O mie şi una de zile – 4

17 comentarii

.

A treia seară

 

 

– Hai, că-mi spui povestea în timp ce mâncăm! – spuse Şerban cam abrupt, nedorind să mai aştepte şi vădind astfel că poveştile Ştefaniei îl acaparară.

– N-ai uitat nimic? – interveni domnul plutonier-major Onici.

Cămătarul răspunse printr-un gest ce vroia să spună: ştie Sandu deja, iar Sandu ne aduse câteva sticle de Armagnac, reminiscenţe ale furtunosului veac al XIX-lea.

Neavând de ales, Ştefania începu să spună:

 .

Povestea cu hamalul şi cu cele trei copile

 

 

Se spune că era odată un hamal pe numele său Radu. Chiar dacă prin hamal  se înţelege mai ales muncitorul care transportă poveri în gări şi porturi, Radu era hamal în înţeles mai larg, cărând poveri oriunde apuca, mai puţin în porturi, căci locuia în Câmpia de Vest.

Într-un fel, munca hamalului se aseamănă cu cea a plasticienilor. După cum pictorul ori sculptorul trebuie să cunoască sistemul osos şi pe cel muscular, putând să ignore sistemul nervos, la fel, hamalul se bazează pe un sistem osos şi muscular funcţionale, apelul la sistemul neuro-vegetativ fiind facultativ. Radu sintetiză acestea într-o vorbă memorabilă: „Câtă vreme te ţin oasele să cari, ai mereu de lucru, nici nu bagi de seamă că-i recesiune!”. Fireşte, şi muşchii trebuie să-şi aducă aportul, dar Radu socoti aceasta ca fiind subînţeles.

Înrudirea cu artiştii nu era, în cazul hamalului Radu, doar una de suprafaţă, ci el îndrăgea muzica, pictura şi poezia, uneori încropind chiar mici creaţii.

Munca brută avu în curând efecte secundare, Radu devenind o fire platonică. Nu doar că mirosea mai tot timpul a transpiraţie, însă platonismul se înfiripă pe nesimţite în întreaga sa structură astfel că ajunse să-l socotească a fi de la sine înţeles. Aceasta, însă, nu-l făcea insensibil!

Având de cărat un pian la etajul patru, fu omenit de proprietara Raluca cu un pahar de ţuică. Zâmbetul fetei îl făcu vorbăreţ:

– Văd că vă place muzica! Şi eu ştiu să cânt, manele… Vreţi să auziţi?

– Nu acum! – răspunse frumoasa tânără.

„Adică, cum, nu acum? Da’ când? Că doar n-o să mă cheme toată ziua să-i car ceva! Totuşi, n-a zis niciodată, aşa că a lăsat deschisă o portiţă” – gândi flăcăul, în vreme ce-şi termina paharul de ţuică.

Seara, îşi povesti păţania băieţilor din birt, mărturisind că Raluca i-a inspirat începutul unei poezii:

Când car pianul la Raluca

– Da’ n-am continuare, nu-mi vine nicio rimă la Raluca.

Nuca – îl ajută un profesor de tumbe.

Radu reţinu rima, deşi încă nu ştia în ce context o va folosi.

La scurt timp, o altă tânără superbă îl angajă să care rame într-un atelier de pictură situat la mansardă. Fata se numea Ramona şi, în ochii lui Radu, se asemăna unei ramuri înflorite de cireş.

– Văd că pictaţi… Şi eu îndrăgesc pictura, am un tablou cu un splendid apus de soare îndărătul unui lac pe care plutesc câteva lebede şi din care se adapă un cerb şi-o căprioară. Iar în dormitor, am pus o pictură de-a mea cu o felie de lubeniţă, un cuţit şi alte câteva prostii…

– O natură statică, probabil – zise femeia, pe-un ton ce dădea de înţeles că ar mai avea şi altceva de făcut.

Seara, hamalul trebui să bea întâi două pahare de lichior, până să poată rosti mai mult oftat:

– Ah, Ramona!…

Dacă Raluca şi Ramona îl marcară pe flăcău, Raisa îl răvăşi cu desăvârşire. Fu prima femeie care-l făcu să se simtă cu adevărat hamal, căci o întâlnise chiar în gară. Venise tocmai din Republica Moldova, cu două valize destul de grele. Până la taxi, Radu şi încropise primele versuri ale unei manele:

            Are părul ca caisa,

            Nu e fată ca Raisa.

