A şasea seară

Deja trecuseră suficiente seri şi se adunară destule poveşti pentru ca Şerban să emită primele opinii critice:

– Nu zic, poveştile-s faine, ai abordat un larg spectru de caractere, întâmplări pilduitoare, ai subliniat anumite chestii pe care le-am apreciat, dar n-ai spus nimic despre pisici! Ori, o poveste din care lipseşte tocmai pisica este…

– Despre altceva – completă Ştefania. Am şi cu pisici, însă prima care-mi vine-n minte este destul de lungă. Dacă ai posta-o pe un blog, n-ar sta nimeni s-o citească…

– Aici, însă, nu suntem pe blog! – observă cămătarul.

– Nu suntem, dar asta nu ne împiedică să comandăm mai generos decât de obicei…

Sandu înţelese aluzia şi, pe dată, începu să aducă la mese homari, creveţi, antricot de cerb, asezonate cu vinuri vechi, de pe vremea când sunt poveştile. Ştefania nu mai avu ce să obiecteze şi începu să spună:

 

 

Povestea pisoilor detectivi

 

 

Comisarii Taras şi Vasea, ca mai toţi motanii, nu prea aveau chef de muncă. Noaptea ce trecu fu una plină de tumult, Taras urmărind o pisică pe acoperişuri, iar Vasea luptându-se cu un purice. Deşi chemaţi la un nou caz, născoceau motive să amâne ieşirea pe teren.

– Doar tot timpul mor şoareci, ce dracu mai vor? – bombăni Vasea.

Colegul său căscă aprobator, apoi zise într-o doară:

– Mda, da’ acum cică ar fi fost lichidat de unul de-al lui, că altfel era strivit cu totul sau halit…

– Păi, e un şoarece mai puţin! Care-i problema?… – se făcu Vasea a nu înţelege.

– Problema e că trebuie să facem dreptate! – punctă Taras, deşi avea tot atâta chef  să-şi mute coada ca şi colegul său. Dacă nu intervenim, cine ştie ce ticăloşii mai pun ăştia la cale! Ştiai că ieri au ros cablurile electrice acasă la ministrul de Interne? Au murit vreo cinci electrocutaţi…

– Şi boul?

Boul era, evident, ministrul, după cum îl numeau toate pisicile din secţie. Corcitură de viezure cu iepuroaică, ministrul avea mutră de hârciog şi o minte de codobatură. Pentru neiniţiaţi, amintim că, pentru pisici, codobatura reprezintă etalonul de prostie, deşi asocierea de idei prin care s-a ajuns la această echivalare ne scapă.

– Boul chiar era în vană, şi-a orbecăit prin casă plin de clăbuci…

– Hi, hi! – făcu Vasea. Da’ de unde ştii?

– E postat pe YouTube.

– Ei, dacă a fost şi filmat, încă şi la el acasă şi pe-ntuneric, e clar că n-a fost o întâmplare, ci premeditat! Normal, şoarecii au căzut de papagali…

Precum codobatura, nici papagalul nu este socotit de feline tocmai un intelectual rasat.

– Na, mergem? – trecu Taras la partea neplăcută a chestiunii.

– Zic să mai zăbovim… – propuse celălalt comisar. Şi-aşa, dacă se va scrie vreodată despre noi, va trebui să mai facem una-alta, să aibă şi autorul ce povesti în primul capitol, că doar n-o să-l lase de cincisprezece rânduri, în care n-a zis mai nimic, decât cum stăteam noi la birou robiţi lenei… Că, dacă începem acţiunea, iese capitolul prea lung…

Taras se gândi o vreme, apoi găsi soluţia:

– Să facă descrierea biroului! Hai! Că, dacă începem să ne lălăim, iarăşi ne prinde noaptea aici!

Fără prea mult entuziasm, motanii porniră să-şi facă cercetarea pe teren. Cât despre birou, nu prea ai ce descrie la el. Un birou ca toate birourile! În plus, cine mai citeşte astăzi descrieri, când toţi vor dialoguri sau acţiune?

