Revelionul bloggerilor (Kriminalroman) – 3

Foto: Pressalert  

.

3.

 

 

– Şi-am rămas doar nouă… – glumi Vasile, după ce trupul neînsufleţit al Robertei fu mutat, cu destul efort, în camera organizaţiei de tineret.

– Nu-i tocmai comic, ar putea fi un asasinat! – îl atenţionă Traian.

– Ce asasinat? Deja suferi de teoria conspiraţiei! Doar eram toţi de faţă, pe lumină…

– Poate-a fost iradiată – îşi dădu cu presupusul Daniel. Nu are nimeni un contor Geiger?

– Pe-al meu l-am uitat acasă, pe pian… – îl luă Sebastian în zeflemea.

– Hai să fim serioşi! – interveni din nou Vasile. Ar lipsi tocmai mobilul crimei! În definitiv, era doar omul cu numărul trei în Stat, şi asta mai mult teoretic, căci, dintre noi toţi, era cea mai fraieră şi-o ţineam doar de vitrină…

Mimica celor mai mulţi părea să aprobe această logică, dar Elena avu obiecţii:

– Poate că nu poziţia în Stat era problema, ci aceea din ZeList! Ca bloggeri, trebuie să recunoaşteţi că venea imediat după mine. Eu sunt pe 63, iar Roberta era pe 90. Ceilalţi, abia dacă apucaţi paginile 6-12…

– Scârţ, bloguri! – pufni Emil. Cine crezi că urmăreşte fleacurile astea?

– Cine? Mulţi, presupun, de vreme ce văd că v-aţi cam îngălbenit toţi… Daniel e aproape oranj!

Cum toţi îl priviră insistent, Daniel simţi că năduşeşte.

– Eu sunt om de ştiinţă, n-avea cum! Nici veninul de cobră nu acţionează aşa rapid. Să presupunem că ar fi ingerat otravă. Într-un om cu corpolenţa ei, cel mai puternic venin ar acţiona cu o viteză de cel mult 43 de kilometri pe oră, aşa că ar mai fi apucat şi Boboteaza!…

– Mda, la Trabant s-ar potrivi calculul… – remarcă Sebastian. Cu condiţia să aibă şi-un şofer începător.

– Atunci, dacă te pretinzi nevinovat, de ce transpiri aşa? – îl încolţi Elena. Şi de ce cauţi mereu să deturnezi discuţia? Că cobra, că contoru’ Geiger, că cazul Dativ e de gen neutru…

Strâns cu uşa, ba având şi simţământul că-i sunt citite gândurile, Daniel avu un moment de iluminare. „E limpede, asta trebuie să fi fost!” – îşi spuse, dar nu mai apucă să le comunice şi celorlalţi ce anume descoperise. Ca fulgerat, căzu fără suflare.

Văzându-l mutat lângă Roberta, Sulfina nu-şi putu reprima o mică răutate:

– De când îşi dorea el să rămână singur cu ea!

– Poate de aia s-a şi dus, n-a putut suporta despărţirea… – comentă Vasile.

Singur Traian rămase îngândurat. După o vreme, îşi spuse gândul:

– Lichiorul de mentă! Asta au băut amândoi înainte de-a ne părăsi atât de intempestiv!

– Intempestiv! – sublinie Sebastian. De unde ştii vorba asta?

– De pe bloguri, de unde dracu ai vrea s-o ştiu?

Fiind în doliu, Emil fu ales drept cel mai potrivit ca să golească în closet restul de lichior de mentă. Cum zăbovea, Anca merse după el, socotind probabil că o aşteaptă. O aştepta, într-adevăr, însă într-o postură care-o făcu să dea un ţipăt. Colegul zăcea căzut în genunchi, în vreme ce capul i se blocase în pisoar.

– Ăsta, în loc să golească sticla, o fi înţeles că trebuie să bea pe ascuns – spuse Traian.

– Şi-aşa ai vrut să scapi de el – remarcă Elena.

– Mda, însă nu în felul ăsta. Ce-i drept, e bine şi-aşa! Deşi, dacă mai cărăm mulţi, fac febră musculară…

– Îl ducem noi! – se oferi Sebastian.

Deşi i se părea nedrept să care şi partea altuia, Vasile murmură:

– Şi-am rămas doar şapte…

.

Recomandări: Colţul cu muzică, Ela Roseni, Gabi123, Imagini, Lilli, Ragnar, Rokssana, Schtiel, Shayna, Teo Negură.

Revelionul bloggerilor (Kriminalroman) – 2

2.

 

 

– Am transpirat ca o portocală! – oftă Roberta, trântindu-se pe scaun.

– Portocalele nu transpiră! – observă Sebastian.

– Poate-ai transpirat din cauză că eşti grasă – veni completarea lui Emil.

„Grasă, adjectiv de gen neutru” – gândi Daniel, dar nu zise nimic, ci doar zâmbi. Îşi lucrase mult zâmbetul, pentru ocaziile în care trebuia să iasă în lume şi nu ştia ce să spună ca să nu pară tâmpit.

– Nu de aia – protestă Roberta -, da’ au fost şaptisprezece dansuri!

– Întâi, că se spune şaptesprezece, apoi, au fost doar patru. Aici poţi să numeri normal, că nu se votează nimic… – interveni Vasile, spre amuzamentul aproape general.

– Arăţi bine! – spuse la timp Traian, căci Roberta era pe punctul de-a izbucni în plâns. Cine ştie, poate că eşti diabetică. Ţi-ai făcut analizele?

– Nu – reuşi femeia să spună.

– Eu mi le fac anual. Mi-a ieşit că sunt apt de muncă…

– Adică, stai încă bine cu ficatul? – întrebă Sebastian, dar toţi îl priviră urât.

„Lingăii!” – îşi zise cu dezgust, dezgust sporit de simţământul că adeseori li se aseamănă.

– Eşti leoarcă! – spuse Elena către Roberta, după ce-şi mai puse o salată de boeuf. Eu am preferat să-l fac pe Vasile să năduşească.

– De la dans… – găsi acela o explicaţie.

– Şi pantalonii ţi s-au umflat tot de la dans? – îl ironiză Traian.

– De la Nights in White Satin…

– Păi, nu mai purta chiloţi de mătase, ia-ţi de bumbac!

Mulţumită că s-a schimbat subiectul, Roberta mâncă câteva chiftele şi-şi puse un lichior de mentă.

– Acum, chiar că eşti ca o portocală! – remarcă Sebastian.

– Ţi-e rău? – întrebă Anca, văzând tenul colegei devenit portocaliu-verzui.

Roberta însă nu răspunse, ci-şi dădu ochii peste cap şi căzu, făcând să se zguduie întreg sediul partidului, amenajat pentru sărbătorirea trecerii dintre ani.

