Eunucul şi peruşul

22 comentarii

Vorbind obiectiv, nimeni nu-l obligase pe Ahmed să-şi ia papagal, ci a fost un capriciu de-al său, gândind că va avea un prieten înaripat. Peruşul era înaripat, ce-i drept, însă prieten cu greu s-ar fi putut numi, căci nu făcea nimic toată ziua decât să-l scoată din minţi pe proprietarul său, amintindu-i în răstimpuri, când acela se mânia peste măsură, de organizaţiile pentru protecţia animalelor.

– E pasăre, ce vrei? – îi mai zicea câte unul.

– Păi, dacă-i pasăre, să tacă din gură! – replica Ahmed. Altele revarsă triluri melodioase, încât parcă înmiresmează văzduhul cu glasul lor, în vreme ce a mea vorbeşte doar prostii!

– Ce prostii? – era adeseori interlocutorul curios.

– Ei, ce prostii! Prostii ca toate prostiile!

Ciudat era că Ahmed nu se căznise defel să înveţe pasărea să vorbească, ci se pomeni cu peruşul trăncănind. Uneori, îl repezea:

– Vorbeşti papagaliceşte, nici nu ştii ce spui!

– Mă rog, n-au toţi, ca tine, minte ageră, de calif… – îl ironiza papagalul.

– Singur mi-am făcut-o! – izbucnea Ahmed.

– Vise! Ca să ţi-o faci singur, ai nevoie de ceva mai mult decât un simplu mădular. I-ar mai trebui şi nişte anexe…

– Bine, bine! E uşor să stai în colivie şi să vorbeşti prostii!

– Daa? Atunci, treci tu în locul meu, dacă-i atât de uşor! Dar, cred că nu încapi, chiar dacă-ţi mai lipseşte una-alta…

– Întâi, că eunuc este un titlu, nu ce crezi tu! Nu trebuie să fii castrat ca să-ţi spună eunuc – argumenta Ahmed.

– Nu trebuie, dar tu eşti! – puncta papagalul.

Aşa cum delfinul e mulţumit că e delfin, iar barza nu se doreşte altceva decât barză, nici Ahmed nu se simţise vreodată deranjat de starea sa, mai cu seamă că nu-şi amintea să fi fost vreodată altfel. Dar, amintindu-i-se perpetuu micile sale lipsuri, devenise iritant. Papagalul îl agresă din nou:

– Acum, ce faci? Te gândeşti la obscenităţi fără finalitate?

– Nu-s obscenităţi fără finalitate! – protestă Ahmed, care tocmai pregătea câteva înjurături.

– Nu? Şi care-ar fi finalitatea?

– Nu erau obscenităţi!

– Ei, nu! Brusc, ăi fi devenit preocupat de Arte…

Una peste alta, viaţa lui Ahmed devenise un infern, şi asta doar din cauza creaturii pe care şi-o aduse în casă nesilit de nimeni. Mereu irascibil, uneori se supăra pe oamenii din cetate ca văcarul pe sat:

– Sunt toţi nişte labagii! – pufnea.

– Bravo lor! Şi ţi-e ciudă că ei pot?… – i-o trântea peruşul.

Dacă n-ar fi fost un vrednic musulman, foarte probabil că Ahmed s-ar fi îmbătat straşnic. Dar, aşa, nici nu avea tehnic cum s-o facă, în toată cetatea neexistând alcool, ci doar ierburi cu efect insignifiant.

– Ce bine de ăia din China! Acolo, poţi face ciorbă din peruşi şi nu te ia nimeni la întrebări…

– Ai fost tu în China să vezi? – contraargumenta pasărea. Sau e un simplu zvon în care-ţi place să crezi?… Dar, e mai sănătos aşa! Decât să râvneşti la femeia altuia şi să intri în cine ştie ce belele, mai bine te gândeşti ce-or mânca alţii prin îndepărtata Chină…

.

Recomandări: Bianca RusCarmen, Dana Pătrănoiu, Dan Văideanu, Dispecer, FewstuffGabi123, Gabriela Elena, Gabriela Savitsky, Ifim, Imagini, Lecturi recenzateLili, Matilda, Mirela PeteNea Costache, RokssanaTheodora Marinescu.

Anunțuri

Colecţionara de coşmaruri – 6

4 comentarii

Foto: Alice Drogoreanu

.

6.

– O nouă dimineaţă însorită în Albena! – spuse cu un glas ce trăda buna dispoziţie Gabriela, privind prin fereastra cafenelei.

– Te-ai împăcat ieri cu Igor? – fu curioasă Crina, jurnalista cea roşcată, deşi împăcările dintre cei doi erau tot la fel de relative precum certurile.

– Mda, într-un fel…

Gabriela era nehotărâtă. „Nu ştiu de ce-l tot reped… Întotdeauna, când mă răstesc la el, îmi pare rău încă dinainte de-a o face, şi cu atât mai mult după aceea. Dar, asta e! Nici nu pot să le las după el…”. Blonda cea scundă preferă să păstreze pentru sine aceste gânduri, ştiind despre colegele sale că au tendinţa de a-i ţine partea lui Igor.

– Oare de ce n-a coborât Oana? – căută să schimbe vorba.