.

Chiar dacă circulă vorba „se crapă de ziuă”, Nataşa nu avu parte de gradaţia fenomenului, ci se deşteptă în plină lumină, pe la opt dimineaţa. „Ce caut pe dulap şi, încă, cu fereastra larg deschisă?” – se întrebă, dându-şi seama că în ajun le-a cam amestecat.

Un vertij şi sentimentul că are omoplaţi o făcură să încerce un exerciţiu mistic pe care chiar ea l-a inventat. Căută să-şi vizualizeze doar coada, apoi să se facă toată una cu aceasta şi să se înfoaie-n adierea unei brize închipuite. Concentrată astfel, se relaxă, putând privi lumea mai limpede.

Dacă îşi dorise oarecând să lucreze în Poliţie, după scurt timp părăsi instituţia, devenind detectiv particular. În linii generale, e cam aceeaşi treabă de făcut, adică perpetua confruntare cu infractorii care fojgăie căutând să roadă câte ceva, însă nu mai trebuie să se încadreze într-un program rigid ori să dea rapoarte plictisitoare după fiecare acţiune. „Ce să mai raportezi? Ai prins şoarecele călcând pe bec? Să-mi fie de bine şi altu’ la rând! Da’ nu se gândeşte nimeni că, poate, ar prefera şi poliţistul un plic de Whiskas sau o stridie!…”

Noua muncă o scutea pe pisică de semnarea condicii şi de discuţiile cu şefi rigizi care, nemaifiind buni ca motani, îşi găseau satisfacţia scornind ce mizerii să le mai facă subalternilor, după cum prea puţin se mai sinchisea de dobitociile ministrului de Interne, care doar teoretic era îndreptăţit să-i ceară socoteală. O dată, de fapt, chiar îi ceruse un raport detaliat, în urma unei razii ce se lăsase cu un număr cam mare de victime colaterale. „Poate nici n-o fi aşa cretin, da-l călăreşte şi presa…” – îşi zise, şi începu să scrie:

Viaţa şoarecelui nu este oare de o sută de ori prea lungă, pentru a ne permite luxul de a ne plictisi? – (Friedrich Nietzsche). Domnule ministru Migas, aşa cum a spus-o şi gânditorul german citat…”

Evident, Migas dezertă de la primele rânduri şi dădu un comunicat de presă vag, de genul: „Se va acţiona cu energie pentru ca aglomeraţiile de rozătoare, în conformitate cu tratatele la care ţara noastră a aderat…”

După cum ministrul n-a putut parcurge raportul Nataşei, la fel, nicio vietate cu scaun la cap nu i-a citit integral comunicatul, alcătuit într-o înfiorătoare limbă de pătrunjel, cum numesc pisicile textele încropite doar ca să înşire vorbe goale, deşi pompoase. Expresia vine de acolo că nu există pisică doritoare să mănânce pătrunjel, chiar dacă-i recunoaşte acestuia un oarecare rol decorativ.

Pisica zăcu încă pe dulap, indecisă. „Să mă spăl, sau să mănânc ceva bun?” În frigider mai avea o bucată de homar din ajun şi, măcar că nu-şi amintea prea bine pe unde colindase, nu uită de crustaceul gătit în vin. Pe când îşi spuse că se poate spăla şi mai târziu, fu sunată pe mobil.

„Taras! Ce-o mai vrea şi ăsta?”

Măcar că nu era în cea mai bună formă, fostul coleg o chema către noi aventuri.

– Mă cam doare capul… – căută pisica să se sustragă unei ieşiri intempestive în oraş.

– Mergem undeva să ne dregem înainte – pledă motanul. Hai, că-s şi cu Vasea!

.