– Daţi-i să miroasă Uzo! – sugeră Anca, într-o deplasare în Grecia reuşind să se trezească astfel.

– E tardiv! – aprecie Vasile. Pulsul e zero, iar respiraţia nici măcar atât… Asta e, Dumnezeu s-o ierte!

– S-o ierte! – murmurară toţi.

– Spui tu câteva cuvinte? – îl îndemnă Elena pe Daniel.

– Da… Propun s-o mutăm în biroul organizaţiei de tineret. Sincer, dacă-o văd aici, nu prea mai am chef de petrecere.

– Să nu sunăm la 112? – propuse Sulfina. E mai bine să se spună că a murit în salvare, în timpul transportului…

– E miezul nopţii, cine crezi că-ţi răspunde acum? – zise Emil. Ei, la mulţi ani! Ţie, nu, că tu ai veşnicia înainte! – adăugă pentru Roberta.

– Nu încercăm, totuşi? – insistă Sulfina.

– Lasă, sunăm dimineaţa! Poate se mai adună până atunci… – o linişti Vasile.

.

Recomandări: Colţul cu muzică, Ela Roseni, Lilli, Karina, Rokssana, Schtiel, Shayna, Teo Negură, Theodora Marinescu.

Revelionul bloggerilor (Kriminalroman) – 1

1.

Ca întotdeauna când nu-ţi aminteşti cui îi aparţine o spusă, începi s-o atribui ba lui Napoleon, ba lui Kant, ba pretinzi că ar fi din Sfânta Scriptură.

– În Biblie nu are cum să scrie aşa ceva, că pe-atunci nu erau bloguri! – punctă Traian.

– Dar, într-o viziune, ei puteau să vadă şi cele din viitor, chiar dacă le numeau altfel… – se încăpăţână Roberta. De pildă, navelor cosmice le zice păsări de fier.

– Unde le zice aşa? – interveni Sebastian. Arată-mi în Biblie unde zice asta şi eu o mănânc!

– Păi, nu mai e, că au scos-o popii, dar se găseşte în Biblioteca secretă a Vaticanului… – găsi femeia o ieşire din impas.

– Poate acolo o fi scris şi despre cum ne vom face noi Revelionul aici… – o ironiză şi Emil.

Discuţia, poate influenţată şi de băutura ingerată, porni de la ceva cât se poate de simplu. Cineva afirmase că zece oameni maturi nu au niciun motiv de a petrece Revelionul împreună când fiecare ar avea treabă în altă parte, şi că organizatorul nu putuse porni decât de la un gând vinovat, iar ceilalţi puteau accepta să vină doar mânaţi de patimi ocultate.

– Adică, ce patimi? – se revoltă Vasile. Doar n-o să spuneţi că am venit aici ca s-o frig pe Sulfina!

– Tu, nu, tu ai venit pentru băutură! – i-o trânti Daniel, în vreme ce se gândea dacă băutură este substantiv şi dacă-i de gen neutru.

Sulfina roşi, căci oricum se simţea în plus. Găsi, însă, o idee de care se agăţă:

– Vedeţi, aşadar, că în toată spusa nu-i vorba despre niciun fel de blog, aşa că ar putea fi şi din Biblie, deşi nu pare.

– Poate-i din Jean Jacques Rousseau – opină Sebastian. Ăluia îi umblau prin cap aiureli din astea. Cică, gând vinovat, patimi… Păi, normal că-i vorba de patimi, ce altceva să te mâne într-un loc sau altul? Dragostea de Ţară?

Poanta plăcu tuturor, astfel că se puseră pe râs. Emil râse mai reţinut, căci îşi aminti legătura cu blogurile:

– Cineva a observat că toţi suntem bloggeri, de aceea a zis Traian că spusa nu poate fi din Biblie. Dar, iniţial, nu se spusese nimic explicit despre bloguri. De fapt, spusa cred că am aruncat-o eu, la primul pahar…

– Normal că tu, o fi vreun citat din Etica, lucrare aflată în manuscris! – interveni Sebastian, dar nimeni nu pricepu ironia.

– Nu, ce Etică? – se miră Emil.

– Chiar, ce etică? – întări şi Elena. Doar am venit să petrecem! Eu mi-aş mai pune nişte salată de boeuf…

– Canibalism – rânji Vasile, dar Traian îl privi sever.

– De aia eviţi tu caltaboşul?

Vasile se făcu că nu înţelege şi-şi mai turnă un coniac.

– Da’ noi ceva muzică nu avem? – căută Monica să risipească tensiunea, iar Anca porni DVD-ul.

Curând, Coco Jambo răsună în toate sălile.

.

Absenţi de la petrecere: Colţul cu muzică, Ela Roseni, Imagini, Iulia Radu, Lilli, Schtiel, Shayna, Teo Negură, Theodora Marinescu.

O mie şi una de zile – 8

A şaptea seară

 

– Se-ncheie săptămâna şi încă n-ai abordat genul horror – îi reproşă Şerban Ştefaniei, iar tânăra ridică din umeri, cu sensul: câtă vreme nu plânge masa, abordăm ce gen vrei tu.

De îndată ce Sandu aduse bucatele şi băutura, fata începu:

 

 

 

Povestea cu luna plină

 

Corina începu să se obişnuiască ştiindu-l pe Marcel mai tot timpul în Dinar. O vreme îl căutase prin birturi, încercând să-l ducă acasă şi reuşind doar să işte scene penibile, dar mai apoi îşi spuse că în tot răul este un bine şi că, în definitiv, se poate uita în linişte la Noră pentru mama, Test de fidelitate sau alte emisiuni frumoase.

Cum aproape în fiecare sâmbătă Marcel o lungeşte la benzinărie, uneori până luni dimineaţă, Corina fu surprinsă să-l vadă acasă încă de la zece seara, relativ treaz.

– La noapte mă transform! – o anunţă el, pe un ton oarecum îngrijorat şi mai mult decât misterios.

– Te laşi de băut? – se iluzionă femeia.

– Nu cred, dar e lună plină…

– Adică, nu te laşi de băut! – gemu Corina. Acum, motivul ar fi că-i lună plină… Logic! Lună plină, lună nouă, eclipsă de lună, luni, marţi, miercuri, joi, ianuarie, februarie, august, toate-s prilejuri de chefuit!…

Marcel mai auzise tirada de sute de ori, aşa că nu-i dădu atenţie.

– Lasă fleacurile, mai bine încuie-mă în bucătărie, ţi-am zis doar că mă transform!

