Cu toate că ar fi fost mai nimerit să-şi regleze respiraţia, ajuns la etajul al treilea, lui Tudose îi veni chef de conversaţie:
– Bă, da’ voi aţi întâlnit vreodată pianist să stea la parter?
– Or fi şi de-ăia… – mormăi Simion, cel care avea cea mai mare autoritate în echipă.
Ilie şi Marcel nu simţiră nevoia să răspundă ceva, de-abia mai reuşind să scrâşnească câte-un ciob de înjurătură, sub povara pianului Bösendorfer.
– Eu n-am prins niciodată – continuă Tudose.
– Ce n-ai prins? – păru Simion a fi uitat deja cele discutate.
– Să car un pian la parter, ori la casă. Parcă toţi pianiştii s-ar fi vorbit să stea cel puţin la etajul patru, dacă nu la doişpe, ca ăsta!
– Zii mulţam! La parter, ţi-ar fi dat treizeci de lei, aşa iei o sută cincizeci, neimpozabili! Sau, dacă vrei, poţi să-i declari la ANAF…
– Mda, declară p…! – interveni Ilie, însă nu reuşi să-şi termine ideea, din pricina efortului.
„Dacă ăştia au chef să turuie, ba chiar şi pot s-o facă, înseamnă că e mai uşor în faţă!” – gândi el, şi mai schiţă o înjurătură, dându-şi seama că e ţinut de fraier.
– Oare – reluă Tudose -, care-i treaba cu Bösendorfer?
– Ce treabă să fie? Aşa-i zice pianului!
– Ştiu că aşa-i zice, altceva spuneam! Or fi mai bune?
Simion avu sentimentul că turuiala ar putea continua la nesfârşit:
– Nu ştiu, eu cânt pe Steinway! – trânti.
– Zău? Ai şi tu?
– Am o…! – zise Simion, explicând ce anume are. Oricum, cele mai bune-s Kawai.
– De ce? Au un sunet mai plin?
– Nu ştiu, da-s cele mai uşoare.
O vreme, cei patru bărbaţi cărară pianul în relativă linişte, căutând să-l izbească cât mai puţin de pereţi, dar ajunşi la al şaselea etaj Tudose avu din nou o intervenţie, părându-i că urcuşul e mai lesnicios dacă pălăvrăgeşte:
– De vreo zece ani car piane, da’ habar nu am ce cântă ăştia! De pildă, tu ai ascultat vreodată Rahmaninov?
– Mai mult pe Balakirev… – răspunse Simion, ironic. Bă, eu am opt clase, de unde vrei să-i ştiu pe ăştia? Zii mulţam că mai sunt fraieri care cântă şi ai şi tu ce căra, să faci un ban!
– Da’ n-ai fost niciodată curios ce se cântă pe astea?
– Ba da, mai cu seamă pe la etajul zece! Acolo, mă apucă o curiozitate de mor!…
– Eu aş vrea ca, într-o zi, să car vreo douăzeci de piane, să mă umplu de bani şi seara să cunosc o fată frumoasă!… – visă Tudose cu glas.
– După douăzeci de piane, te asigur eu că nici de labă nu mai eşti bun! – îl readuse Simion la realitate, astfel că Ilie şi Marcel ar fi pufnit în râs dacă ar mai fi fost în stare. Uită-te pe DIVA, acolo se mai întâmplă chestii din astea… Ce fete frumoase vrei, când tu puţi mai tot timpul, bei rom toată ziua şi abia de legi trei vorbe, din care una-i…? – şi-i reaminti care-i acea vorbă.
– Păi, crezi că ele au vocabular mai bogat? – se apără Tudose.
– Nu ştiu – făcu colegul, dornic să încheie discuţia.
Proprietarul fu mulţumit că pianul a ajuns în apartament cu zgârieturi neglijabile, ce puteau fi scoase cu un simplu lustruit cu cârpa, astfel că-i omeni cu câte trei sute de lei, deşi se înţeleseră cu doar jumătate. Deşi istovit, Tudose fu atât de senin sufleteşte mergând către Bachus, încât tot drumul fredonă Concertul de pian numărul 3 în Re minor de Rahmaninov, fără să ştie ce fluieră, fireşte.
.
Recomandări: Blonda ironică, Gabi123, Gabriela Elena, Imagini, Schtiel, Supravieţuitor, Theodora Marinescu.
Comentarii recente