Fost-a oarecând, că altfel zadarnic ne-am mai munci noi condeiul, fost-a aşadar un flăcău pe numele său Caius. Şi acesta era nalt şi ghizdav la făptură şi întrutotul fărmăcător privirii, de n-ar fi avut el nărav, plăcându-i să umble prin ploaie.

– Da’ mai stăi şi tu ici, sub streaşină! – îi ziceau oamenii.

– N-are nimică! – făcea flăcăul.

– Te udă, maică! – îşi mai bătea gura câte-o muiere.

– Nu mă udă! – răspundea el, văzându-şi de drum.

Măcar că flăcăul se grozăvea, era mai tot timpul ud leoarcă, în acele vremuri fiind şi ploile mai dese, aşa că soarele-l vedeai arare, dacă nu cumva îl ştiai doar din ce-şi mai aminteau bătrânii, ori poate şi aceia îl ştiau mai mult din poveşti. Dar, Caius nu se sinchisea de astfel de nimicuri şi nici gândea să se acopere cu piei meşteşugite, să mai strunească udătura. Văzându-l aşa în toată vremea, nici că-i mai ziseră ceilalţi pe numele său, ci-i spuseră Fiul Ploii, başca şi fiind o noapte ploioasă când s-a născut. Ba se lăsară şi de-a-l mai sfătui de bine, căci văzură ei că a vorbi flăcăului este ca şi cum ai striga într-o peşteră vastă.

Iată însă că Fiul Ploii se simţea pe zi ce trece mai neîmplinit, astfel că-şi puse-n gând să plece în cea lume, să-i colinde zările, spre a-şi schimba porecla în renume. Plecă el într-o dimineaţa fără a-şi lua rămas bun – vezi că gândi că s-ar găsi unii să cerce să-l reţie – şi ajunse la pădure.

„Să-mi încropesc o colibă, ceva…” – îşi spuse, dar câţi copaci cuprinse cu privirea toţi erau strâmbi, încât nici Antonio Gaudi n-ar fi scos din ei ceva să semene-a adăpost. „Măă, apoi asta-i încă una!” – mai murmură, şi se duse după nişte trosnituri mai în inima codrului. Acolo, o arătare hirsută părea a nu avea altă treabă decât a strâmba copacii.

– Hei, cine eşti tu?

– Strâmbă-Lemne, fabricant de mobilă – răspunse acela.

– Şi-o faci din lemne-nstrâmbate?

– Aş! Asta-i doar aşa, de hobby. Mobila o fac din rumeguş presat. Cumperi, te bucuri de ea o săptămână, apoi îţi iei alta. Şi uite-aşa, afacerea prosperă…

Se minună Fiul Ploii şi, după ce se însoţi cu acela, porniră să caute ceva udătură, alta decât apa de ploaie. Momiţi mai în adânc de scrâşnete seci, dădură peste-o namilă care, luând câte-un pietroi, îl fărâma apoi strângându-l în palme.

– Da’ tu ce arătare-ăi mai fi? – întrebă Fiul Ploii, nedumerit de această răsipă de energie.

– Eu sunt Sfarmă-Piatră şi mă ocup de borduri. Mărginesc frumos drumurile, să ştie lămurit căruţaşii pe unde s-o ia fără să calce lumea-n copitele cailor, dar fiind piatra sfărmicioasă repet lunar operaţiunea, ceea ce n-ar fi tocmai un dezavantaj…

Îl luară şi pe acesta cu ei şi merseră până se termină pădurea şi dădură de-un munte destul de obosit, cam ca o măsea stricată, însă ceva mai mare. Aici, numai ce se zgudui o dată pământul, încât toţi mulţumiră în gând Cerului că nu se aflau la etajul nouă.

Apăru, cum se cuvine basmului, şi Scutură-Munţii, cel ce se recomandă a administra carierele de marmură, declarându-se mulţumit de demers.

Văzând-o şi pe aceasta, Caius gândi cu obidă: „Măcar că par şi ei a fi nişte vântură-lume, toţi şi-au făcut un rost! Numai eu am rămas Fiul Ploii!…”

.

Recomandări: Alex Mazilu, Carmen Amza, Colţul cu muzică, Elisa, Gabi123Shayna, Teo Negură, Theodora Marinescu.

Anunțuri