Foto: Alice Drogoreanu

.

3.

 

 

„Cafeaua de dimineaţă, vizita doctorului, analize, drumul până la bufet şi, eventual, câte-un prieten care-şi aduce aminte de mine. Cum ai lua-o, totul se desfăşoară liniar. În romane, liniaritatea oboseşte, se merge pe mai multe planuri, cu revenirile fireşti. Dar, viaţa nu e un roman şi, cu atât mai puţin, poezie!”.

După aceste gânduri, este lesne de presupus că Gabriela se plictisea în spital, noutatea momentului internării fiind curând anihilată de rutină, ieşirea la mici cumpărături în împrejurimi constituind partea cea mai palpitantă a acestei perioade.

Aşa cum auzise şi Crina, Gabriela se internase pentru efectuarea unor analize, astfel că jurnalista cea roşcată pusese la îndoială cuvintele lui Cal, conform cărora scriitoarea cea scundă s-ar afla pe litoralul bulgăresc.

„M-am oxigenat şi eu ca să am de lucru! Am stat trei ceasuri să-mi fac părul ca Marilyn Monroe, şi nici n-am unde să-l afişez. Baba din salon se gândeşte doar la jeleuri şi la balurile din tinereţe, iar în vizită au venit doar dintre aceia care puteau sta şi acasă, tot la fel de bine… Aş putea să-mi fac unghiile… Măcar că-i tot aia, mai trece vremea”.

Cerul noros făcea ca prin fereastră să pătrundă o lumină incertă. „Soarele se întinde peste pământ ca un ort[1]… Poate scriu un poem. Dacă o să ţin minte, că nu mi-a venit ideea să-mi iau creioane şi caiet de matematică. Labiş, se zice, scria şi pe şerveţele, în birturi… Cum poţi scrie altfel decât cu creion şi pe foaie cu pătrăţele, nu ştiu! De fapt, ce mă mir? Bărbaţii nu-s în stare să cureţe un aragaz, de unde să le mai ceri pedanterie la scris? Mai bine m-ar seda!…”.

Gabriela era măcinată de frânturi confuze de gânduri şi, nerostită, plictiseala părea să prindă fiinţă în salon, minutele târşindu-se anevoie. În această stare, oxigenata cea scundă se bucură să fie apelată de către Igor.

– Ceau! Unde eşti?

– La intrare, unde să fiu? Cum te găsesc?…

 Gabriela avu un râs mărunt, de veveriţă, cum zicea Igor, iar salonul se lumină dintr-o dată:

– Te uiţi după o clădire de înălţime medie, zugrăvită proaspăt într-o nuanţă de oranj, şi cauţi salonul numărul 6…

– Ca-n Cehov[2]? – făcu Igor o legătură firească.

– Nu-i ca-n Cehov, că încă nu-s la Psihiatrie, te cunosc de prea puţin timp…

Cum prietenul garantă că o să se descurce, blonda cea scundă avu răgaz să-şi reamintească întâlnirile anterioare. „Iarăşi o să mă cadorisească cu vreo carte, de parcă aş mai avea douăzeci de ani, ca să mai citesc… Acum, mare lucru dacă mai dezleg un rebus! E suficient că scriu… Dar, e om de treabă, atât cât se poate spune aşa ceva despre un bărbat… Odată n-ar aduce şi el o floare! Sau, dacă i-ar trăsni aşa o idee, precis că le-ar pune într-o servietă. Sper să nu fie rufănos!”.

Contrar aşteptărilor, Igor apăru nu doar proaspăt tuns şi bărbierit, ci şi purtând un impresionat buchet de trandafiri albi. „De unde i-o fi şparlit?” – se întrebă Gabriela, dar modul îngrijit în care erau ambalate florile indica cu certitudine provenienţa dintr-o florărie şi încă nu una oarecare.

– Te rog, primeşte acest buchet – zise bunul prieten. E un semn că te socotesc, într-un fel, o femeie alcătuită din trandafiri înalţi, cu spini înveliţi domestic în teci de sidef[3]… De altfel, trandafirii aceştia nici nu au spini. Din păcate, n-au nici parfum, spre deosebire de tine…

Deşi plăcut surprinsă, Gabriela dori totuşi să afle amănunte despre buchetul de flori, tocmai datorită ineditului.

– Te-ai gândit tu să-mi cumperi flori?…

– Mda, m-am gândit şi la asta… – spuse Igor pe-un ton echivoc. Adevărul este că, la intrarea în spital, le purta un domn mai în etate… Cum părea să şovăie, l-am abordat ca şi când aş fi fost însărcinat cu ordinea şi, după ce l-am întrebat sever cu ce treabă se află acolo, i-am solicitat florile pentru verificare. Presupun că încă mai aşteaptă la poartă…

„Era domnul Ionescu!” – o fulgeră pe scriitoare şi, după ce smulse de la vizitator o descriere a persoanei, temerile i se confirmară, domnul Ionescu fiind un alt oaspete aşteptat. „Acum, asta e!” – îşi mai zise, dar se îmbufnă vizibil, astfel că, atunci când primi şi aşteptata carte, azvârli volumul pe pat, fără să mai mimeze entuziasmul.

