Foto: Alice Drogoreanu

.

2.

 

 

„În toate acţionează o lege a complementarităţii. Lângă dulce trebuie picant, unei decapotabile roşii îi stă bine, spre a-şi exalta strălucirea, pe gazonul de smarald, o ştire pozitivă va fi mereu urmată de trei ştiri negative şi tot aşa…” – gândea Crina[1], tolănită într-un şezlong pe plaja însorită. Aflată într-o staţiune situată la doar 5 kilometri sud de cea în care se cazase romanciera Oana, jurnalista cea roşcată avu parte de o vreme complementară celei ce aproape o lichefiase pe scriitoarea cea încercănată, gândurile Crinei confirmându-se şi din punct de vedere meteorologic.

„Sper să fie un concediu adevărat, nu doar literatură!” – îşi mai zise, pipăindu-şi pe dată urechile. Cu nu prea mult timp în urmă, jurnalista fusese Elfă, într-o scriere, având urechi alungite şi împodobite cu smocuri verzi. „Ce roman tâmpit!” – aprecie. „În primul rând, nu pricep de ce trebuie să le facă atât de lungi! Un ziar are opt, poate şaisprezece pagini, şi tot nu-l citeşte mai nimeni. Darămite o ditamai cărţoaie! Ca să nu mai vorbesc de conţinut… Dacă în romane sunt fabulaţiile unor minţi bolnave, la noi, în presă, este viaţă: delapidări, mitocănii, violuri, accidente, probleme sociale… Ce-i drept, le mai născocim şi noi! Altfel, de unde subiecte calde toată ziua bună ziua?…”.

Inspirând cu mulţumire briza sărată, jurnalista ceru un cocteil şi privi mulţimea care se foia pe nisip ori se arunca în valurile tumultoase ale mării. „De pildă, poate acel tânăr subţiratic se va îneca… Imediat, eu aş scoate o ştire de maximum 30 de rânduri, în care, pe un ton lacrimogen, aş arăta cum familia îl aştepta nerăbdătoare pentru a-i sărbători împlinirea frumoasei vârste de 21 de ani. În ziarul de mâine, dacă nu apare altceva, s-ar putea complica puţin istoria, lansând supoziţia că tânărul a fost asasinat de către un scafandru, plătit de amantul logodnicei sale… Un scriitor, plecând de la acelaşi fapt banal, s-ar pune pe-o ciorbă de două volume, plină de aşa-zise analize psihologice, încrengături, micimi omeneşti şi alte efecte ieftine. La urmă, iese că ăla, care s-a înecat de prost ce e, ar fi trecut de fapt prin nu ştiu ce drame, astfel că un fapt divers banal ar ajunge să fie situat sub acţiunea directă a Proniei… Şi unii mai dau şi bani ca să citească toate prostiile astea! Din fericire, fraierii sunt tot mai rari! Acum, ce-i drept, nici cu ziarele nu mă prea pot lăuda…”.

Brusc, Crina decise să înoate până la geamandură şi înapoi, astfel că intră în mare. „Cam aşa este şi viaţa noastră… Ne fixăm câte-un obiectiv, cum ar fi geamandura aia scorojită, doar ca să avem unde ne deplasa şi de unde să ne întoarcem. Esenţa tuturor lucrurilor este nestatornicia! Şi eu, în loc să mă bucur de concediu, sau ce-o fi însemnând şederea mea aici, caut mereu subiecte inedite… Să admitem că le-aş găsi. Le trântesc apoi în gazetă, pentru cei circa 40 de cititori ai mei, când, de fapt, dacă n-am şantaja câte-un politician ori n-am satisface vanitatea vreunei starlete, am putea închide şandramaua… Plus că mai vine şi câte-un scriitoraş care-ţi numără greşelile de ortografie, repetiţiile, anacoluturile, pleonasmele, redundanţele – de fapt, astea-s tot repetiţii! – şi ce-o mai găsi el pe acolo. De parcă, la un rahat de 3000 de euroi pe lună, ar trebui să scriem ca Cehov!”.

Terminând de înotat, roşcata prinse să-şi adune lucrurile şi se îndreptă către staţiune, cu intenţia de a poposi într-o cafenea. Descinzând în Standard, un bărbat o privi intens. Era Cal[2], un tip straniu, pentru care graniţa dintre munca de detectiv şi activitatea infracţională fusese întotdeauna foarte fluidă, astfel că pe seama sa se croiră tot felul de legende, niciuna dintre acestea nefiind tocmai măgulitoare.