 

Migas era doar o poreclă, ministrul de Interne numindu-se asemănător. Dracii de motani din subordine, însă, îl apropiară de legendarul rege Midas, spunând că, după cum acela preschimba tot ce atingea în aur, Migas transformă întreg mediul înconjurător în căcat.

„Dacă ne-am lua după bou, am ajunge să ne mănânce şoarecii!” – îşi ziceau între ei comisarii şi agenţii, când ieşeau la câte-o bere. În replică, ministrul îşi etichetă subordonaţii drept o gaşcă de beţivani. Aceste contre făceau, evident, deliciul presei, care le mai şi exagera uneori, din lipsă de alte subiecte, mai interesante.

În afară de Migas, boul sifilitic ori Apis, ministrul mai era poreclit şi Rozătoarea, circulând zvonul că ar avea mamă iepuroaică. Era, însă, mai mult un zvon, pornit se pare de la configuraţia sa asemănătoare cu a unui hârciog şi de la un defect al danturii. Cum binevoitori care să-i aducă la cunoştinţă toate aceste vorbe se găseau din belşug în minister, Migas devenea adeseori depresiv, izbucnind la adresa felinelor din subordine:

– Sunt nişte branconieri, care nu ştiu să facă altceva decât să branconeze! Da, asta fac ei! Branconează!…

De câteva ori îi expedie şi pe reprezentanţii sindicatului cu formula:

– Nu stau la discuţii cu branconierii! Vreau o instituţie fără branconaj!

Cum aceia veniseră oricum doar formal, ridicară din umeri, îşi înfoiară cozile şi-l dădură dracului.

– Hai, dacă ne-ar face corupţi, n-am zice nimic, pentru că suntem! Dar, care-i felina să nu se lase coruptă? Însă, braconieri? Ce-am braconat noi? Că doar nu vânăm pe moşia lu’ tac-su!…

De regulă, aceste observaţii se încheiau cu câte-o concluzie de bun simţ:

– Dă-l în mă-sa de prost!

Este de la sine înţeles că treaba în inspectoratele şi secţiile de Poliţie mergea de la sine, coordonarea ministerului fiind una doar teoretică sau nici măcar atât. Adevărat, Migas ameninţa permanent cu restructurări, însă exista oricând posibilitatea de-a trece în sectorul privat, aşa cum o făcuse şi Nataşa. Multe pisici, însă, preferau să mai socializeze cu colegii de secţie, ezitând să îmbrăţişeze ferm munca de detectiv particular, tocmai la gândul că aceasta preschimbă poliţistul prietenos într-un însingurat mizrodent[1].

Primind la minister tone de plângeri din toată ţara, Migas se simţi copleşit. „N-am timp să citesc nici romanele lui Vania Usca, şi ăştia ar vrea să le citesc toate tâmpeniile lor!” – îşi zicea cu obidă. Din fericire, consilierul Ciornei ştia să rezume:

– Cei mai mulţi reclamă faptul că suspecţilor nu li se spun drepturile…

Pe dată, Migas dispuse să se trimită o circulară prin care cerea imperativ ca reţinuţilor să le fie citite sau rostite drepturile. În teritoriu, poliţiştii se amuzară grozav, iar când prindeau câte-o rozătoare îi recitau la mişto:

– Ai dreptul să taci sau să turui, să te caci pe tine ori să încerci să fugi, că-i tot aia şi eşti halit oricum!

.

 

La începutul mileniului trei, pisicile trăiau intens, mergând la şcoală de pe la şase luni şi studiind aproape un an, după care-şi susţineau probele pentru absolvirea Bacalaureatului. Dacă, la început, pisicile cu bacalaureat se bucurau de-o preţuire aparte, după ce motanul Fumuriu ajunse, fără bacalaureat, ministru al Educaţiei şi Cercetării, mulţi pisoi îşi ziseră că şcoala-i doar o fandoseală şi zelul pentru învăţătură se diminuă.