Colega de apartament gândi fulgerător: „Încuiat l-aş ţine toată ziua pe undeva, da’ de ce în bucătărie? Dacă urinează iarăşi în chiuvetă?… Mai bine-ar merge în boxă, la subsol!” Socotind, însă, că-i de preferat să scurteze discuţia ca să poată urmări ceva interesant pe OTV, Corina-i făcu hatârul, încuindu-l. Ar fi fost posibil să-l mai încuie şi-n baie, însă acolo mai putea avea şi ea nevoie. Aşa, chiar dacă nu mai avea acces la frigider, îşi putea lua, dacă avea poftă, un compot de pe poliţa din hol, iar furculiţe aveau şi în dulapul din cameră.

În vreme ce femeia află cu stupefacţie că ciocoiul Oprescu, pe când activa ca medic, a asasinat în mod deliberat mii de pacienţi, îmbogăţindu-se astfel, Marcel se trânti pe gresie aşteptând resemnat schimbarea.

„E noros azi, poate scap… O fi luna plină, da’ dacă nu se vede, mai are efect?” În casă, ar fi avut câteva romane pe acest subiect, însă nu mai era vreme să se documenteze. „Başca, e ficţiune, cine ştie dacă te poţi lua după ele…”

Văzu cum norii se risipesc şi, chiar către miezul nopţii, luna-şi rânji paloarea în fereastră, iar transformarea începuse. Dacă nu era însoţită tocmai de dureri atroce, nici nu s-ar putea spune că-i o senzaţie vrednică de dorit. Iniţial, bărbatului i se schimbă dantura şi, dând cu limba ca să încerce, simţi că are caninii ascuţiţi precum acele, iar restul dinţilor mititei, însă tăioşi. Curând, constată că vede cu o deosebită acuitate, deşi culorile-i apăreau altfel decât le ştia. „Ar fi trebuit să mă dezbrac! Cine-a mai văzut lup în pantaloni şi tricou?” – îi mai trecu prin minte.

Începu să cerceteze locul cu mustăţile, calculând pe unde-şi poate strecura capul, şi-şi marcă locul, dar de data aceasta nu mai urină în chiuvetă, ci pe mobilier. Cum văzul îi devenise înzecit mai ager, reuşi să-şi privească noua înfăţişare în luciul faianţei. Nu era lup câtuşi de puţin, ci se preschimbase în motan. Era şi-un avantaj în aceasta, deoarece reuşi, datorită dimensiunilor reduse şi-a agilităţii, să iasă cu totul din haine. Încercă uşa frigiderului cu laba, însă nu avu putere s-o deschidă. „Ar fi trebuit să halesc ceva peste zi, da’ eu am luat-o pe coniac şi acum îmi macină în gol!”

În cele din urmă, reuşi să se strecoare afară şi găsi un pui fiert în bucătăria familiei Moldovan, de la parter. Se întoarse, sătul, când se lumina de ziuă. Auzindu-l mieunând, Corina-şi spuse: „Acum, va trebui să mă interesez când e lună plină şi să-i pregătesc Whiskas de fiecare dată…”

.

Recomandări: Colţul cu muzică, Ela Roseni, Imagini, Iulia Radu, Lilli, Schtiel, Shayna, Teo Negură, Theodora Marinescu.

O mie şi una de zile – 7

A şasea seară

Deja trecuseră suficiente seri şi se adunară destule poveşti pentru ca Şerban să emită primele opinii critice:

– Nu zic, poveştile-s faine, ai abordat un larg spectru de caractere, întâmplări pilduitoare, ai subliniat anumite chestii pe care le-am apreciat, dar n-ai spus nimic despre pisici! Ori, o poveste din care lipseşte tocmai pisica este…

– Despre altceva – completă Ştefania. Am şi cu pisici, însă prima care-mi vine-n minte este destul de lungă. Dacă ai posta-o pe un blog, n-ar sta nimeni s-o citească…

– Aici, însă, nu suntem pe blog! – observă cămătarul.

– Nu suntem, dar asta nu ne împiedică să comandăm mai generos decât de obicei…

Sandu înţelese aluzia şi, pe dată, începu să aducă la mese homari, creveţi, antricot de cerb, asezonate cu vinuri vechi, de pe vremea când sunt poveştile. Ştefania nu mai avu ce să obiecteze şi începu să spună:

 

 

Povestea pisoilor detectivi

 

 

Comisarii Taras şi Vasea, ca mai toţi motanii, nu prea aveau chef de muncă. Noaptea ce trecu fu una plină de tumult, Taras urmărind o pisică pe acoperişuri, iar Vasea luptându-se cu un purice. Deşi chemaţi la un nou caz, născoceau motive să amâne ieşirea pe teren.

– Doar tot timpul mor şoareci, ce dracu mai vor? – bombăni Vasea.

Colegul său căscă aprobator, apoi zise într-o doară:

– Mda, da’ acum cică ar fi fost lichidat de unul de-al lui, că altfel era strivit cu totul sau halit…

– Păi, e un şoarece mai puţin! Care-i problema?… – se făcu Vasea a nu înţelege.

– Problema e că trebuie să facem dreptate! – punctă Taras, deşi avea tot atâta chef  să-şi mute coada ca şi colegul său. Dacă nu intervenim, cine ştie ce ticăloşii mai pun ăştia la cale! Ştiai că ieri au ros cablurile electrice acasă la ministrul de Interne? Au murit vreo cinci electrocutaţi…

– Şi boul?

Boul era, evident, ministrul, după cum îl numeau toate pisicile din secţie. Corcitură de viezure cu iepuroaică, ministrul avea mutră de hârciog şi o minte de codobatură. Pentru neiniţiaţi, amintim că, pentru pisici, codobatura reprezintă etalonul de prostie, deşi asocierea de idei prin care s-a ajuns la această echivalare ne scapă.

– Boul chiar era în vană, şi-a orbecăit prin casă plin de clăbuci…

– Hi, hi! – făcu Vasea. Da’ de unde ştii?

– E postat pe YouTube.

– Ei, dacă a fost şi filmat, încă şi la el acasă şi pe-ntuneric, e clar că n-a fost o întâmplare, ci premeditat! Normal, şoarecii au căzut de papagali…

Precum codobatura, nici papagalul nu este socotit de feline tocmai un intelectual rasat.

– Na, mergem? – trecu Taras la partea neplăcută a chestiunii.

– Zic să mai zăbovim… – propuse celălalt comisar. Şi-aşa, dacă se va scrie vreodată despre noi, va trebui să mai facem una-alta, să aibă şi autorul ce povesti în primul capitol, că doar n-o să-l lase de cincisprezece rânduri, în care n-a zis mai nimic, decât cum stăteam noi la birou robiţi lenei… Că, dacă începem acţiunea, iese capitolul prea lung…

Taras se gândi o vreme, apoi găsi soluţia:

– Să facă descrierea biroului! Hai! Că, dacă începem să ne lălăim, iarăşi ne prinde noaptea aici!

