel de lucruri stranii, încât două persoane interesate în mod oarecum egal de-o a treia, în loc să se bucure că au gusturi comune, ajung să se deteste, chiar dacă admiraţia comună pentru un compozitor ori o echipă de fotbal îi apropie. Aici, Ilie se arătă mai înţelept. Uneori îl deranja şi pe el că trebuie să stea la coadă aşteptându-şi rândul la Violeta şi să se consoleze cu altă companie, dar înţelese că acesta e mersul relaţiei lor şi nu-şi făcea probleme mai mult decât ar fi trebuit. Victor, în schimb, aflat în situaţii similare, devenea fiară şi-l numea pe artist zmângălitor spaţial, comparându-i expoziţiile cu un closet public dintr-o gară obscură, cum ar fi Orăştie, de exemplu.

Orice s-ar fi spus, Ilie vindea bine, mai cu seamă că, încropind lucrările destul de repede, nu cerea preţuri exagerate. Multă vreme s-a putut procura un Izbiceanu plătind între două şi patru sute de lei, plus că, la atelier, autorul mai vindea şi lucrări de-adevărat unui grup restrâns de amatori.

Două gânduri îl frământau pe artist în ziua în care Victor decise să-i fure lucrarea intitulată Prometeu: cum ar putea să ridice potul, cerând mai mult pe lucrările sale şi cum ar face ca Violeta să fie mai rar ocupată. Evident, pe lucrări putea cere oricât, însă ar fi fost de dorit să şi primească suma cerută, ori pentru aceasta ar fi fost necesară o reclamă suplimentară şi spectaculoasă.

Ideea-i veni asemenea unui fulger, pe cât de simplă, tot pe atâta de ingenioasă. Îşi va fura lucrarea Prometeu de la Muzeul de Artă din Caracal, unde era expusă pentru încă două săptămâni, după care o va dărui Violetei! Vâlva stârnită îi va creşte preţurile de la sine, căci acum va fi un artist căruia mari colecţionari îi râvnesc lucrările, angajând hoţi profesionişti, iar Violeta va fi impresionată de gest şi, pe cale de consecinţă, mai atentă cu el.

„Da’ dacă mă prinde?” – îi mai trecu prin minte. Se linişti repede. În definitiv, era autorul lucrării şi uşor va putea născoci ceva plauzibil. În plus, ar fi fost cu totul de mirare ca, în Caracal, să vadă cineva în Prometeu mai mult decât nişte vreascuri insalubre, bune doar pentru foc, eventual.

.

Recomandări: Carmen, Schtiel, Caius, Teo Negură, Gabriela Elena, Mirela Pete, Shayna, Ragnar, Gabi123, Supravieţuitor, Bogdan Onin, Onu, Nea Costache.

Lovitura – 1

30 comentarii

Foto: Alex Mazilu

.

 

I.

Uneori, lui Victor i se făcea dor de Violeta ca de-o pomană electorală! Adevărat, şi Violetei îi era dor câteodată, însă mai rar şi, în plus, cei doi adeseori nu se sincronizau.

„Trebuie s-o impresionez cumva, astfel ca dorinţa ei să fie permanentă o perioadă mai lungă de timp!” – îşi zise bărbatul, gândindu-se ce anume ar putea-o mişca într-o asemenea măsură. Bijuterii îi oferă şi alţii, astfel că ar fi oarecum plat să se înfăţişeze cu cine ştie ce coliere. Inelul s-ar putea interpreta, fără a mai adăuga că lui Victor îi displace să simtă metal pe spate. Fără îndoială, însă, va găsi el ceva!

Pornind de la mărunţişuri, eroul nostru ajunse un maestru incontestabil în furturi spectaculoase, încununarea activităţii sale fiind subtilizarea unui tramvai din Bruxelles. Poate, dacă n-ar fi chefuit cu prietenii în măgăoaia de metal, nici n-ar fi fost prins şi, implicit, repatriat. Fireşte, a declarat că nu ştie nimic despre furt, susţinând că a găsit tramvaiul acolo, dar era greu de crezut că un cetăţean român care locuieşte ilegal în Belgia nimereşte în plin câmp taman peste un tramvai furat în ajun. „Dar, să găseşti tramvaie în câmp e mai plauzibil? Nu vedeţi că totul se leagă?” – pledă el, mai bine ca un avocat. Însă singur Victor fu legat, figurat vorbind, adică urcat pe o cursă către Bucureşti.

„Oricum, n-o să-i duc Violetei un tramvai, deşi ar fi haios” – îşi zise, scormonindu-şi mintea pentru a-şi aminti preferinţele femeii de care, mai cu seamă în strălucirea soarelui de Aprilie, i se face adeseori dor.

„Dor! Pe naiba! Sunt mistuit de pofte, asta e! Mă stăpânesc patimile!…”  Amintindu-şi pe dată că nu se află la spovedanie, părăsi curând mustrările de conştiinţă – ori ce-or fi fost – şi reveni la chestiunea care-l preocupa în mod predilect, chiar dacă mintea-i era bântuită şi de alte prostii.