În şcoală se studiau mai multe discipline, precum Torsul, Vânătoarea, Religia, Mieunatul (morfologia şi sintaxa), Nutriţia, Igiena şi Sportul. După un an de studii, elevul putea opta pentru două discipline din care să-şi susţină Bacalaureatul.

Nataşa îşi aminti cum, în timpul şcolii, se simţi atrasă de două obiecte oarecum contradictorii: Religia şi Vânătoarea.

Multe săptămâni se gândi la adevărurile profunde, transmise prin Tradiţie, despre viaţa fericită pe care o duceau pisicile in illo tempore. Create după chipul şi asemănarea Divinităţii, se zbenguiau într-o natură diafană şi incoruptibilă, avându-l pe posse non mori ca pe un dat pe care aveau să-l dezvolte până la fixarea în veşnica existenţă fericită. Atunci veni şoarecele – cea mai neruşinată dintre vieţuitoare – şi le şopti primelor feline: Nu vă vine, câteodată, poftă să mai haliţi şi ceva bun? Dar, Igor, primul motan, îi răspunse ferm: Pleacă, băi, spurcăciune, cu intrigile tale, că n-am ajuns noi să ne luăm după o rozătoare! Din nefericire, bipezii n-au fost la fel de înţelepţi şi, din pricina lor, răul a intrat în lume, diafanul devenind grosier, iar pisicile au tras-o şi ele, măcar că n-aveau nicio vină. De atunci, orice felină este rezervată faţă de bipezi, pe care-i socoteşte slujitori – de cele mai multe ori – nevrednici, şi detestă rozătoarele, care le-ar fi dorit căderea. De aici, firesc, pasiunea pentru Vânătoare, deşi Religia învaţă că ori de prinzi şoarecele, ori de nu-l prinzi, toate sunt deşertăciune în starea de cădere, şi aşa va fi mereu până când lumea nu se va înnoi.

„Deşertăciune sau nu, e mai fain să-i prinzi!” – concluzionă pisica, intrând iniţial în Poliţie.

Chiar dacă, aşa cum s-a dedus, pisicile nu făceau cine ştie ce şcoală, existau unele exemplare cu înclinaţie către Ştiinţă, aşa cum era Albert, patronul cafenelei Le Chat Noir – locul de întâlnire al comisarilor, agenţilor şi detectivilor particulari, chiar dacă în local mai intrau şi interlopi.

Nataşa îi găsi pe cei doi foşti colegi ai săi, Vasea şi Taras, alături de patron. Acesta făcuse cinste cu un rând de coniac, aşa că se simţea îndreptăţit să sporovăiască:

– După circa patru luni de cercetare, mi-a picat fisa: Energia este egală cu masa ori viteza luminii la pătrat!

– Adică? – întrebă Nataşa, mai mult de dragul conversaţiei, observând că cei doi comisari se gândesc la altceva.

– Adică, o pisică dacă vrea să aibă energie, trebuie să ia masa cu regularitate!

– Şi cu lumina ce-i?

– Păi, e mai fain să haleşti pe lumină, ca să şi vezi ce mănânci! – explică Albert.

– Bun, da’ de ce zici că viteza luminii?…

– Păi, lumina vine cu viteză, nu? Apeşi întrerupătorul şi… pac! Se face lumină în toată încăperea…

– Mda… Şi de ce la pătrat?

– Păi, lumina nu merge doar pe o direcţie, ci se răspândeşte pe lăţime şi pe lungime, deci poţi imagina un pătrat… Sau, mă rog, un cerc, da’ orice pătrat se înscrie într-un cerc, aşa că-i tot aia…

– Şi înălţimea? – obiectă Nataşa, deprinsă cu analizele temeinice. Că lumina merge şi-n înălţime, dovadă că putem vedea muştele de pe tavan…

Aici, Albert o cam sfeclise. Dacă şi-ar fi schimbat formula, spunând la cub, nu era sigur că aceasta nu ar atrage consecinţe nedorite. În cele din urmă, mai dădu un rând şi recunoscu că a luat formula de-a gata de pe o bucată de ziar găsită la closet. Apoi, ruşinat oarecum, se retrase la bar.