Fără prea mult entuziasm, motanii porniră să-şi facă cercetarea pe teren. Cât despre birou, nu prea ai ce descrie la el. Un birou ca toate birourile! În plus, cine mai citeşte astăzi descrieri, când toţi vor dialoguri sau acţiune?

.

Chiar dacă circulă vorba „se crapă de ziuă”, Nataşa nu avu parte de gradaţia fenomenului, ci se deşteptă în plină lumină, pe la opt dimineaţa. „Ce caut pe dulap şi, încă, cu fereastra larg deschisă?” – se întrebă, dându-şi seama că în ajun le-a cam amestecat.

Un vertij şi sentimentul că are omoplaţi o făcură să încerce un exerciţiu mistic pe care chiar ea l-a inventat. Căută să-şi vizualizeze doar coada, apoi să se facă toată una cu aceasta şi să se înfoaie-n adierea unei brize închipuite. Concentrată astfel, se relaxă, putând privi lumea mai limpede.

Dacă îşi dorise oarecând să lucreze în Poliţie, după scurt timp părăsi instituţia, devenind detectiv particular. În linii generale, e cam aceeaşi treabă de făcut, adică perpetua confruntare cu infractorii care fojgăie căutând să roadă câte ceva, însă nu mai trebuie să se încadreze într-un program rigid ori să dea rapoarte plictisitoare după fiecare acţiune. „Ce să mai raportezi? Ai prins şoarecele călcând pe bec? Să-mi fie de bine şi altu’ la rând! Da’ nu se gândeşte nimeni că, poate, ar prefera şi poliţistul un plic de Whiskas sau o stridie!…”

Noua muncă o scutea pe pisică de semnarea condicii şi de discuţiile cu şefi rigizi care, nemaifiind buni ca motani, îşi găseau satisfacţia scornind ce mizerii să le mai facă subalternilor, după cum prea puţin se mai sinchisea de dobitociile ministrului de Interne, care doar teoretic era îndreptăţit să-i ceară socoteală. O dată, de fapt, chiar îi ceruse un raport detaliat, în urma unei razii ce se lăsase cu un număr cam mare de victime colaterale. „Poate nici n-o fi aşa cretin, da-l călăreşte şi presa…” – îşi zise, şi începu să scrie:

„Viaţa şoarecelui nu este oare de o sută de ori prea lungă, pentru a ne permite luxul de a ne plictisi? – (Friedrich Nietzsche). Domnule ministru Migas, aşa cum a spus-o şi gânditorul german citat…”

Evident, Migas dezertă de la primele rânduri şi dădu un comunicat de presă vag, de genul: „Se va acţiona cu energie pentru ca aglomeraţiile de rozătoare, în conformitate cu tratatele la care ţara noastră a aderat…”

După cum ministrul n-a putut parcurge raportul Nataşei, la fel, nicio vietate cu scaun la cap nu i-a citit integral comunicatul, alcătuit într-o înfiorătoare limbă de pătrunjel, cum numesc pisicile textele încropite doar ca să înşire vorbe goale, deşi pompoase. Expresia vine de acolo că nu există pisică doritoare să mănânce pătrunjel, chiar dacă-i recunoaşte acestuia un oarecare rol decorativ.

Pisica zăcu încă pe dulap, indecisă. „Să mă spăl, sau să mănânc ceva bun?” În frigider mai avea o bucată de homar din ajun şi, măcar că nu-şi amintea prea bine pe unde colindase, nu uită de crustaceul gătit în vin. Pe când îşi spuse că se poate spăla şi mai târziu, fu sunată pe mobil.

„Taras! Ce-o mai vrea şi ăsta?”

Măcar că nu era în cea mai bună formă, fostul coleg o chema către noi aventuri.

– Mă cam doare capul… – căută pisica să se sustragă unei ieşiri intempestive în oraş.

– Mergem undeva să ne dregem înainte – pledă motanul. Hai, că-s şi cu Vasea!

.

 

Migas era doar o poreclă, ministrul de Interne numindu-se asemănător. Dracii de motani din subordine, însă, îl apropiară de legendarul rege Midas, spunând că, după cum acela preschimba tot ce atingea în aur, Migas transformă întreg mediul înconjurător în căcat.

„Dacă ne-am lua după bou, am ajunge să ne mănânce şoarecii!” – îşi ziceau între ei comisarii şi agenţii, când ieşeau la câte-o bere. În replică, ministrul îşi etichetă subordonaţii drept o gaşcă de beţivani. Aceste contre făceau, evident, deliciul presei, care le mai şi exagera uneori, din lipsă de alte subiecte, mai interesante.

În afară de Migas, boul sifilitic ori Apis, ministrul mai era poreclit şi Rozătoarea, circulând zvonul că ar avea mamă iepuroaică. Era, însă, mai mult un zvon, pornit se pare de la configuraţia sa asemănătoare cu a unui hârciog şi de la un defect al danturii. Cum binevoitori care să-i aducă la cunoştinţă toate aceste vorbe se găseau din belşug în minister, Migas devenea adeseori depresiv, izbucnind la adresa felinelor din subordine:

– Sunt nişte branconieri, care nu ştiu să facă altceva decât să branconeze! Da, asta fac ei! Branconează!…

De câteva ori îi expedie şi pe reprezentanţii sindicatului cu formula:

– Nu stau la discuţii cu branconierii! Vreau o instituţie fără branconaj!

Cum aceia veniseră oricum doar formal, ridicară din umeri, îşi înfoiară cozile şi-l dădură dracului.

– Hai, dacă ne-ar face corupţi, n-am zice nimic, pentru că suntem! Dar, care-i felina să nu se lase coruptă? Însă, braconieri? Ce-am braconat noi? Că doar nu vânăm pe moşia lu’ tac-su!…

De regulă, aceste observaţii se încheiau cu câte-o concluzie de bun simţ:

– Dă-l în mă-sa de prost!

Este de la sine înţeles că treaba în inspectoratele şi secţiile de Poliţie mergea de la sine, coordonarea ministerului fiind una doar teoretică sau nici măcar atât. Adevărat, Migas ameninţa permanent cu restructurări, însă exista oricând posibilitatea de-a trece în sectorul privat, aşa cum o făcuse şi Nataşa. Multe pisici, însă, preferau să mai socializeze cu colegii de secţie, ezitând să îmbrăţişeze ferm munca de detectiv particular, tocmai la gândul că aceasta preschimbă poliţistul prietenos într-un însingurat mizrodent[1].