Dar fata nu înţelese, ci-i dădu plata, mormăi spasiva şi urcă în autoturism.

Zadarnic o căută Radu pe Hi5, Facebook ori Netlog, căci nu găsi nicio tânără din Republica Moldova cu chipul Raisei.

Cum Raluca, Ramona şi Raisa reveneau adeseori în confesiunile flăcăului, băieţii din birt începură să-l ironizeze:

– Ra-Ra-Ra! – făceau ei în cor.

– Hai, bă, terminaţi odată! – se burzuluia el.

Da’ ei, vezi să nu termine!

.

Recomandări: Colţul cu muzicăDana Pătrănoiu, Link-Ping, Mirela Pete, Popa Ţeapă,  Schtiel, Shayna, Teo Negură.

O mie şi una de zile – 3

17 comentarii

A doua seară

 

– De ce-ai numit ciclul O mie şi una de zile, dacă noi ne vedem mai mult seara? – dori interlopul Şerban să afle.

– Pentru că, de regulă, vorbim despre zile de lucru, chiar dacă persoana prestează seara. Tu, când îţi trimiţi protejatele la produs, nu te exprimi tot astfel? – replică Ştefania.

– Sincer, dacă fetele vin cu banul, nu prea-mi bat capul cu orarul lor. Dar, azi ai vreo poveste?

– Am, dar să luăm un homar mai întâi…

Sandu aduse homarul şi cincisprezece sticle de Beaujolais Blanc din 1961, una pentru cei doi şi restul pentru noi, obişnuiţii localului. Ştefania termină de mâncat, se drese cu o gură de vin vechi, apoi decise să rămână în registru pescăresc:

.

Povestea pescarului Filip şi-a peştelui năzdrăvan

 

Dacă pescuitul fusese întotdeauna o pasiune pentru bugetarul Filip, după ce se văzu disponibilizat deveni un mijloc de subzistenţă. „Măcar, să am ce pune-n farfurie până ce ies din sistem!” – îşi zicea, ca să-şi facă curaj, deşi ieşirea din sistem vine adeseori mai lesne dacă nu ai ce pune-n farfurie. Dar, logica nu era tocmai punctul forte al fostului bugetar.

„Interesant! Dacă înainte simţeam mirosul apei, discerneam vreo opt calităţi diferite de vânt, mă îmbătam, într-un cuvânt, de poezia bălţii, acum vin aici cu entuziasmul cu care mergeam odinioară la serviciu, adică bifez doar o îndatorire şi-s interesat doar de cantitatea capturată” – medită el, zvârlind momeala.

Ca un făcut, pierdu cinci râme fără să prindă niciun peşte. „Măăă! Zici că le scoate cu furculiţa” – făcu înciudat.

Văzând că-şi pierde vremea, pescarul Filip trecu prin apă cu minciogul, doar ca să facă ceva, şi nu mică-i fu mirarea când se pomeni în plasă cu un peştişor auriu care morfolea între buzele musculoase o jumătate de râmă.

– Da’ tu cum ai nimerit în minciog? – îi veni lui Filip să rostească.

– Prin repartiţie! – îl ironiză peştele. Însă, nu trebuie să mi te adresezi la pertu, că nu suntem prieteni pe Facebook, poţi să-mi vorbeşti şi cu Dumneavoastră, că înţeleg…

Pronumele de politeţe fusese rostit cu o asemenea intonaţie încât înţelegea până şi-un bugetar disponibilizat că trebuie majusculat.

– Dumneavoastră, însă, ştiţi să vorbiţi? – reuşi să îngaime.

– Depun eforturi în acest sens – îşi continuă captura ironiile. Altceva mă preocupă, în schimb. La câte supermarketuri aveţi, ce vă tot mână la baltă? Doar găsiţi acolo mistreţ, căprioară, ceafă de porc, stridii, caracatiţă, sparanghel, bere belgiană, caviar…

Filip simţi că-l ia cu leşin ascultând pomelnicul peştişorului auriu.