– Gogol? Cine-l mai citeşte astăzi pe Gogol?… – spuse, doar ca să-l supere pe musafir.

„Mai bine nu-i spuneam! – gândi Igor, dându-şi seama că buna sa prietenă s-a supărat. De obicei, poantele astea o amuză… Cine ştie ce-o avea?…”.

Ştiind că, de regulă, Gabriela se supără programatic, pentru a face viaţa mai interesantă sau, în sfârşit, pentru că aşa are chef, dar că norii se risipesc întotdeauna destul de repede, Igor o invită în oraş, opinând că nu are rost să zaci într-un spital când ai de făcut doar câteva analize, la ore matinale. Cum gândul ieşirii în oraş se impuse, doar destinaţia constituind un nou prilej de dispută, cei doi chemară un taxi, urmând a se decide pe parcurs asupra locaţiei.

Suiţi în autoturism, prietenii încă nu căzuseră de acord:

– La Rustic[4] ar fi cel mai potrivit – socoti scunda Gabriela.

– Aş zice ca, mai bine, să mergem la Plaza… Acolo am mai putea cumpăra una-alta… – fu de părere Igor.

– V-aţi hotărât unde mergem?… – interveni şi taximetristul, sporind tensiunea.

– Dă-i nainte! – spuseră pasagerii iritaţi.

– La Plaza nu merg, am oroare de mastodonţii ăştia consumişti!… – îşi continuă Gabriela argumentaţia.

– Dar, ai putea găsi şi-o rochie… – căută însoţitorul un mod abil de convingere.

– Adică, acum mă faci şi şlempătură? Ce să zic? Că merg cu arbitrul eleganţei, futu-i!… – se inflamă femeia.

– Dar, cum o să mergi la Rustic cu branula în braţ? – se agăţă Igor de-un amănunt care-i scăpase până atunci.

– O şi scot, şi-aşa mi-au pus-o doar pentru că trebuia să vină domnul Ionescu, nu fac niciun fel de perfuzie…

Chipul bărbatului se posomorî şi, cu oarecare efort, pentru ca glasul să nu-i trădeze simţămintele, întrebă pe-un ton cât mai indiferent:

– Cine-i domnul Ionescu?

– Ăla de la care-ai luat florile! – se răsti Gabriela, iar Igor renunţă să mai iscodească, deşi în minte făcu câteva conexiuni, relativ logice.

– Totuşi, unde mergem? – insistă şoferul.

– N-ai înţeles să o ţii tot drept? – fu rândul lui Igor să se răstească.

Disputa continuă o vreme, apoi, bosumflată, oxigenata cea scundă tăcu ostentativ, iar însoţitorul se încăpăţână să facă acelaşi lucru. Abia peste vreun ceas apărură semnele împăcării, timp în care taximetristul mână automobilul cum crezu de cuviinţă, renunţând la interogaţiile inoportune. Reveniţi la sentimente mai bune, cei doi pasageri, în continuare, nu doriră să fie tulburaţi, astfel că maşina cea galbenă mai merse câteva ceasuri, după raţiuni proprii.

– Albena! – anunţă şoferul la un moment dat, parcând în dreptul unei clădiri impunătoare.

– Asta unde vine, în Militari? – întrebă Igor, nedumerit.

– Nu domnule, în Bulgaria! – răspunse taximetristul, mirat.

– Am zis noi ceva de Albena? – interveni şi Gabriela.

– Aţi zis! – riscă şoferul, decis să-şi încheie cursa.

– Albena să fie! – conveni Igor şi achită contravaloarea călătoriei.

– Şi eu cum ajung mâine la spital? – vru prietena sa să afle.

– Ei, lasă!… Un concediu pe litoral te repară mai bine decât analizele lor… – improviză Igor, dând liber taxiului.

Nimerind mai apoi în cafeneaua Standard, cei doi avură plăcuta surpriză de-a o întâlni pe Crina. Mai puţin lipsită de asperităţi fu, însă, cunoştinţa cu detectivul Cal, la care fură siliţi datorită împrejurărilor.


[1] Începutul poemului Răsărit, aflat în manuscris.

[2] Aluzie la nuvela Salonul numărul 6 de Anton Pavlovici Cehov.

[3] E reprodus aproximativ începutul poemului Portret de femeie, din volumul Gabriela Savitsky, Cartea de sidef, Editura Brumar, Timişoara, 2007.

[4] Local bucureştean, situat în Drumul Taberei.

Anunțuri