Primind la minister tone de plângeri din toată ţara, Migas se simţi copleşit. „N-am timp să citesc nici romanele lui Vania Usca, şi ăştia ar vrea să le citesc toate tâmpeniile lor!” – îşi zicea cu obidă. Din fericire, consilierul Ciornei ştia să rezume:

– Cei mai mulţi reclamă faptul că suspecţilor nu li se spun drepturile…

Pe dată, Migas dispuse să se trimită o circulară prin care cerea imperativ ca reţinuţilor să le fie citite sau rostite drepturile. În teritoriu, poliţiştii se amuzară grozav, iar când prindeau câte-o rozătoare îi recitau la mişto:

– Ai dreptul să taci sau să turui, să te caci pe tine ori să încerci să fugi, că-i tot aia şi eşti halit oricum!

.

 

La începutul mileniului trei, pisicile trăiau intens, mergând la şcoală de pe la şase luni şi studiind aproape un an, după care-şi susţineau probele pentru absolvirea Bacalaureatului. Dacă, la început, pisicile cu bacalaureat se bucurau de-o preţuire aparte, după ce motanul Fumuriu ajunse, fără bacalaureat, ministru al Educaţiei şi Cercetării, mulţi pisoi îşi ziseră că şcoala-i doar o fandoseală şi zelul pentru învăţătură se diminuă.

În şcoală se studiau mai multe discipline, precum Torsul, Vânătoarea, Religia, Mieunatul (morfologia şi sintaxa), Nutriţia, Igiena şi Sportul. După un an de studii, elevul putea opta pentru două discipline din care să-şi susţină Bacalaureatul.

Nataşa îşi aminti cum, în timpul şcolii, se simţi atrasă de două obiecte oarecum contradictorii: Religia şi Vânătoarea.

Multe săptămâni se gândi la adevărurile profunde, transmise prin Tradiţie, despre viaţa fericită pe care o duceau pisicile in illo tempore. Create după chipul şi asemănarea Divinităţii, se zbenguiau într-o natură diafană şi incoruptibilă, avându-l pe posse non mori ca pe un dat pe care aveau să-l dezvolte până la fixarea în veşnica existenţă fericită. Atunci veni şoarecele – cea mai neruşinată dintre vieţuitoare – şi le şopti primelor feline: Nu vă vine, câteodată, poftă să mai haliţi şi ceva bun? Dar, Igor, primul motan, îi răspunse ferm: Pleacă, băi, spurcăciune, cu intrigile tale, că n-am ajuns noi să ne luăm după o rozătoare! Din nefericire, bipezii n-au fost la fel de înţelepţi şi, din pricina lor, răul a intrat în lume, diafanul devenind grosier, iar pisicile au tras-o şi ele, măcar că n-aveau nicio vină. De atunci, orice felină este rezervată faţă de bipezi, pe care-i socoteşte slujitori – de cele mai multe ori – nevrednici, şi detestă rozătoarele, care le-ar fi dorit căderea. De aici, firesc, pasiunea pentru Vânătoare, deşi Religia învaţă că ori de prinzi şoarecele, ori de nu-l prinzi, toate sunt deşertăciune în starea de cădere, şi aşa va fi mereu până când lumea nu se va înnoi.

„Deşertăciune sau nu, e mai fain să-i prinzi!” – concluzionă pisica, intrând iniţial în Poliţie.

Chiar dacă, aşa cum s-a dedus, pisicile nu făceau cine ştie ce şcoală, existau unele exemplare cu înclinaţie către Ştiinţă, aşa cum era Albert, patronul cafenelei Le Chat Noir – locul de întâlnire al comisarilor, agenţilor şi detectivilor particulari, chiar dacă în local mai intrau şi interlopi.

Nataşa îi găsi pe cei doi foşti colegi ai săi, Vasea şi Taras, alături de patron. Acesta făcuse cinste cu un rând de coniac, aşa că se simţea îndreptăţit să sporovăiască:

– După circa patru luni de cercetare, mi-a picat fisa: Energia este egală cu masa ori viteza luminii la pătrat!

– Adică? – întrebă Nataşa, mai mult de dragul conversaţiei, observând că cei doi comisari se gândesc la altceva.

– Adică, o pisică dacă vrea să aibă energie, trebuie să ia masa cu regularitate!

– Şi cu lumina ce-i?

– Păi, e mai fain să haleşti pe lumină, ca să şi vezi ce mănânci! – explică Albert.

– Bun, da’ de ce zici că viteza luminii?…

– Păi, lumina vine cu viteză, nu? Apeşi întrerupătorul şi… pac! Se face lumină în toată încăperea…

– Mda… Şi de ce la pătrat?

– Păi, lumina nu merge doar pe o direcţie, ci se răspândeşte pe lăţime şi pe lungime, deci poţi imagina un pătrat… Sau, mă rog, un cerc, da’ orice pătrat se înscrie într-un cerc, aşa că-i tot aia…

– Şi înălţimea? – obiectă Nataşa, deprinsă cu analizele temeinice. Că lumina merge şi-n înălţime, dovadă că putem vedea muştele de pe tavan…

Aici, Albert o cam sfeclise. Dacă şi-ar fi schimbat formula, spunând la cub, nu era sigur că aceasta nu ar atrage consecinţe nedorite. În cele din urmă, mai dădu un rând şi recunoscu că a luat formula de-a gata de pe o bucată de ziar găsită la closet. Apoi, ruşinat oarecum, se retrase la bar.

– Slavă Domnului! – făcu Taras, pe care-l plictiseau discuţiile ştiinţifice. Trebuie să vină şi Oleg, autopsierul, să vedem ce ne poate spune nou despre cazul şoarecelui mort…

Nataşa propuse ca, până să se apuce de treabă, să comande nişte fructe de mare.

– Măcar atât o fi valabil din ce-a spus Albert, că nu-i bine să sărim peste mese!…

.

Autopsierul Oleg veni în Le Chat Noir gata beat. Cum explică mai apoi, după cercetarea cadavrului se mai întâlni cu câţiva foşti colegi de şcoală şi, cum se întâmplă de obicei, luă birturile la rând.

– Poate după obiceiul tău – observă Nataşa -, că eu ştiu să mă fac mangă într-un singur local într-o zi, nu toate felinele sunt frivole!…

– Mă rog – admise Oleg, nepăsător. Bă, voi l-aţi auzit pe Fumuriu ce tâmpenii vorbeşte? Cică, pisica este substantiv de gen neutru… O pisică – doi pisici… Hî, hî, hî!

Toţi îşi dădură seama că râsul autopsierului este unul forţat. I-ar fi fost mai pe pofta inimii să râdă firesc, hă, hă ,hă!, – însă, de când preşedintele a compromis acest mod de-a râde, toţi motanii cu oarecare educaţie evitau să se asemene cu golanul năpârlit, cum era gratulat alesul naţiunii de către aceeaşi naţiune.

Socotind că spusa ministrului Fumuriu va fi dată în reluare, comisarii-i solicitară lui Albert să pornească televizorul.

– Pune-l pe Felina 3, că pe Cotoi 1 dă doar tâmpenii! – mai strigă Vasea.