– N-am bani – replică, dorind să scurteze discuţia.

– Păi, nici eu nu am, da’ de aia nu vin la tine-acasă să te vânez! În schimb, tu eşti toată ziua la baltă. Ori eşti rapidist de ăla, cu nicio masă fără peşte?…

– Nu-s rapidist, am mamă nemţoaică! – se apără Filip. Dar, cum spuneam, nevoia mă mână-ncoace… Am fost disponibilizat.

Peştişorul nu-l prea luă în serios, căci îl ştia de pescar de mulţi ani şi, în plus, nu era la curent în detaliu cu ceea ce înseamnă reformarea Statului, chiar dacă observă că de vreo doi ani se înmulţiră doritorii de peşte de apă stătătoare.

– Mda… – făcu, trădându-şi lipsa de chef. Cred că trebuie să-ţi îndeplinesc alea trei dorinţe.

Filip făcu pe dată în minte conexiunile necesare cu basme auzite în vremea copilăriei şi se gândi la o listă de priorităţi.

– Întâi, mi-aş dori să am ce mânca… – fu cea dintâi grijă.

– Bine. Ţine-aici bonuri de masă. Dacă eşti cumpătat, îţi vor ajunge vreo doi ani. Da’ nu te-apuci de băutură!

Om cumpătat, Filip încuviinţă din cap, apoi spuse că ar vrea ceva bani.

– Deh! Că nu aţi putea niciunul să cereţi bani şi din ei să vă cumpăraţi mâncare, întotdeauna vreţi mâncarea moca! – observă peştele, dar îi dădu trei perle negre pe care-l învăţă unde să le vândă cu profit maxim.

Filip ezită o vreme, apoi îşi spuse şi cea de-a treia dorinţă:

– În sfârşit, dacă aţi putea… în Orientul Apropiat i se spune zebb… Nu că aş fi foarte preocupat de subiect, însă, mă înţelegeţi…

– Nu te-nţeleg, dar asta contează mai puţin! – scurtă peştişorul. Câţi centimetri?

– Douăzeci!

– Bun. Dar, aplicând reducerea de douăzeci şi cinci de procente şi scăzând sporurile, care nu se mai acordă din pricina crizei, rămâi cu opt centimetri pe care să-i stăpâneşti sănătos! Oricum n-ai cerut-o funcţională, aşa că ţi-e de-ajuns!…

Ca prin farmec, peştişorul dispăru din minciog, iar pescarul Filip porni către magazinul Billa. Oprindu-se într-un tufiş să urineze, observă că reducerile operate nu-l deranjează defel, astfel că aprecie întâmplările din acea zi ca pozitive.

.

Recomandări: Almanahe, Colţul cu muzică, Daurel, Ela Roseni, Gabriela Elena, Imagini, Lilli, Link-Ping, Rokssana, Schtiel, Shayna, Teo Negură, Theodora Marinescu.

O mie şi una de zile – 2

33 comentarii

Foto: Ochiul Drept

O mie şi una de zile – 1

.

Prima seară

 

 

Joncţiunea între Şerban şi Ştefania se realiză lesne, fiecare socotind că-l va duce cu preşul pe celălalt. „Îi dau puţin cu vrăjeala, o îmbăt, iar apoi îmi satisfac pornirile bestiale… Să nu uit să şi filmez!” – îşi zise cămătarul.  „Îi bag o poveste, între timp el se-mbată, îl mai jumulesc de nişte bani şi-i dau întâlnire pe mâine tot aici” – plănui fata.

Cum amândoi socoteau de folos să-l îmbete pe celălalt, alegerea localului Dinar se impuse ca de la sine.

Fin psiholog, Sandu le aduse câte-un pahar cu coniac Martell, neuitând să adauge:

– Avem şi stridii…

– Să nu-ţi spun o poveste? – întrebă Ştefania, dornică să-l determine pe însoţitor să vorbească cât mai puţin.

– Ba da! – acceptă interlopul. Dar, să fie cu cap şi coadă, că eu nu-s Şahriar, să aştept după finalul poveştii o săptămână!…

– Perfect!

