Foto: Alice Drogoreanu

.

4.

 

– Futu-i! – sintetiză romanciera Oana impresiile de peste noapte.

Se deşteptă tocmai atunci când huiduma gri decise să o ştranguleze, ratând încă un coşmar, actul rămânând neconsumat. Ca o ironie, ploaia continua să răpăie în fereastră, aşa cum se petrecuse şi-n zilele precedente. Părea că toate stihiile cosmice se adunaseră peste staţiunea cu nume insipid, doar ca să-i strice încercănatei scriitoare concediul.

„A patra zi consecutivă torentele se dezlănţuiră inuman, senzaţia fiind aceea a unei nopţi perpetue, bizare. Mădălina[1]  îşi privi ceasul din reflex, fiindu-i egal, de fapt, ce oră din zi sau din noapte este. De când fusese descoperit cadavrul lui Anatol… Eu chiar să-l lichidez pe ăsta? De regulă, el rezolva cazurile… Acum, dacă l-am omorât, lasă-l aşa!”.

Frazele se năşteau cu greutate în mintea Oanei, aceasta şi din pricina distorsiunilor la care era supusă. Cel mai mult o predispunea la scris alternanţa zilelor senine cu nopţile coşmareşti. Dar, în acest concediu blestemat, zilele deveniseră un coşmar necurmat, în timp ce visele, pline de făgăduinţe la început, sfârşeau brusc, tocmai când să se consume detaliul abominabil şi revigorant.

„În rahatul lor de bibliotecă am găsit ceva interesant: o carte medievală, reeditată prin metoda fotocopierii, sau anastasică,  în care se vorbeşte despre un conte care deprinse tehnica de a-şi însuşi coşmarurile celorlalţi… Să fie cu putinţă? Pare cam fantasy ideea. Dacă n-ar fi lumina asta de căcat, aş fi citit mai mult!…”.

Pe neaşteptate, Oana zâmbi, observând absenţa lui Sorin. „Probabil se uită deja la acvariu… Mai bine, decât să transpire pe lenjerie!”. Curând, alte gânduri o năpădiră pe femeie şi, dintr-un automatism, precum Mădălina cea care-şi privea ceasul, apăsă butonul telecomenzii, pornind televizorul. Buletinul meteo tocmai prezenta însorita Albena, aflată doar câţiva kilometri mai la sud.

„Apropo de kilometri! Să nu mai folosesc sistemul metric când scriu despre templierii anului 1000… Dar, de fapt, cui îi pasă? Mulţi citesc, puţini pricep!… Dacă aveam inspiraţia să aleg Albena, poate mai lucram şi eu câte ceva… Aşa, mi se învârt în cap doar tâmpenii, zici că-s Eugen Ionescu… Însă, dacă mă gândesc bine, cine mă împiedică să plec la Albena?”.

Înviorată brusc de această idee, atât de simplă în fond, Oana începu să împacheteze, decisă să schimbe locaţia. Cum îşi risipise lucrurile atât prin încăpere, cât şi prin baie, munca se arătă destul de dificilă, romanciera concentrându-se să nu uite ceva.

Peste un ceas,  şofa spre sud. „Şi încă două zile sudice ne lasă[2]… Cine-o fi scris asta? Probabil Gabriela, că ea-i cu Poezia…”. Treptat, lumina zilei spori, în curând ivindu-se un soare strălucitor, despre care aproape că începuse să creadă că este o iluzie. „Era acolo un întuneric, mai ceva ca-n Şarama[3]! Bine că mi-a venit ideea să plec! La drept vorbind, mai bine rămâneam acasă… Am venit aici doar aşa, ca să am de unde mă întoarce… Parcă zicea şi Crina odată ceva asemănător…”.

Ajunsă în Albena, Oana savură strălucirea zilei, apoi decise că e mai prudent să se reobişnuiască treptat cu soarele, privindu-l filtrat prin ferestrele unei cafenele. Aşa se făcu că intră în Standard, unde avu surpriza să-i întâlnească pe Cal, Crina, Gabriela şi Igor, entuziasmul revederii fiind unul aproape general.

– Dacă ştiam, veneam de acum patru zile… – îşi povesti romanciera necazurile.

– Păi, n-ai văzut la Meteo că aici e soare? – se miră jurnalista cea roşcată.

– Abia azi dimineaţă mi-a venit ideea să aprind televizorul. Acolo era un potop încât nici nu mai credeai să fie vreo oază însorită pe pământ…

Mai mult din politeţe, Gabriela întrebă:

– Ce mai face Sorin?

Luată prin surprindere, Oana păli. Uitase de el cu desăvârşire! Fără să răspundă, începu să formeze nervos un număr de telefon.

– Da… Oana S. Am fost cazată la dumneavoastră până acum un ceas…. Da? Se uită la acvariu? Nu, nu-l chemaţi! Îi spuneţi că sunt la Varna… Bun, mulţumesc!