Cum viaţa pisicească este una tumultoasă, postul Felina 3 prezenta o declaraţie nouă, aparţinând mâţei Elba, fiica preşedintelui năpârlit. Elba era, desigur, o poreclă, aluzie la bateriile fabricate în Timişoara, urmărindu-se o apropiere între mâţâită şi-o maşinărie care merge pe baterii, cu sugestia că individa ar fi o creatură nedesăvârşită, mai mult artificială decât vie. Elba tocmai explica unei reportere:

– Este pisici care vrea să vorbeşte cu tine şi pisici care nu vrea să vorbeşte cu tine… Dar, în vreme ce mulţi dintre noi abia edităm mieunături, tata editează miorlăieli!

– Futu-ţi litiera cui te-o editat! – izbucni Taras, scârbit.

– Şi ce mai ştii despre şoarece? – îl întrebă Nataşa pe Oleg, căutând să schimbe subiectul.

– Păi, este-o rozătoare dăunătoare, transmiţătoare de boli şi, în plus, extrem de plodicioasă… – răspunse autopsierul.

– Mda, asta ştim şi noi! – interveni Vasea. Colega te întreba despre victimă…

– Aaa, ăla? E mort.

– Şi asta ştiam. Însă, care e cauza decesului?

– Nu-i mai bate inima. Sângele nemaicirculând, creierul încetează de a fi oxigenat şi se instalează…

– Lasă astea! A fost omorât? – punctă Taras.

– Presupun. După dantură, părea relativ tânăr. Oricum, e mort de mai mult timp, nu mai e bun de mâncat!

– Otravă? – propuse Nataşa o soluţie.

– Nu cred, că n-avea spume la bot şi nici limba neagră…

– Vreo împunsătură de ac?

– N-am observat…

Nataşa se gândi o vreme şi expuse cazul aşa cum îl percepuse ea:

– Aşadar, avem şoarecele A decedat. Nefiind strivit ori sfâşiat, e limpede că nu i-a făcut felul nici vreun biped, nici vreuna de-a noastră. Înseamnă că a fost lichidat de semeni de-ai săi. Acum, dacă şoarecele A este ucis de şoarecele B, poţi să-l prinzi pe B, îl îngurgitezi, şi-ai rezolvat cazul, întronând Dreptatea. Dar, e o dreptate parţială şi insuficientă. Însă, dacă şoarecele A este victima unui complot, sau a unei răfuieli între bandele de rozătoare, vinovaţii sunt puzderie şi, pentru a-i deconspira…

– Tocmai am lucrat la Teoria Conspiraţiei – interveni patronul Albert, enervându-i pe toţi.

.

 

Pe la al nu se ştie câtelea coniac, pisicile începură o discuţie principială:

– Eu n-am reuşit să pricep – spuse Oleg – cum vine treaba cu separarea puterilor în Stat…

– Păi, e simplu! – răspunse Nataşa. De pildă, este puterea legislativă, adică legiferezi că rozătoarele sunt abominabile şi trebuie stârpite. Apoi, vine puterea judecătorească: le judeci şi, pe cale de consecinţă, le condamni. Urmează puterea executivă, adică le execuţi, sau, cum greşit se spune adeseori, serveşti masa. La sfârşit, vine a patra putere în stat, adică presa, şi te apreciază pentru râvna depusă ori, după profilul ziarului sau al postului, îţi urează să-ţi fie de bine!

– Aici nu înţeleg! – insistă Oleg. Bun, cu presa am priceput, da’ celelalte  trei le facem tot noi…

– Da, însă separat! Că nu legiferezi, condamni şi execuţi în acelaşi timp!

– Şi când le arestezi, ce e? – interveni şi Taras. N-ar trebui să se discute şi despre puterea poliţienească?

– Ăla-i divertisment – aprecie Nataşa. Mă rog, i se poate spune şi a cincea putere în Stat, dar astea-s simple etichetări, nu contează prea mult…

– Dar, cum s-ar putea explica sintagma drepturile rozătoarelor? – plusă autopsierul.

– Simplu! De câte ori au de-a face cu noi, le respectăm drepturile, în sensul că facem Dreptate. Evident, dacă sunt nemulţumite, pot depune plângere la cea mai apropiată secţie de poliţie, însă până acum n-a fost cazul…

– Ar fi şi destul de dificil să depui plângere când te dizolvi în sucul gastric al vreunui motan – observă Vasea.

– Ce să-i faci? Asta e! Avantaje şi dezavantaje… – conchise detectiva.

– Şi care-ar fi avantajele? – păru surprins autopsierul Oleg.

– Avantajul e că ne săturăm! – veni lămurirea.

În timpul acestor explicaţii pertinente, un şoricel intră în cafenea şi-l abordă pe comisarul Taras:

– Aici rulează filmul cu Tom şi Jerry?

– Nu, nu aici. Aici e cafenea, filmul este la cinematograf.

– Şi cinematograful unde-i? – insistă şoricelul.

– Drept înainte! – răspunse Taras, dându-i drumul pe esofag.

Colegii-l mustrară pe dată:

– Ce faci? Trebuia interogat înainte, poate ştia ceva despre asasinat!…

Taras îşi dădu urechile pe spate, cu sensul: „Acum, asta e!”, apoi improviză un răspuns:

– Mai găsim şi alţii…

Totuşi, era un abuz în serviciu, iar aceasta o ştia şi comisarul. Firesc ar fi fost să interogheze rozătoarea, aflând unde e locul de întrunire a conspiratorilor care vizionează filme interzise, de propagandă favorabilă infractorilor. După cum procedează adeseori şi bipezii, Taras căută să mute centrul de greutate:

– Aşa ar merge un absint după şoarecele ăsta!…

---

[1] Urâtor de rozătoare.

.

Recomandări: Colţul cu muzică, Ela Roseni, Gabriela Elena, Lecturi recenzate.

Nu trageţi, e Nataşa!

.

Recomandări: Blonda ironică (care, în chip ironic, îmi dă pinguri la aceeaşi postare din 16 noiembrie), Carmen, Colţul cu muzică, Lilli, Manole, Rokssana, Schtiel, Shayna, Teo Negură.

O mie şi una de zile – 6

A cincea seară

 

 

Dacă Şerban uitase ce anume îşi propusese la început cu Ştefania, ţinurăm minte noi, obişnuiţii Dinarului, astfel că interlopul îşi alese partea cea bună din viaţă, lăcomindu-se doar la poveşti. Adevărat, îi plăcea să impună subiectul, ca să se simtă important, detaliu care pe noi nu ne deranja, atât timp cât se îngrijea şi de consumaţie. Treptat, cam de prin a doua seară, ne obrăznicirăm, spunându-i lui Sandu să treacă şi consumaţia noastră de peste zi tot în nota de plată a nefericitului proxenet.