Aici, interveni domnul plutonier-major Onici, fidel al aşezământului:

– Păi, dă o tură de Martell la toţi, ca să ascultăm şi noi!

Şerban făcu un semn către Sandu, cu sensul „Adu cât e nevoie şi ne socotim noi!”, iar Ştefania începu să povestească:

.

Povestea cu investitorul străin şi cu duhul

 

 

Era odată un investitor străin care merse într-o cetate cu regim termic normal, doritor să investească. Dar, în acea cetate era destul de dificil de investit.

– La ce te-ai gândit? – îl întrebă un afacerist local, vrând mai mult să-l ţină de vorbă şi să-i bea banii.

– Aş face o fabrică de bere… – zise investitorul.

– Avem, nu ne trebuie!

– Păi, atunci aş putea investi în fabrica existentă…

– Ba nu poţi, că directorul vrea s-o falimenteze.

– Da’ de ce s-o falimenteze?

– Ca să fie scoasă la privatizare şi s-o cumpere el.

– Şi cum o falimentează?

– Face bere proastă şi oamenii nu mai cumpără.

– Şi după ce devine proprietar, intenţionează să facă bere bună?

– Draci! Tot din asta, da’ până atunci se obişnuiesc oamenii. Îi pune-o etichetă mai atractivă, bagă ceva bani în publicitate şi se rezolvă…

– Atunci, aş putea să ridic un cartier de blocuri – încercă investitorul alt tărâm.

– Ai putea, dar întâi trebuie să mergi la Primărie, la Ministerul Mediului şi la Dezvoltare, dai ce ai de dat, îţi iei aprobările, după care vii şi discuţi cu mine…

– Sau un patinoar…

– Pe ăla-l face altcineva.

Din vorbă-n vorbă, investitorul înţelese că nu-i chiar atât de simplu de investit în acea cetate, deşi, dacă ai fi dorit să prăpădeşti banii, ai fi primit pe dată ajutor calificat. Cum băutura-l cam ameţise, o porni pe jos către hotel, trecând pe lângă cimitir. Noaptea de vară-l îndemnă să intre printr-o spărtură zărită-n gard. „Poate, voi investi în aşa ceva” – îşi zise, căutând o bancă.

La capătul unui şir de tuia, zări o scenă ce avu darul să-l uimească. O tânără de-o frumuseţe răpitoare, cu pielea lucind argintiu sub poleiala lunii, petrecea cu un domn. Boccaccio ar fi zis, probabil, că cei doi se desfătau, în vreme ce onor clientela Dinarului ar fi numit acţiunea lor drept mârleală sau babardeală.

– În cimitir? – se pomeni investitorul întrebând cu glas.

– Dar unde-ai fi vrut? – întrebă femeia. Dumnealui este fantoma lui Titu Maiorescu şi asta-i pedeapsa ce i s-a dat…

– Şi dumneavoastră?

– Eu m-am nimerit pe-aici.

Cum fantoma lui Titu Maiorescu îşi luă hainele şi dispăru în beznă, investitorul rămase cu femeia şi, stimulat de vinul băut cu omul de afaceri, îi propuse creaturii să înlocuiască pedeapsa cu un fel de premiere, iar tânăra consimţi.

Pentru a scuti cititorul de lungimi obositoare, amintim că zorii-l găsiră pe investitor răvăşit, odihnindu-se pe banca unui parc, loc în care a şi fost reţinut de-o patrulă de poliţie, observându-se că umblă de colo-colo, fără treabă.

Ajuns în arest, investitorul începu să urle de îndată ce folosi tineta, apoi bătu în gratii şi strigă:

– Titu Maiorescu mi-a îmbolnăvit iubita de blenoragie!

Gardianul Târziu, măcar că habar nu avea cine e Titu Maiorescu – căci s-ar fi minunat să afle că-i o fantomă! – decise să-i dea drumul.

– Oricum, nu reprezintă pericol social – îşi justifică decizia -, iar dacă îl mai ţinem aici, o să urle de câte ori se pişă, de nu mai poţi închide-un ochi toată noaptea!

.

