Tristeţea se insinuă în sufletul domnului plutonier-major Onici, riscând agravarea sub forma unei revolte:
– Ce-a făcut, dom’le, Orfeu ăsta, de-s toţi în limbă după el?
– O mai fi făcut – îmi luai eu rolul de avocat al grecoteiului, despre care mulţi susţin că ar fi fost trac. Se spune că era un desăvârşit muzician…
– Daaa? Şi partiturile? Unde-s partiturile? Aşa, pot zice şi eu că-s mare scriitor, da’ că n-am nicio carte din pricina editurilor!
– Păi, pe-atunci se cânta după ureche, ce partituri vrei? – continuai să încerc să-l scot cumva pe Orfeu.
– Siigur! Înseamnă că şi eu sunt fire socratică şi, în loc să scriu cărţi, vi le povestesc vouă în Dinar. Hai, lăsaţi-mă-n pace, că n-a compus ăla nimic!
– Ei, cânta la nai. Plus că s-a păstrat despre el o tulburătoare poveste de dragoste…
– Ce să spun? Nu mai pot de tulburat! Uite ce tulburat sunt!
Ca să ne dovedească tulburarea – sau absenţa ei -, domnul plutonier mai ceru un coniac, moment de care profitarăm cu toţii ca să reîmprospătăm masa.
– Dar povestea mea cu Klara? – reluă plutonierul. Era ftizică, se mai dădea la ea şi comisarul Georgescu, plus că a fost detaşată cu serviciul şi s-a încheiat totul brutal! Aia ce-a avut? Să nu mai spun că era romano-catolică, aşa că istoria ar fi avut şi-un vădit caracter ecumenic. Da’ despre mine nu s-a scris nici măcar în Timpolis! Iar despre papagal au scris Ibikos, Pindar, Platon – ăsta, ce-i drept, l-a cam înjurat, bravo lui! -, Vergiliu şi Ovidiu, în Metamorfoze. Ăsta-i cel mai rău din toţi, că de la restul au rămas mai mult fragmente. Agravant e că Ovidiu a scris la noi în ţară…
Teodosie opină că e uşor forţat să spui despre Ovidiu că a trăit în ţara noastră, doar dacă apelezi la un transfer semantic destul de grosolan.
– Dă-mi pace cu teoriile, că nu despre asta-i vorba! – se enervă Onici suplimentar. După Ovidiu s-au luat mai târziu Horaţiu, Dante, Goethe şi Rilke, l-au cântat pe cioban, l-au făcut semizeu, şi-acum ţine-te!
– Păi, era fiul lui Apollo… – insistai.
– Normal! Şi maică-mea era contesă, da’ m-am făcut poliţist dintr-un capriciu, mânat de spiritul de dreptate… Hai să fim serioşi!
– Despre tip n-a scris şi Sofocle? – interveni Caius.
– Ăla-i Oedip, n-are nicio legătură – scurtă domnul plutonier intervenţia. Şi dacă ar fi fost doar scribălăii, dar au intervenit şi muzicienii! Hai, că Jean-Philippe Rameau a scris doar o cantată, pe care n-o mai ştie nimeni, mai cu seamă la noi, da’ Claudio Monteverdi, cu L’Orfeo, mă scoate din minţi! Peste tot, numai: „Ai văzut Orfeu? Sublim! Ce pasaje! Ce trăiri! Ce… dracu să le pieptene!”… Ca şi când n-ar fi fost de ajuns, a venit şi Cristoph Willibald Gluck, cu Orfeu şi Euridice, sau Claude Debussy, cu Orphée roi. Până şi Igor Stravinski, care părea om liniştit, a scris baletul Orfeu. Nu mai avea alte subiecte?…
– Şi Enescu… – interveni din nou Caius.
– Ăla-i tot Oedip, nu le mai amesteca! Orfeu e cel care-a pogorât în infern după Euridice, Oedip e altul…
– Şi n-a ajuns tot în infern? – dori Caius să afle.
– Ba cred că da, că l-a omorât pe taică-său şi-a f… întreţinut relaţii neprincipiale cu mă-sa…
Cum se zice în Dinar, prânzul e un sfetnic bun. Odată sosite bucatele, domnul plutonier se mai linişti.
– Numele meu începe tot cu O. Poate posteritatea va vorbi cândva despre Ovidiu, Orfeu, Onici, Oedip…
– De fapt este Edip – insistă Caius – da-l scriu ăştia cu O, ca să se dea culţi.
.
Recomandări: Bogdan Onin, Carmen, Cristi Milla, Dragoş Sorin Nicula, Gabi123, George Valah, Imagini, Luna pătrată, Rokssana, Tanya, Teo Negură.
Comentarii recente