– Slavă Domnului! – făcu Taras, pe care-l plictiseau discuţiile ştiinţifice. Trebuie să vină şi Oleg, autopsierul, să vedem ce ne poate spune nou despre cazul şoarecelui mort…

Nataşa propuse ca, până să se apuce de treabă, să comande nişte fructe de mare.

– Măcar atât o fi valabil din ce-a spus Albert, că nu-i bine să sărim peste mese!…

.

Autopsierul Oleg veni în Le Chat Noir gata beat. Cum explică mai apoi, după cercetarea cadavrului se mai întâlni cu câţiva foşti colegi de şcoală şi, cum se întâmplă de obicei, luă birturile la rând.

– Poate după obiceiul tău – observă Nataşa -, că eu ştiu să mă fac mangă într-un singur local într-o zi, nu toate felinele sunt frivole!…

– Mă rog – admise Oleg, nepăsător. Bă, voi l-aţi auzit pe Fumuriu ce tâmpenii vorbeşte? Cică, pisica este substantiv de gen neutru… O pisică – doi pisici… Hî, hî, hî!

Toţi îşi dădură seama că râsul autopsierului este unul forţat. I-ar fi fost mai pe pofta inimii să râdă firesc, hă, hă ,hă!, – însă, de când preşedintele a compromis acest mod de-a râde, toţi motanii cu oarecare educaţie evitau să se asemene cu golanul năpârlit, cum era gratulat alesul naţiunii de către aceeaşi naţiune.

Socotind că spusa ministrului Fumuriu va fi dată în reluare, comisarii-i solicitară lui Albert să pornească televizorul.

– Pune-l pe Felina 3, că pe Cotoi 1 dă doar tâmpenii! – mai strigă Vasea.

Cum viaţa pisicească este una tumultoasă, postul Felina 3 prezenta o declaraţie nouă, aparţinând mâţei Elba, fiica preşedintelui năpârlit. Elba era, desigur, o poreclă, aluzie la bateriile fabricate în Timişoara, urmărindu-se o apropiere între mâţâită şi-o maşinărie care merge pe baterii, cu sugestia că individa ar fi o creatură nedesăvârşită, mai mult artificială decât vie. Elba tocmai explica unei reportere:

– Este pisici care vrea să vorbeşte cu tine şi pisici care nu vrea să vorbeşte cu tine… Dar, în vreme ce mulţi dintre noi abia edităm mieunături, tata editează miorlăieli!

– Futu-ţi litiera cui te-o editat! – izbucni Taras, scârbit.

– Şi ce mai ştii despre şoarece? – îl întrebă Nataşa pe Oleg, căutând să schimbe subiectul.

– Păi, este-o rozătoare dăunătoare, transmiţătoare de boli şi, în plus, extrem de plodicioasă… – răspunse autopsierul.

– Mda, asta ştim şi noi! – interveni Vasea. Colega te întreba despre victimă…

– Aaa, ăla? E mort.

– Şi asta ştiam. Însă, care e cauza decesului?

– Nu-i mai bate inima. Sângele nemaicirculând, creierul încetează de a fi oxigenat şi se instalează…

– Lasă astea! A fost omorât? – punctă Taras.

– Presupun. După dantură, părea relativ tânăr. Oricum, e mort de mai mult timp, nu mai e bun de mâncat!

– Otravă? – propuse Nataşa o soluţie.

– Nu cred, că n-avea spume la bot şi nici limba neagră…

– Vreo împunsătură de ac?