Recomandări: Almanahe, Bianca Rus, Carmen Amza, Colţul cu muzică, Ela Roseni, Elena, Gabriela Elena, Karina,  Lilli,  Max Peter, Ragnar, Rokssana, Shayna, Sibilla, Simion Cristian, Teo Negură, Tuzdicoz, Zina, Augustin Rădescu, Mirela Pete, SchtielTheodora Marinescu, Tu1074, Dana Pătrănoiu, Dumitru Agachi, Matilda, Nicu Scutaru, Ana Pauper, Imagini, Gabi123, Răzvan Cătălin Rinder, Artistu, Nicu, Daurel, Dan Văideanu, Clipe de Cluj, Supravieţuitor, Adela Onete, Orry, Mircea Suman, Gabriela Savitsky, Bogdan Onin, Cora Bogdan, Cornelius, Nea Costache, Iulia Radu, Cmp, Popa Ţeapă, Grig, Deepiny, Cleo,  Paul G. Sandu, Sebra, Androxa, Anamaria Deleanu, Cella, Dispecer, Kadia, Sara, Doru, Adriana, Napocel, Mona, Abbilbal, Carmen, Alexandru, Neuroanchiloza, Boghi, Radu, Aurora Georgescu, Dexign, Zinaida, Ulise, Liliana Chiaburu, Pandhoraa, Alex Mazilu.

Destin

25 comentarii

Dacă naşterea i-a fost vestită de apariţia pe cer a două curcubeie, copilăria Nataşei a fost o continuă pendulare între bibliotecă şi Jewel Quest 2.

.

Recomandări: Almanahe, Carmen, Clipe de Cluj, Colţul cu muzică, Dana Pătrănoiu, Ela Roseni, Lilli, Mirela Pete, Ragnar, Rokssana, Shayna, Teo Negură, Theodora Marinescu.

O mie şi una de zile – 1

21 comentarii

Foto: Colţişor de rai

.

Povestea cu cămătarul Şerban şi cu fratele său, inginerul Zaharia

 

 

Chiar dacă singur Dumnezeu deţine atotştiinţa, dezvoltarea serviciilor secrete şi-a metodelor de urmărire ne-a făcut să cunoaştem destul de în amănunt povestea a doi fraţi şi-a peripeţiilor acestora, peripeţii care, la urma urmei, s-ar cufunda cu totul în banal dacă nu le-ar salva măiestria epică.

Şerban apucase de tânăr pe calea ajutorării semenilor, împrumutându-i cu bani pe cei aflaţi în nevoi contra unor dobânzi – în opinia sa – modice, în vreme ce fratele său, Zaharia, fiind o fire lipsită de simţ practic, urmă un institut politehnic şi deveni inginer. Cei doi se amăgiră vreme îndelungată că sunt fericiţi, socotindu-se liberi să-şi facă damblalele în vreme ce soţiile iubitoare îi aşteptau acasă. O vreme, nu dădură crezare zvonurilor că soţiile lor n-ar fi într-atât iubitoare, cât iubăreţe. Mai apoi, mărturiile înmulţindu-se şi apărând şi dovezi palpabile, cei doi trebuiră să accepte evidenţa.

– În secolele trecute, ni s-ar fi spus încornoraţi! – medită Şerban, pe la al patrulea coniac.

– Şi acum? – dori fratele său să afle în ce categorie se înscrie.

– Acum… fraieri, papagali vopsiţi, ciuri-buri… chestii de astea. Partea mai nasoală e că nici nu prea ai ce să le faci! Dacă am fi în Mongolia… Ştii ce păţesc tipele ca ele în Mongolia?

– Nu – zise inginerul cu sinceritate.

– Nici eu, dar îţi dai seama că nu le lasă ăia aşa! Numa’ la noi: drepturile omului, dracu, lacu, că să nu le baţi să rămână semn… Adică, ăştia ar vrea să stai tot timpul acasă şi să le păzeşti!

– Păi, nu poţi! – observă Zaharia.

– Aia ziceam şi eu!

– Şi-acum, ce facem cu ele? Divorţăm?

– Draci! Adică, după ce s-au destrăbălat, să ajungă şi la partaj? Eu, pe-a mea, o trimit la produs!

