Foto: Alice Drogoreanu

.

5.

 

– Nu vă supăraţi, dar mai doresc să privească acvariul şi clienţi care consumă!…

Smuls din cine ştie ce gânduri, Sorin se adună cu greu, reuşind în cele din urmă să murmure:

– S-a mai oprit ploaia?

– Ploaia nu s-a oprit, dar oamenii îşi mai văd de-ale lor şi pe ploaie… – rosti insinuant recepţionerul. Doar v-am spus de ieri că doamna vă aşteaptă la Varna…

– Şi cum ajung acolo?…

– Sunt multiple posibilităţi… Dar, cum dumneavoastră vă uitaţi la acvariu de opt ore trăgând de-o singură cafeluţă, presupun că cel mai potrivit ar fi s-o luaţi pe jos. Este bine să nu zăboviţi, ca să nu vă prindă seara pe drum!…

„Oricum mă va prinde seara! Însă, nici să stau aici nu mai pot, ca să înfrunt ostilitatea personalului…”.

– Atunci, să mă duc…

– Desigur! – răspunse hotelierul, glasul său redevenind entuziast ca în momentul sosirii în hotel.

Locul de lângă acvariu fu pe dată ocupat de către un alt turist, dornic să-şi petreacă în mod cât mai plăcut concediul în staţiunea bulgărească.

– Încotro este Varna? – mai întrebă nefericitul turist, mai mult ca să zică ceva.

– Tot spre sud…

„Şi sudul unde pizda mă-si vine, că totul e otova?…”. Cu această ultimă întrebare în minte, Sorin pătrunse în masa de lichid cenuşiu de afară, pornind-o absolut la întâmplare.

„Ar fi putut să se întoarcă după mine, doar ştia că m-a lăsat fără bani! Sigur, am transpirat, dar e atât de greu de înţeles că transpiraţia este un act reflex, care nu poate fi controlat de raţiune ori de voinţă?… Unde să merg, într-o ţară străină, în care, dacă n-ai bani, toţi îţi sunt ostili sau, în cel mai fericit caz, te privesc cu indiferenţă?…”.

Ajuns la şosea, mult încercatul soţ porni de-a lungul acesteia, într-o direcţie care nădăjduia să fie sudul. „Cine ştie? Poate mă va lua vreo maşină…”. Speranţa se vădi a fi una neîntemeiată, trecând doar câteva tiruri care, deşi-l stropiră, nu-i produseră vreun neajuns major, ploaia torenţială făcând ca acest amănunt să devină unul insignifiant.

„Cel puţin noi, românii, ştim să înjurăm!” – îşi zise Sorin cu mândrie, rostind vorbe aspre la adresa răposaţilor materni ai fiecărui şofer de tir.

Bifoi mati! – îi strigă un alt şofer, trecând în viteză pe lângă el.

„Mă rog, şi ruşii ştiu să-njure…” – se corectă drumeţul.

Ajuns în Albena, călătorul încercă stări diferite. Pe de-o parte, se bucură să revadă soarele, însă, pe de altă parte, se ruşină de halul indescriptibil în care se prezenta. Era încercat de acel sentiment pe care îl are cineva când se visează umblând despuiat în mijlocul unei mulţimi de oameni. „Nu doar că-s plouat şi boţit, dar mai am şi tricoul ăsta de papagal pe mine!” – gândi cu năduf.

Standard…” – lectură el, trecând pe lângă o clădire impunătoare. „Ce-aş mai bea o cafea! Dar, cu 32 de cenţi, cât mai am la mine, nici la budă nu pot merge… Măcar de-aveam actele… Aşa, mai pot intra şi-n belele…”.

– Ăla care trece nu-i Sorin? – întrebă Gabriela, care juca Bridge cu prietenii în cafenea.

– Aş! – răspunse Oana fără să se întoarcă. Abia ieri am sunat la hotel… Ăsta stă câte opt ceasuri şi dacă-l trimiţi după pâine, n-avea cum să nimerească Albena atât de repede!