Brusc, îşi aminti de Ilie Izbiceanu, plastician despre care, în mod cu totul nefiresc, Violeta susţine că este magistral. În opinia lui Victor, era doar un bou infatuat, având în comun cu arta cam cât avea el cu zborurile cosmice. Lucrările sale, ca să le numim în vreun fel, erau simple vreascuri prinse între ele cu sfori şi, uneori, cu chewing gum, clefăită în prealabil. „Cică, o nouă viziune asupra lumii, abstractul extramundan plonjând în cotinianeitatea banalizată şi banalizantă!… Măcar eu, când mă piş în gang, n-am pretenţia că fac artă, deşi criticii ar putea să susţină asta, contra unui coniac bun!”

În anumite cercuri, Ilie Izbiceanu era numit I.I., însă, cum restul lumii se gândea mai degrabă la fostul preşedinte Ion Iliescu, nu se abuza de aceste iniţiale. Dar, influenţat de Violeta, Victor îi spunea sculptorului – sau ce dracu o fi – I.I.-ul, măcar că întotdeauna o făcea cu ranchiună. „Adică, ăla-i magistral, iar pe mine mă caută doar când îi dau ghes hormonii!”

Cum toate în univers sunt complementare, Victor avu brusc o iluminare, dându-şi seama că tocmai I.I.-ul i-ar putea rezolva problema. Izbiceanu tocmai expunea câteva aiureli de-ale sale la Muzeul de Artă din Caracal, locaţie din care putea să fure oricine, cu atât mai mult el, cel care subtilizase şi-un tramvai din Bruxelles.

„Am să-l fur pe Prometeu şi-l voi dărui Violetei” – decise.

Prometeu era tot o tâmpenie de-a lui Izbiceanu, însă aşa-i pusese numele.

.

Recomandări: Caius, Shayna, Vlad Vâlceanu, Schtiel, Rokssana, Gabriela Ilieş, Mirela Pete.

 

Succes

30 comentarii

 

Foto: Alice Drogoreanu

.

Ieşit oficial din recesiune, lui Aurel nu-i mai rămase decât să-şi facă blog, pentru a comunica semenilor ce-i place, ce îl enervează, ori să posteze dedicaţii muzicale cu videoclipuri de pe YouTube. După ce-şi alcătui un blogroll incipient, trecându-i pe Caius, Teo Negură, Shayna, Gabi123, Sophie, Carmen, Daurel, Melami, Supravieţuitor, Zalmoxys, Mirela Pete, Umograf şi Haicăsepoate, Aurel scrise şi primul său text, în categoria Ce mă enervează.

„De fapt, ce mă enervează?” – gândi descumpănit proaspătul blogger, dându-şi seama că nu-l irită nimic.

– Dă un search pe Google – îl sfătui domnul plutonier-major Onici, mai versat în astfel de chestiuni.

Aurel îi urmă sfatul şi, inspirându-se oarecum de la Schtiel, scrise că-l enervează persoanele care nu se spală şi aglomeraţia, oriunde ar fi aceasta, de la promoţii şi până la mijloacele de transport în comun.

– Şi acum ce fac? – întrebă, după ce dădu publicare.

– Aştepţi să comenteze cititorii şi le răspunzi – îi sugerarăm. Dar, ia-ţi ceva de băut, că poate n-o să comenteze imediat. Eşti nou, încă nu-ţi cunosc blogul…

Peste un sfert de ceas, Aurel intră în Panoul de control.

– Am deja două comentarii! – ne anunţă triumfător. Da’ sunt în engleză, nu pricep…

– Dă-i pe Google Tranlate – îl sfătui domnul plutonier, explicându-i în detaliu cum trebuie să procedeze.

Astfel, află că mesajul scris de Lascivya  –  Awesome post, will be a daily visitor from now on! – înseamnă: Awesome post, va fi un vizitator zilnic de acum încolo!

Mai generos, Humphrey îi scria că: This was obviously a genuine very good post. My service company is in real truth looking for in the direction of the subsequent submit.  Sau, pe româneşte: Acest lucru a fost evident un veritabil post foarte bun. Compania mea de serviciu este în căutarea adevărului real în direcţia ulterioare prezinte.

– Sunt faine – observarăm noi – da’ vezi că tot străinătatea trebuie să ne aprecieze, în vreme ce noi ne îngropăm propriile valori?

– Aşa-i! – admise Aurel, cu amărăciune.

Din fericire, primi în curând şi-un mesaj autohton: Bună ziua, mă numesc Viorel Pop şi sunt administratorul blogului Reclame la tot cartieru’. V-am citit blogul şi l-am găsit foarte interesant. Dacă doriţi să facem schimb de linkuri, scrieţi-mi la adresa de mail popvioadmin17@yahoo.uk şi spuneţi-mi cu ce nume să vă trec.

– Să fac schimb de link? – ne ceru noul blogger opinia.

– Fă, de ce nu? – îl încurajarăm.

 

Newer Entries