Foto: Operatoonity

.

Gusturile muzicale sunt bine delimitate în urbea noastră, convieţuind două tipuri de melomani. Întâi, este grupul nostru, al aristocraţilor iubitori de Claudio Monteverdi (1567-1643). Provenind din familii nobile, sau cel puţin cu un altoi de acest gen, din confrerie facem parte eu, Caius, Ilarie, domnul plutonier-major Onici, Filaret, Teodosie şi, într-un cuvânt, tot ce are oraşul mai distins.

În opoziţie – dând termenului sensul său plenar – se află verdiştii, adică fanii unui aşa-zis compozitor pe numele său Giuseppe Verdi (1813-1901), turmă ce întruneşte pe toţi cei cu apucături burgheze, ciocoieşti şi suburbane. Mai cunoscuţi între aceştia sunt Aurel pedelistul – căruia noi îi spunem Il Traditore -, Aida – nume predestinat -, Marieta – femeie de serviciu la şcoala generală numărul 22 şi alte figuri terne.

Dacă noi, aristocraţii, vădim întotdeauna cele mai alese gusturi, audiind în subsidiar Glinka, Wagner, Schubert ori Musorgski, înnobilând cu muzica acestora cele mai rafinate restaurante, gloata verdiştilor se scălâmbăie cu Haydn, Chopin, Nicolae Guţă ori Bach, poluând sonor birturile sordide din suburbii.

Unora le-ar părea că diferenţa dintre Monteverdi şi Verdi nu-i foarte mare, fiind doar un monte în plus. Dar, nu este aşa! Este cam ca deosebirea dintre munte şi câmpie, dintre piscul semeţ şi toloaca înnămolită, dintre coniacul Martell şi berea Bergenbier, dintre Lavinia noastră şi Marieta lor. Să fii verdist este cam ca şi cum, în plan sportiv, ai fi rapidist.

De regulă, evităm orice contact cu verdiştii şi, la întrunirile noastre, ne amuzăm alcătuind repertorii în care Traviata  o numim Paraşuta, pe Rigoletto în preschimbăm în Rigo-Jancsi, Il Trovatore devine – aşa cum deja s-a anticipat – Il Traditore, iar lui Nabucco îi spunem, româneşte, Nebucadneţar.

Totuşi, săptămâna trecută, Opera a avut nefireasca idee de a grupa, într-un singur spectacol, actul I din Il ritorno d’Ullise in patria – capodoperă a muzicii universale -, juxtapus grotesc actului IV din Otello, pseudo-lucrare a aşa-zisului compozitor Verdi. Inevitabilul s-a produs, taberele aflându-se nu doar faţă în faţă, ci şi în aceeaşi sală! În vreme ce noi iradiam o lumină discretă, de dincolo de planul mundan, verdiştii respirau fraudulos aerul urbei, îmbâcsindu-l. Noi ne-am adus, ca să nu ne plictisim, caviar, specialităţi de brânzeturi, vinuri vechi şi coniac, în contrast cu amărăştenii care, pe cele mai proaste locuri, mâncau seminţe.

Cât s-a cântat Monteverdi, am apreciat cu toţii pe Nuria Rial şi Philippe Jaroussky (dirijor a fost Jordi Savall). Apoi, a început atrocitatea, pe scenă guiţând Elena Stoenescu şi Corneliu Groza. Pe dată am scos bannerele cu „Monteverdi e cool!” şi „Ce mai prestează Traviata? La produs, la produs?”, dezlănţuind infernul:

– Guiiţ, guiiiţţ! – striga Tudose, roşu în obraji.

– Bă, cere-te-afară, că eşti proastă! – i-am sugerat eu solistei.

Personajului Otello, evident, i-am acordat numeroase sfaturi pertinente, de care nu ştim dacă a ţinut cont.

După spectacol, am început prin tot oraşul vânătoarea de verdişti. Prins într-un boschet din preajma muzeului, Aurel a recunoscut, după ce şi-a încasat corecţia, că Verdi este un papagal. 

.

Monteverdişti: Umograf, Melami, Dan Văideanu, Lillee, Dumitru Agachi, Adrian Voicu, Club Impact, Gând licitat, Michaela, Gabriela Savitsky, Alex Mazilu, Daurel, Nea Costache, Bogdan Onin, Boghi,  Aurora Georgescu, Anna Karenina, Ana Veronica, Anavero, Grişka, Ana Pauper, Link-Ping, Onu, Zalmoxys, Sophie, Cristi Rârâitu, George Valah, Ana Usca, Vania, Gabriela Elena, Ragnar, Gabi123, Supravieţuitor, Carmen, Mirela Pete, Theodora Marinescu, Rokssana, Caius, Ilarie, Clipe de Cluj, Răzvan Cătălin Rinder, Shayna, Se-cret, Schtiel, Gabitzu, Simion Cristian, Amalgammax, Vio, Verovers, Transildania, Teo Negură, Simona Ionescu, Simon, Cati Lupaşcu, Cella, Ivona Boitan, Lilick, Mihaela di Toscana, Mircea Suman, Nicu, Adele Onete, Oana Clara, Octavia Sandu, Răzvan Şerbu, Gia, Gabriela Ilieş, Elena Agachi, Dragoş Sorin Nicula, Deya.

Anunțuri