– Azi aş vrea o poveste mai violentă, însă şi educativă, totodată – ceru el în a cincea seară.

– Mă voi strădui – se angajă fiica viceprimarului.

După ce se drese cu un bourbon, Ştefania începu să zică:

 .

Povestea cu femeia căsăpită, cu cele trei mere şi cu arabul Hasan

Oricine a trecut vreodată pe strada Glad simte că întreg cadrul îndeamnă la crimă. Dacă, totuşi, până de curând nu s-a săvârşit niciun asasinat, aceasta nu contrazice observaţia cea dintâi, ci demască mai ales lipsa de sensibilitate a celor ce-au trecut pe stradă, decenii în şir. Cu precădere toamna, un poet ar fi observat cum prin descărnate tufe în grădini se rotesc fuioare veştede de ceaţă. Însă pe acolo nu prea erau poeţi, aşa că trecătorii se îmbătau de liniştea stranie, momiţi de imaginea neclară a unor griuri ce se prefigurau în depărtare.

Personajul nostru, pe care nu-l vom numi, mergea pe strada Glad fără a gândi prea mult, ba chiar îi scăpă cu totul specificul morbid al străzii. Era atent doar la numere, căci nu mai fusese la Amalia, ci aceasta-i zise că-l aşteaptă şi-i dădu adresa într-un local, cu două zile în urmă. „Vedem ce-o ieşi” – îşi zise bărbatul, având grijă să-şi aranjeze părul şi cravata.

Întâlnirea decurse iniţial bine, căci femeia se pregătise cu băutură din belşug, dar mai apoi Amalia păru aproape total absorbită de-a trimite sms-uri. Bărbatul, întâi, se enervă, cum ar fi făcut-o aproape oricine, de-abia mai apoi dându-şi seama de avantajul conferit de străduţa liniştită.

„Ce-ar fi s-o căsăpesc? E cu totul improbabil să se audă ceva şi, la cât pare locul de pustiu, nici nu cred s-o găsească cineva în următoarele săptămâni…”  Fire deloc contemplativă, bărbatul merse la bucătărie.

– Unde ai cuţitele? – întrebă după o vreme.

– Caută, că-s pe-acolo! – răspunse Amalia, care tocmai primise un mesaj.

Deşi iritat, personajul găsi în cele din urmă o armă potrivită taman unde ar fi fost de aşteptat să stea vailingurile. „Nici măcar gospodină nu-i!” – îşi mai zise.

În următoarele minute, femeia încetă de-a mai trimite sms-uri, iar oaspetele său îşi spunea: „Ia te uită, săvârşesc un omor deosebit de grav!” Încă îi aplica victimei lovituri de cuţit în vreme ce-i trecu o altă idee: „Ce-ar fi să devin un criminal în serie, inspirând viitoare seriale de televiziune? Dar, pe azi cred că-mi ajunge…”

După ce se spălă, necunoscutul părăsi locuinţa ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

În pofida aparentei pustietăţi, o vecină descoperi cadavrul după doar câteva ceasuri, la faţa locului deplasându-se un echipaj de la Criminalistică, format din comisarii Virgil şi Tudose şi agentul Simona.

– Faci o cafea? – îi zise Tudose subalternei, după ce văzu că băutura, deşi multă, nu-i de cine ştie ce calitate.

În vreme ce femeia merse la bucătărie, Virgil oftă:

– Asta e, bem votcă!

– Ce să-i faci? – zise colegul. Nu-i de mirare că a ucis-o cu cruzime…

– Cu bestialitate! – fu Virgil de altă părere, în vreme ce Tudose accentuase calitatea îndoielnică a băuturii.

Cei doi nu se puseră de acord, când la uşă apăru un individ cu alură de străin. Cel mai probabil, era chiar asasinul, revenit la locul faptei, aşa cum se întâmplă în cele mai multe cazuri de omor. Imobilizat, nou venitul declară că se numeşte Hasan şi naiba mai ştie cum. Cetăţean sirian, spuse că venise în vizită la Amalia.

– De ce-ai vrut s-o vizitezi? – întrebă Tudose cu asprime.

– Vrut să mut la ea – răspunse suspectul.

În urma verificării, rezultă că Hasan avea la el o pungă cu trei mere.

– Păi, cu trei mere nu se duce nimeni la mutut, nici măcar cu soţia! – observă Virgil. Cel mai probabil, ai vrut să revezi locul faptei. Ori, ţi-ai amintit că, luat cu evenimentele, ai uitat să-ţi satisfaci pornirile bestiale, gândindu-te să profanezi cadavrul… Sau, erai nemulţumit că nu ţi-ai lăsat marca. Fiecare asasin îşi lasă ca un fel de semnătură. Unii pun lângă victimă o garoafă, alţii lasă un desen pe perete făcut cu sângele victimei… Tu, desigur, te visai asasinul cu mărul. Şi, la o primă privire, pare că mai plănuiseşi două asasinate oribile pe ziua de azi…

Cum Hasan nu prea deprinse limba locului, pricepu doar frânturi neclare din toată această expunere, confirmând sau infirmând la întâmplare.

– Vrut spus ceva la ea! – zise într-un târziu.

– Iar eu vrut spus ceva la tine – i-o reteză Tudose. Pe ăştia care merg la femei doar cu trei mere-n pungă, eu i-aş împuşca preventiv!

Pe scurt, Hasan fu judecat şi condamnat la douăzeci de ani de închisoare, în vreme ce necunoscutul de la începutul istorisirii deveni un criminal în serie. Deşi-i cunosc identitatea, prefer să nu spun nimic, pentru a nu influenţa ancheta în desfăşurare. Oricum, socotesc că aerul aparte al străzii Glad a fost declanşatorul şirului de omoruri abominabile, deşi mulţi opinează că este o simplă întâmplare şi că declicul se putea petrece oriunde.

.

Recomandări: Colţul cu muzică, Daurel, Gabriela Elena, Manole, Rokssana, Shayna, Teo Negură, Theodora Marinescu, Tu1074.

O mie şi una de zile – 5

O mie şi una de zile – 1

O mie şi una de zile – 2

O mie şi una de zile – 3

O mie şi una de zile – 4

.

A patra seară

 

Mirat că în local se găsesc ţigări bune, deşi pe plan mondial se fac azi doar porcării, Şerban dori să afle cum se explică aceasta. Ştefania, care petrecea cu noi mai mult timp, ştia deja că este vorba despre o întâmplare minunată petrecută de curând, fiind în stare s-o povestească relativ coerent:

.

Povestea cu miracolul de Crăciun

 

 

Că va fi fost arătare cerească ori duh subpământean Caius n-ar putea preciza, însă se pomeni cu entitatea în apartament. Cât îl priveşte pe Caius, era un om ca oricare altul, cu diferenţa că nu prea obişnuia să facă nimic, în afara faptului că umbla brambura.