– N-am observat…

Nataşa se gândi o vreme şi expuse cazul aşa cum îl percepuse ea:

– Aşadar, avem şoarecele A decedat. Nefiind strivit ori sfâşiat, e limpede că nu i-a făcut felul nici vreun biped, nici vreuna de-a noastră. Înseamnă că a fost lichidat de semeni de-ai săi. Acum, dacă şoarecele A este ucis de şoarecele B, poţi să-l prinzi pe B, îl îngurgitezi, şi-ai rezolvat cazul, întronând Dreptatea. Dar, e o dreptate parţială şi insuficientă. Însă, dacă şoarecele A este victima unui complot, sau a unei răfuieli între bandele de rozătoare, vinovaţii sunt puzderie şi, pentru a-i deconspira…

– Tocmai am lucrat la Teoria Conspiraţiei – interveni patronul Albert, enervându-i pe toţi.

.

 

Pe la al nu se ştie câtelea coniac, pisicile începură o discuţie principială:

– Eu n-am reuşit să pricep – spuse Oleg – cum vine treaba cu separarea puterilor în Stat…

– Păi, e simplu! – răspunse Nataşa. De pildă, este puterea legislativă, adică legiferezi că rozătoarele sunt abominabile şi trebuie stârpite. Apoi, vine puterea judecătorească: le judeci şi, pe cale de consecinţă, le condamni. Urmează puterea executivă, adică le execuţi, sau, cum greşit se spune adeseori, serveşti masa. La sfârşit, vine a patra putere în stat, adică presa, şi te apreciază pentru râvna depusă ori, după profilul ziarului sau al postului, îţi urează să-ţi fie de bine!

– Aici nu înţeleg! – insistă Oleg. Bun, cu presa am priceput, da’ celelalte  trei le facem tot noi…

– Da, însă separat! Că nu legiferezi, condamni şi execuţi în acelaşi timp!

– Şi când le arestezi, ce e? – interveni şi Taras. N-ar trebui să se discute şi despre puterea poliţienească?

– Ăla-i divertisment – aprecie Nataşa. Mă rog, i se poate spune şi a cincea putere în Stat, dar astea-s simple etichetări, nu contează prea mult…

– Dar, cum s-ar putea explica sintagma drepturile rozătoarelor? – plusă autopsierul.

– Simplu! De câte ori au de-a face cu noi, le respectăm drepturile, în sensul că facem Dreptate. Evident, dacă sunt nemulţumite, pot depune plângere la cea mai apropiată secţie de poliţie, însă până acum n-a fost cazul…

– Ar fi şi destul de dificil să depui plângere când te dizolvi în sucul gastric al vreunui motan – observă Vasea.

– Ce să-i faci? Asta e! Avantaje şi dezavantaje… – conchise detectiva.

– Şi care-ar fi avantajele? – păru surprins autopsierul Oleg.

– Avantajul e că ne săturăm! – veni lămurirea.

În timpul acestor explicaţii pertinente, un şoricel intră în cafenea şi-l abordă pe comisarul Taras:

– Aici rulează filmul cu Tom şi Jerry?

– Nu, nu aici. Aici e cafenea, filmul este la cinematograf.

– Şi cinematograful unde-i? – insistă şoricelul.

– Drept înainte! – răspunse Taras, dându-i drumul pe esofag.

Colegii-l mustrară pe dată:

– Ce faci? Trebuia interogat înainte, poate ştia ceva despre asasinat!…

Taras îşi dădu urechile pe spate, cu sensul: „Acum, asta e!”, apoi improviză un răspuns:

– Mai găsim şi alţii…

Totuşi, era un abuz în serviciu, iar aceasta o ştia şi comisarul. Firesc ar fi fost să interogheze rozătoarea, aflând unde e locul de întrunire a conspiratorilor care vizionează filme interzise, de propagandă favorabilă infractorilor. După cum procedează adeseori şi bipezii, Taras căută să mute centrul de greutate:

– Aşa ar merge un absint după şoarecele ăsta!…


[1] Urâtor de rozătoare.

.

Recomandări: Colţul cu muzică, Ela Roseni, Gabriela ElenaLecturi recenzate.

Anunțuri