– N-am cerut Campari! – îi reproşă Crina ospătarului, dar Cal îi zâmbi de la depărtare de câteva mese, dând de înţeles că este plăcerea lui.

„Nesuferită manieră de agăţat! Dar, în definitiv, mai am şi eu cu cine trăncăni…” – îşi zise roşcata, în vreme ce bărbatul se recomanda.

– Cal. Detectiv Cal…

– În româneşte, numele n-ar fi unul tocmai onorant… – observă Crina.

– Onoarea, stimată doamnă, m-a preocupat întotdeauna într-o foarte mică măsură… – replică acela.

– Să înţeleg că ai o moralitate îndoielnică?

– Îndoielnică ar fi un eufemism! Totuşi, nu trebuie să luaţi de bune toate cele ce-mi sunt atribuite…

„Ăsta se crede nu doar cuceritor, ci şi celebru! Dracu’ a auzit de el ori de ce anume i se atribuie sau nu…” – îi trecu femeii prin minte, apoi rosti:

– Ai o ţigară? Încerc să le mai răresc, dar, la Campari, ar merge o ţigară…

În vreme ce Cal îi întinse un pachet cu marca ei preferată de ţigarete, Crina îi privi inelul pe care era gravat chipul unei elfe. „Să fie un semn? Abia mi-am amintit de trecutele întâmplări, când toţi se legau de urechile mele… În plus, părea să ştie şi ce fel de ţigări fumez”. Totuşi, Crina nu făcu nicio referire la bijuterie ori la marca ţigaretelor, preferând să abordeze un subiect mai neutru:

– Şi ce caută un detectiv într-o staţiune de pe litoralul bulgăresc, staţiune care, dacă se bucură de o oarecare notorietate, nu este defel celebră prin infracţionalitate?

„Ce elaborat se exprimă! Cu asta trebuie să fiu atent!” – îşi zise Cal, după care răspunse coborând glasul:

– În curând, aici se vor petrece lucruri teribile! N-aş vrea ca, din nou, Gabriela[3] să mi-o ia înainte…

„Să fie şi Gabriela aici? Ştiam că-şi face nişte analize… – se miră jurnalista, continuându-şi apoi gândul: De fapt, dacă a mers Igor[4] pe la ea, te poţi aştepta la orice, că ăştia doi nu-s întregi la cap, nici fiecare în parte, nici luaţi împreună!…”.

– Ce fel de lucruri teribile? – dori să afle.

– Încă nu pot spune nimic precis… Dar, te rog să ai încredere în instinctul meu de detectiv!

„Agaţă ca un mitocan din filmele americane, îmi declară senin că are o reputaţie dubioasă, şi-mi solicită apoi încrederea, după nici zece minute de conversaţie! Ăsta ştiu că-i încă unul[5]!…”.

– Mă rog – zise ziarista -, dacă se vor petrece evenimente deosebite ne vor găsi la locul potrivit… Te aştepţi la vreun furt?

Cal schiţă indignarea, dând de înţeles că furtul ar fi ceva minor pentru un detectiv cu renumele său.

– Viol?…

Un alt rictus sugeră că, deşi n-ar fi imposibil să intre în ecuaţie şi violul, acesta ar fi un detaliu insignifiant.

– Atunci… – şopti roşcata.

– Da… – răspunse, la fel de încet, detectivul cel cu o moralitate incertă. Un şir de asasinate oribile…

– Un criminal în serie?… – îngăimă femeia.

– Nu. Un şir de asasini, veniţi toţi să-şi satisfacă pornirile bestiale în această staţiune aparent banală.

„Dacă tipul nu-i psihopat, ar putea să iasă o chestie interesantă!” – îşi mai zise jurnalista şi, rămânând să se vadă spre seară cu noua sa cunoştinţă, se retrase în camera sa de hotel.

[1] Crina Dunca, ziaristă din Satu-Mare.

[2] Personaj în Din sângele Iarei de Oana Stoica-Mujea.

[3] Gabriela Savitsky, scriitoare din Reşiţa, autoare a trei volume de poezie şi a romanului, aflat în manuscris, Povestea Filomelei Pizdrintz şi a lui August Palton.

[4] Personaj despre care nu ştim prea multe, trebuind să-l luăm ca atare.

[5] Expresie cu trimitere la basmele lui Ion Creangă.

.

Recomandări: Anacondele, Imagini, Lili, Mirela Pete, Schtiel.