– Şi pe-a mea?

– Şi pe-a ta!

Sosind încă un rând de coniac, cei doi îşi dădură seama că răzbunarea e firavă.

– Din moment ce două din două au făcut-o, rezultă că toate femeile sunt la fel! Ar trebui să le-o plătim tuturor… – clamă Şerban.

– Ar trebui, da’ nu poţi să le trimiţi la produs pe toate! Nici nu e atâta cerere…

– Mă gândeam la altceva. Cum împlineşte una optsprezece ani – ca să nu mă pomenesc urmărit penal -, o seduc! Apoi, mă distrez cu ea, îi dau papucii şi, când i-o fi lumea mai dragă, îi postez pozele pe internet!

– Şi eu? – întrebă inginerul, care nu se simţea capabil de performanţe similare.

– Tu te uiţi pe net şi te amuzi!

Aşa cum se întâmplă de obicei pe lumea aceasta, planul celor doi fraţi fu aflat destul de repede în oraş. Dacă Zaharia prezenta interes mai mult pentru bănci, care căutau să-şi recupereze creditele, Şerban păru multora o ameninţare serioasă.

– La banii lui, o să ni le mârlească pe toate! – se îngrijorară câţiva din stâlpii cetăţii.

Singură Ştefania, fiica viceprimarului, mai putea salva cinstea fetelor, de-ar fi lăsat-o tatăl său. Din fericire, aceasta nu-i ceru permisiunea, alegând să acţioneze.

„Am să-l vrăjesc cu o mie şi una de scorneli de-o să-l ţin cu aia bleagă trei ani de zile, başca o să-l şi jumulesc de bani! Vedem noi care pe care, fraiere!”

.

Recomandări: Ela Roseni, Gabriela Elena, Lilli, Rokssana, Theodora Marinescu.

Meşteşug

15 comentarii

Chiar dacă stăpâneşti peste un ducat, nu poţi fi numit duce cu adevărat până nu tocmeşti, la curte, un trubadur. Aceasta a intuit-o şi Charles, care-l luă pe lângă sine pe Gui. Neprovocat, Gui era un tip taciturn, astfel că ducele trebuia să-l îndemne:

– Ce stai? Editează fraze!

– Tata taie lemne… – improviza trubadurul.

– Întâi, că asta-i propoziţie, puteam s-o editez şi eu. Apoi, vreau fraze puse pe stihuri! – se arătă ducele Charles a fi fin cunoscător.

Nemaiputând s-o dea cotită, Gui se forţa:

De curând, agale

roibul mă purta;

cer senin era,

şi-naintea mea

tata – într-o vale –

lemnele tăia.

Ducele făcea doar un gest a lehamite din mână, blestemând în gând obiceiul de-a lua trubaduri pe lângă tine, ca şi cum n-ai putea trăi mult mai bine fără să-i asculţi editându-şi frazele. „Dar, fără trubadur, este prinţi care nici nu vrea să vorbeşte cu tine!” – îşi mai zise, împăcându-se oarecum cu starea de lucruri.

.

Recomandări: Ela Roseni, Nea Costache, Popa Ţeapă.

Bucurie

36 comentarii

Ieri, Fortuna mi-a surâs. Deşi ziua începuse banal, după prânz, la o intersecţie, călcai într-un căcat. „Ia uite, cum l-am nimerit! Şi nici nu se vedea…” – îmi trecu prin minte. Sigur, grosul l-am şters într-un smoc de iarbă, însă lăsai pe vârful pantofului un semn mărturisitor al bunelor auspicii. Mă simţeam înălţat sufleteşte, cam ca Rudolph Aspirant după ce postează comentarii pe vreun blog.

– Să fie-ntr-un ceas bun! – îmi urară băieţii, azi, în Dinar. În căcat până-n gât suntem, figurat vorbind, mâncăm toată ziua acelaşi nutrient, iar acum, ca o încununare, ai şi călcat într-unul! Ce mai tura-vura, eşti născut sub o stea norocoasă!

Într-o logică intrinsecă momentului, cerui o mămăligă cu gem şi-o bere la pet.

.

Recomandări: Adela Onete, Imagini, Mirela Pete, Rokssana, Schtiel, Theodora Marinescu.