– Ce tot foşneşti acolo? – întrebă iritat, după ce o vreme se prefăcu că doarme, gândindu-se cum să acţioneze în condiţiile prezenţei unui străin.

– M-am gândit la o chestie – răspunse un glas de contratenor. Cum, de Crăciun, ţi-am dat ţeapă, am zis să mă revanşez oarecum. Uite, ţi-am pus aici, în lei noi, o sumă echivalentă cu tot ce-ai cheltuit, cu rost ori, mai ales, fără, în întreaga ta viaţă de până acum…

– Mişto! Cred că nu-i mare lucru, da’ oricum…

– Mare lucru nu-i, dar tot s-au adunat peste patru milioane de euro. Iar, ca bonus, ţi-am adus şi ţigări, aşa cum se făceau pe timpuri, cam tot ce-ai apucat tu să fumezi. Winston, Marlboro, Camel, Gauloises Caporal, Gitanes… Din astea ţi-am pus mai multe, că ştiu că nu-ţi plac Dunhill, Rothmans ori Peter Stuyvesant…

Se adunaseră vreo patruzeci de baxuri.

– În plus, ca să nu-ţi ceară colegii de la Dinar, voi face în mod excepţional ca acolo să se găsească ţigări ca pe timpuri, la preţuri modice, de douăzeci de cenţi pachetul, însă doar pentru clientelă.

– Perfect! – încuviinţă Caius.

– Sau ai vrut altceva? – se arătă entitatea îngrijorată. Poate sănătate, ori aprecierea semenilor…

– Nu, nu, e bine aşa! – alese Caius, fără să ezite, esenţialul.

După cum o recunoscuse şi arătarea, nu era mare lucru, însă Caius socoti să nu se arate nerecunoscător, deoarece mulţi alţii şi-ar dori, probabil, să aibă parte de întâmplări similare.

.

Recomandări: Almanahe, Blonda ironică, Colţul cu muzică, Dana Pătrănoiu, Ela Roseni,  Manole, Ragnar, Theodora Marinescu.

Crăciunul pe stil nou

Cum vremea se înmuiase, vreo cincizeci de entuziaşti găsirăm de cuviinţă să prăznuim  Crăciunul pe stil nou, urmând să recidivăm peste două săptămâni. Demult nu mai fusese aşa înghesuială în Dinar, astfel că Sandu fu nevoit să ne organizeze:

– În primul rând, ţin să vă spun tuturor „bine aţi venit!” şi să vă doresc Sărbători fericite! Dar, dat fiind faptul că sunteţi numeroşi şi că există un singur closet, propun dintru început să raţionalizăm accesul în cabină, implementând metoda pariziană…

– Şi care-i aia? – se interesă Caius.

– Fiind de presupus că, apucându-vă de băutură, aceasta vă va face să urinaţi des, şi dat fiind numărul mare al mesenilor, fiecare va trebui să nu depăşească cincisprezece secunde la o micţionare…

– Păi, franţujii aşa rapid se pişă? – se miră domnul plutonier-major Onici.

– Nu ştiu, şi nu atât la francezi mă refer, ci la conaţionalii noştri care au votat la Paris, reuşind să se încadreze într-un interval de timp similar…

– Dar, pe ăia i-a organizat domnul Bakonski… – încercă Marcel să obiecteze.

– Iar aici, vă voi organiza eu… – găsi Sandu o soluţie.

– Bun, dar ăla-i vot! – interveni şi Teodosie. Aici, însă, până te deschei, până faci, până o scuturi, pui la loc, închei şliţul, te speli pe mâini…

– Chiuveta e oricum defectă! – preciză Sandu. Vă puteţi spăla în salon, cu apă minerală, timp în care alt mesean va profita de cele cincisprezece secunde. Nu sunt absurd, dar timpul afectat este suficient. Gândiţi-vă că nu trebuie să completaţi declaraţia pe proprie răspundere, să semnaţi pe listă, să votaţi, să introduceţi buletinul în urnă, să returnaţi ştampila…

– Asta-i drept! – admiserăm noi, luând tacit decizia să urinăm la copac.

.

Recomandări: Androxa, Gabriela Elena, Imagini, Manole, Nicu Scutaru, Schtiel, Theodora Marinescu.

Ajun

Ca în fiecare ajun de praznic, am mers încă de dimineaţă la benzinărie să-mi iau ţigări. Cer cinci pachete, fata mi le dă, încasează banii şi-mi spune:

– Sărbători fericite!

Asta le-a pus capac la toate!

– Fericite, zici? De ce n-ai căciuliţă de Crăciun?

Tânăra o sfeclise, căci şeful fusese ferm cu tot personalul: după Sfântul Nicolae şi până pe 26, toţi angajaţii vor purta căciuliţe roşii specifice perioadei, subliniind caracterul sărbătoresc al lunii Decembrie şi determinând clienţii să cumpere mai mult! Asta o ştiu din intuiţie, dar mă şi cunosc cu Ştefan.

– Aud? – insistai, căci fata nu răspunse nimic.

– Nu-mi place cu aia-n cap, mă face să arăt penibil! – zise într-un târziu, văzând că aştept.

– Daa? Şi acum, că vei fi şomeră de Sărbători, n-o să arăţi penibil? Unde-i Ştefan? – întrebai, pornind către biroul şefului.

– Da’ ce are? – întrebă încă salariata benzinăriei.

– Are! Nu aduci preţuirea cuvenită Sărbătorilor şi-i neigienic! Dacă-mi cădea un fir de păr în ţigări?

– Da’ sunt ţigări, nu sandvici!

– Şi-ai ştiut dumneata, telepatic, că eu voi cere ţigări?

Ştefan zise că s-o iert, că-i o proastă, însă mă ambalai şi mai rău şi-i cerui ferm:

– Pe asta să n-o mai văd pe-aici!

După vreun ceas, Ştefan o trimise la mine pe tânără, să încerce să mă-mbuneze. Mai către prânz, încă nu-mi trecuse de tot.

– Şi-acum o să vă retrageţi plângerea? – mă întrebă.

– Nu ştiu, mai vedem… – răspunsei, gândindu-mă că tipa de anul trecut a fost mai faină şi, în plus, mi-a adus şi cadou.

.

Recomandări specifice spiritului praznical: Adina, Adrian, Aiureli, Alex, Asaseya, Belle de Jour, Bogdan, Clişeu, Colţul cu muzică, Corina, Cristi, Daurel, Depresie, Diana, Eftimie, Ela Roseni, Evergreen, George, Guzgan, Irina, Iulia, Lecturi, Lilli, Manole, Max,  Mihail, Mirela, Nicu, Schtiel, Shayna,  Simion, Teo.