Încheind discuţia, romanciera constată că este privită cu o anume uluială. Igor riscă:

– Ai spus intenţionat Varna în loc de Albena?

– N-am zis Albena? – se miră sincer mult încercata scriitoare.

– Nu… – confirmară şi ceilalţi.

– Şi nu mai am nici minute… În sfârşit, se descurcă el! Poate, era bine dacă-i lăsam şi ceva bani… Dar, cu bani, orice mămăligă se descurcă. Aşa, are prilejul să se maturizeze…

Gabriela fu de acord, socotind că bărbaţii trebuie educaţi de tineri, în vreme ce Cal avu o opinie oarecum divergentă, susţinând că a avut dreptate să-şi altoiască cele trei soţii pe care le avuse.

– Desigur, nu în luna de miere… – concluzionă el, fără a observa privirile dezaprobatoare ale celor trei femei.

„Un material despre violenţa în familie ar fi binevenit, e şi-un subiect la modă” – gândi Crina. „Sexomahia ar merge ca titlu de poem?” – medită Gabriela. „Porc abject!” – conchise Igor, care-l antipatizase pe Cal din primul moment, deşi era tentat să-i găsească şi unele circumstanţe atenuante.

– Poate aşa vei proceda şi tu… – îl provocă Gabriela.

– De unde-ţi vin aşa idei? – se indignă Igor.

– De unde? În primul rând, nu te îngrijeşti! Oamenii neglijenţi sunt predispuşi la violenţă…

– Cum, adică, nu mă îngrijesc?

– Uite! Eşti nebărbierit şi ai cămaşa şifonată…

– Păi, abia am ajuns aici, când să mă fi bărbierit? Apoi, cămaşa s-a şifonat în taxi…

– Dacă erai cât de cât pedant şi ţineai la mine, prima grijă ar fi fost să te aranjezi!

– Ba prima grijă trebuia să fie aceea de-a sta cu tine! – protestă Igor.

– Da, ca să mă spionezi! Pe lângă că umbli ţepos, nici nu mă laşi să răsuflu liberă un moment!…

„O, Cer, suntem pierduţi!” – cită Crina din Hernani de Victor Hugo, aşteptându-se la o nouă ceartă între năbădăioşii prieteni. „Semne bune! – gândi Oana. Dacă ăştia doi încep să se scrofăie, doar reproduc vorbele grele pe care şi le vor arunca şi m-am scos cu un capitol de roman… Normal, bag şi-o descriere a decorului!… În bar erau opt mese, acoperite cu sticlă. Scaunele, câte patru la fiecare masă, sugerau confortul, amintind de prima jumătate a secolului al XX-lea… Sau să grafiez al douăzecilea? Mai văd eu…”.

Între timp, discuţia avansase:

– Eşti un ticălos pervers!

– Şi tu, o infatuată, măcinată de frustrări…

– Atunci, lasă-mă-n pace şi cară-te unde vrei! Ce vrei, omule de la mine? Aud? Ce vrei?…

– Ce vreau?… Să încetezi cu comportamentul ăsta pueril, aia vreau!

– Eu am comportament pueril? Eu? Că râdea de tine până şi baba din salonul de spital… De aia am preferat să plecăm, ca să nu mă faci de rahat pe-acolo…

„Are curaj Igor! – îşi zise Oana. Dacă mi-ar răspunde mie Sorin astfel, ar trebui să-şi facă abonament la cantină…”. Apoi, rosti tare:

– Nu jucăm ceva?

– Ce să ne jucăm?… – întrebă Gabriela îmbufnată, dar era evident că ideea o tenta şi că toată aşa-zisa ceartă fusese doar una de rutină, un fel de formă fără fond.

Igor profită de moment ca să-i laude cerceii, prilej pentru o ultimă răbufnire a blondei celei scunde:

– Bine că ai observat şi tu! Credeam că o să-ţi ia o săptămână să bagi de seamă…

Apoi, amintindu-şi de farsa cu trandafirii, Gabriela prinse să chicotească, privindu-l cu drag pe insuportabilul său prieten.

„Am zis eu că ăştia nu-s întregi la cap! – îşi zise roşcata Crina. Separat, parcă ar mai merge, totuşi…”.

Ceva mai târziu, toţi se amuzară pe seama păţaniei lui Sorin.

– Să-ţi uiţi soţul într-o staţiune, fără bani la el! Sfiorant! – aprecie Gabriela, între hohotele generale de râs.

[1] Personaj din Colecţionarul de vise de Oana Stoica-Mujea.

[2] Citat din poemul Zi de toamnă de Rainer Maria Rilke, în traducerea lui Ştefan Augustin Doinaş.

[3] Şarama, roman fantasy de Oana Stoica Mujea, vol. I-II, Editura Eminescu, Bucureşti, 2006.

.

Recomandări: Carmen, Dana Pătrănoiu, Deyya, Ela Roseni, Filumenie, Gabi, Gabriela Elena, Lili, Mirela Pete, Rokssana, Schtiel, Zamfir, Zamfir Pop.