Crăciun de criză

32 comentarii

Datorită anatomiei specifice speciei, Nataşa se poate juca cu orice pix, însă nu reuşeşte să-l prindă propice pentru scris. Din acest motiv, ca mai toate pisicile, foloseşte tastatura. Dar, când să-i scrie lui Moş Crăciun, s-a gândit: „Dacă-i trimit mail, la câţi îi scriu, n-am nicio certitudine că-mi va primi scrisoarea!…”

Însă Moş Crăciun, fiind năzdrăvan, cunoaşte aceste dificultăţi încercate de pisici în comunicare, astfel că veni din vreme, asistat de-un înger – ori ce-o fi fost -, pentru ca Nataşa să-i poată spune ce-şi doreşte în acest an.

– Vreau Whiskas cu somon, granule cu miel, cu viţel, nişte creveţi, scoici, caviar, brânză Camembert… – începu pisica să-şi expună preferinţele.

– Mda… – o întrerupse Moşul. Dar, părinţii nu-ţi dau din astea?

– Ba da, însă vreau să-mi aduci şi tu!

– Păi, nu-i bine să ne suprapunem!…

Asistentul părea pregătit să noteze, însă deocamdată nu-şi notă nimic.

– Atunci, aş vrea un grifoar… – se adaptă felina.

– Cred că ar mai fi, însă-i mai fain pe canapea! – îi sugeră bătrânul.

– Şi-o oliţă mai mare!

– Litieră se spune – o corectă oaspetele.

– Cum o fi, da’ vreau mai mare.

– Dar, tocmai s-au făcut nişte studii şi s-a descoperit că litierele mari sunt cancerigene. Altceva am vrut să te întreb! Nu vrei zăpadă de Crăciun?

– Ba da! – se bucură Nataşa.

– Perfect! Scrie – îi zise asistentului -: Nataşa vrea zăpadă de Crăciun.

– Păi, aşa am scris la toate… – începu acela să obiecteze, dar Moşul se încruntă şi îngerul – ori ce-o fi fost – se reculese.

– Am mai vrut să-ţi spun că am fost cuminte tot anul! – reluă Nataşa.

– Mă rog… – admise Moşul, pregătindu-se să plece.

– Şi-am învăţat şi două colinde, da’ fără cuvinte, numai melodia…

– Bine, bine! – mormăi Moş Crăciun, gata deja de-a intra într-un alt apartament.

.

Recomandări: Ana Usca, Caius, Clipe de Cluj, Ela Roseni, Ilarie, Mirela Pete, Ragnar, Rokssana, Theodora Marinescu.

Povestea pantofului cu talpa găurită

29 comentarii

– Ce miros! – observă un pantofior de damă violaceu, marca Ventura.

– Mda… – confirmă o surată Lacoste, de-un gri verzui.

Altădată un pantof pe cinste, ajuns în sacul cu vechituri un produs – ca să-i spunem în vreun fel – de la vestita fabrică Guban simţi că la el se face referire.

– Uite, că are şi gaură-n talpă! – reveni botina Lacoste.

Ventura aştepta doar prilejul să-şi trimită săgeţile:

– Gaura s-ar zice că e pentru aerisire, dar dumnealui se tot aeriseşte de când a fost lepădat. Îţi dai seama cum o fi mirosit când încă era-n activitate!

Cumpărat în 1992 şi făcut cadou unui renumit poet, Guban – ca să-l numim astfel – îşi pierdu fratele de curând. Poetul îşi vizită o iubită într-o suburbie şi, fugărit de câţiva flăcăi, o luase peste câmp. Pământul clisos de decembrie îşi ceru ofranda, astfel că în apartamentul din Timişoara mai reveni doar pantoful piciorului drept. Dacă gaura n-ar fi constituit un impediment major până-n 2020, desperecherea îl recomandă pensionării. „Şi ce tălpi aveam odată, piele sută la sută!” – gândi cu amărăciune. Brusc îi veni chef să se certe, zicându-şi că, la urma urmei, el şi-a urmat menirea, purtându-şi proprietarul la redacţie, prin birturi ori la RENEL ani în şir, în vreme ce fiţoasele de Ventura şi Lacoste zăceau într-un raft nebăgate-n seamă.