Crina privi şi ea fugitiv prin vitrină şi, făcând conexiunile necesare cu istorisirile romancierei, conchise:

– Nu-i el, că nu transpiră… Tu dai carte! – îi zise apoi lui Igor, care încremenise, gândindu-se la nu se ştie ce.

– Zici că se vor petrece crime oribile? – îl întrebă Gabriela pe Cal.

– Cel puţin una – interveni Igor -, dacă ăsta se mai uită lung la tine…

– Dar, cine te crezi tu să-l opreşti să se uite? Ai vreun drept asupra mea?… Ţi-am spus de-o mie de ori că sunt liberă să fac ce vreau!

– Te rog, nu începe iarăşi!…

– Eu să nu încep? Eu am început? Ai venit şi tu cu nişte căcate de flori la spital şi mă crezi proprietatea ta!…

„Doamne, nu-i lăsa!” – imploră Crina.

„Începe!” – îşi zise Oana cu satisfacţie.

„Eu îl îmbulinez pe ăsta!” – gândi Cal, măcinat de ranchiună.

„Ăsta chiar mă iubeşte!” – se bucură Gabriela, străduindu-se să n-o arate.

– Păi, chiar şi-acum te ţii de fiţe… – adăugă Igor.

– Fiţe? Aşa-mi vorbeşti? Ca un derbedeu? Numai puşcăriaşii vorbesc aşa!… Am să te rad şi din blogroll!…

„Asta parcă am mai auzit-o de câteva sute de ori” – gândi jurnalista cea roşcată, în pragul exasperării.

– Noi jucăm, sau ce facem? – încercă Oana să revină la punctul de pornire.

În vreme ce partida de Bridge se relansă, Sorin avu parte de-o surpriză neaşteptată. Un cetăţean, constatând starea sa jalnică, îl abordă, întrebându-l dacă-l poate ajuta cu ceva. Gândind cu rapiditate, truditul călător decise că cel mai potrivit ar fi să-şi sune soţia, astfel că-l rugă pe semenul său milostiv să-l ajute cu un telefon mobil. Acela îi întinse aparatul cu amabilitate, iar nefericitul formă, febril, numărul partenerei de viaţă.

– Pentru moment, abonatul Vodafone nu poate fi contactat! Vă rugăm, reveniţi! – se auzi un glas plăcut.

– Fut-o-n cur pe mă-ta! – mai găsi puterea să rostească nefericitul erou.

– Dacă Sorin ar raţiona cât de cât – spunea apelata Oana în acest timp, uitând că-şi închisese telefonul pentru a putea juca Bridge netulburată -, ar încerca să mă sune…

– Poate, va încerca, totuşi… – îi luă Gabriela, într-un fel, apărarea.

– Vezi să nu-ncerce! Mai degrabă ajunge pe jos la Piteşti… Am mai păţit-o odată tot aşa, în Bucegi. Îl uitasem într-o cabană şi, când mi-am terminat eu concediul, tocmai ajungea şi el acasă. I-am tras o porcăială!…

„Bietul om!” – îşi zise Cal. Dacă ai fi nevastă-mea numai două zile, s-ar mai petrece o crimă Oribilă în Albena…”.

– Ei, va găsi el o soluţie, doar nu-i copil!… – insistă Gabriela în optimismul său nefondat.

– Ce soluţie? – rosti cu scepticism romanciera. E uşor să fii logic. Dar, e aproape imposibil să fii logic până la capăt[1].

– Ce vrei să spui cu asta? – se miră blonda cea scundă.

– Nimic, e o cugetare… – trânti Oana pe-un ton sec.

Gabriela privi scurt către Igor, ridică discret din umeri, şi se apucă să-mpartă cărţile.


[1] Citat din Colecţionarul de vise.

.

Recomandări: Gabi, Gabriela Elena, Lili, Popa Ţeapă.

Anunțuri