– E lesne să te lauzi cu forma bună după ce, o viaţă întreagă, n-ai făcut nimic! – ripostă, cu oarecare întârziere. Eu, în schimb, am colaborat cu un vestit poet…

– Mda, vreun alcoolic! – punctă Lacoste.

– Nu era alcoolic! – protestă pantoful găurit în talpă. Sigur, mai mergea şi la birt, însă doar din când în când…

– N-ar fi fost rău – interveni Ventura – să se şi spele din când în când…

„Asta, ce-i drept, a cam omis!” – îşi zise pantoful, dar simţi nevoia să-şi apere poetul:

– Cânta şi la pian!

– Da, cu talpa găurită, simţi mai bine pedalele… – îl ironiză pantofiorul violaceu, după care căută să schimbe subiectul.

.

Recomandări: Cella, Colţul cu muzică, DAPEla Roseni, Lilli, Mirela Pete, Ragnar, Rokssana, Shayna, Theodora MarinescuUlise.

Moşi de altădată

27 comentarii


Cu toate că, de obicei, sunt solicitat pentru a interpreta pe Făt-Frumos sau pe Adonis, în anii trecuţi, printr-un straniu concurs de împrejurări, am fost nevoit să accept rolul de Moş. Moş! Ce straniu sună acest cuvânt, asociat cu persoana mea!…
Oricum ar putea părea, nu cu foarte multă vreme-n urmă am fost Moş Crăciun, urmând a aduce bucuria la Grădiniţa cu program prelungit numărul 12, din urbea de baştină.
Conform scenariului, trebuia să intru, în timpul serbării, pe colindul Moş Crăciun cu plete dalbe. Apariţia a fost, ca de fiecare dată, una majestuoasă. Privindu-i pe copii cu luciri reci de metal, am întrebat-o pe crăciuniţa (conjuncturală) Rebecca:
– Ăştia-s?
– Da, ei sunt… – răspunse Rebecca, cu o şaisprezecime de glas.
– Vorbeşte ca oamenii! – i-am reproşat. Sau vrei iarăşi să iei ban?
Pentru cei care nu cunosc acest amănunt, Rebecca e persoana cea mai banată şi exclusă din blogroll-uri din toată blogosfera românească.
– Ei sunt… – repetă ea, de data aceasta ceva mai clar.
Trecui, îndată, la copii. Cum regulile Pedagogiei moderne recomandă metoda euristică, i-am întrebat:
– Şi, pe voi, vă învaţă astea ceva aici, sau freacă menta şi vor doar salarii de merit?
– Freacă menta, moşule!… – rânjiră copiii cu cruzime.
– Am bănuit… – răspunsei. Da’, nici voi nu cred că sunteţi mai breji! – adăugai, pentru echilibru. Să vă spun acum de ce-am intrat… V-am auzit cântând ceva despre mine şi, măcar că n-am recunoscut melodia, mi-am zis să-mi fac pomană… Cadouri, fireşte, nu v-am adus, căci cea mai mare parte, cum se întâmplă la noi, s-au furat! În plus, e şi criză, astfel că s-ar cuveni să primesc, nu să dau…
Nu ştiu de ce, copiii o priviră cu reproş pe Rebecca, iar aceasta cred că a roşit, dar nu se observa bine din pricina fondului de ten. Partea nostimă este că nici măcar nu apucase să se înfrupte din E-urile micuţilor…
– Cam bănuim noi cine a fost!… – spuse Flavius, comandantul grupei mijlocii.
– Bun, să lăsăm… – îi potolii. Ca să nu ziceţi că am venit la voi degeaba, ia’ arătaţi-i Moşului cum faceţi voi treizeci de genuflexiuni!…
Copiii se apucară pe dată să rezolve tema primită, în vreme ce părinţii mă felicitau care mai de care, solicitându-mă să merg pe la ei, pe post de Superdaddy. 
Ideea mi-a surâs, căci, decât moş…

.

Recomandări: Dispecer, Ela Roseni, Imagini, Lilli.

Older Entries Newer Entries