Romanciera încă visa, globii oculari zbătându-i-se bizar pe sub pleoapele grele. Într-un han straniu, căuta un telefon public, dintre cele cu fise, dar nimerea mereu în săli cenuşii, în care se petreceau atrocităţi inumane. Un biet tânăr, supus şocurilor electrice, urla: „Spun tot!”. „Dar, nu suntem curioşi – se amuzau torţionarii -, o facem din estetism pur…”. Într-o altă sală, mai mulţi bătrâni executau flotări, chinuindu-se teribil. „Primul care cedează – răcni un individ cu aspect brutal – rămâne fără urechi!” Deşi cruzimea monstrului o sfioră profund, scriitoarea riscă să întrebe: „Nu ştiţi unde pot găsi un telefon?”. „Nu ştiu – zise acela. Dar, puteţi merge la sala 6… Apoi, n-o să mai aveţi nevoie de telefon…”. Acestor vorbe, huiduma le adăugă un râs lugubru. Trecând printr-un coridor ce părea a nu avea capăt, printre maxilarele umane ce împodobeau pereţii precum trofeele de vânătoare, Oana zări un aparat, prevăzut însă cu menţiunea, caligrafiată în câteva limbi de circulaţie internaţională: „Orice număr apelat de la acest telefon este ocupat. Rugăm nu insistaţi!”. În pragul unei crize de nervi, femeia fu smulsă din starea negativă de alunecarea surprinzătoare pe un tobogan, pe care nimeri printr-o trapă. „Ce departe-i subpământul[1]…” – îşi zise, râvnind la adâncuri tenebroase, îmbâcsite de suferinţă, însă, ajunsă la capătul mişcării descendente, nimeri în biroul redacţiei unui periodic argeşean, Realitatea sfiorantă, birou împodobit cu baloane umflate cu heliu şi alte kitsch-uri aidoma celor de pe la nunţi, iar colectivul adunat în păr îi strigă: „Surprizăăăă!”.

– Vă fut! – bombăni scriitoarea, deşteptându-se decepţionată.

Soarele se hlizea prin fereastră, dând senzaţia unei conspiraţii cosmice împotriva coşmarurilor împlinite.

„O iubire neîmplinită poate fi sursă de inspiraţie artistică. Un coşmar neconsumat, în schimb, este… naiba ştie ce este, da-i naşpa!”.

Ca o palidă consolare, încercănata autoare gândi că zilele celor mai mulţi încep prost, fie sub spectrul rutinei, fie vitriolate de temeri ori îngrijorări. „Durerea, în zori, are gustul absenţelor tale… Acum, îmi vin şi versuri, m-am tâmpit şi eu după Gabriela! De fapt, de ce nu? Aş putea să pun şi câte-un poem în romanele mele, se umple hârtia mai uşor şi bifez numărul de pagini… Chiar aş putea să scriu regulat poezie, dacă aş avea timp”. Brusc, femeia simţi că din această stare confuză n-o poate smulge decât cafeaua de dimineaţă, astfel că, în scurtă vreme, coborî în bar.

Între timp, ajunse la cafea şi Igor, din grupul celor cinci lipsind doar Cal, absenţă care nu deranja pe nimeni în mod deosebit.

Grupul celor cinci… Parcă am mai auzit expresia – medită Crina.

– Balakirev[2], Kiui[3], Borodin[4], Musorgski[5] şi Rimski-Korsakov[6]… – preciză Igor.

– Ăştia cine mai sunt? – se miră, sincer, roşcata.

– Compozitori…

– De aici, din Bulgaria? – insistă ziarista.

– Nu – zise Igor scurt, negăsind resurse pentru a mai continua explicaţiile.

– Dar, de ce nu e numărat şi Dargomîjski[7]? – interveni Gabriela.

– Că nu e… – zise Igor. În orice dicţionar muzical sunt enumeraţi cei cinci.

– Dicţionarele au şi numeroase lacune – opină Oriana. De pildă, în DEX, nu apare verbul a sfiora

– Ei, apare în cărţile tale… – spuse Crina, bucuroasă că s-a abătut discuţia de la toate acele nume complicate care, în mod normal, n-ar trebui să intereseze pe nimeni. Ca şi egrasia.

„Oare mă iau la mişto?” – se întrebă romanciera, însă, sosind cafeaua, renunţă la frământările prisoselnice.

O vreme, fiecare se gândi la ale sale, întremat lăuntric de lichidul aromat şi fierbinte.

„Ce ştire s-ar putea face pornind de la cafea? – scotoci Crina prin minte. Vânzări sporite în sezonul estival… Draci, e banal! Profitând de neatenţia părinţilor, un copilaş a sorbit din ceaşca de cafea a mamei sale, înecându-se.  Pe dată, chipul i se învineţi, micuţul zbătându-se spasmodic. Transportat de urgenţă la spital, în pofida eforturilor medicilor, copilul nu a mai putut fi salvat… Asta ar merge, dar trebuie găsite şi nişte poze. Fără imagini, astăzi, nu te mai ia nimeni în serios… De parcă nu se pot măslui şi alea… Oamenilor le place să îi minţi!”.

În cafenea domnea o lumină difuză, exaltând nuanţele de roşu. Mădălina ceru un Martini, pe care-l sorbi amintindu-şi de Anatol. Într-un fel, se ataşase de el. Abia acum, însă, când el dispăruse pentru vecie, înţelese că l-a iubit… Căcat! Nu merge! Doar nu trebuie să termini Filosofia ca să ştii că iubeşti… De fapt, poate nici nu-l omor pe Anatol… Mai văd eu!” – continuă Oana să fie indecisă.

Oraş fosforescent – sarcofag de înger

Prin care sufletul tău circulă ca un lichid coloidal.

Eu, în Vienesse, scot din stern

sângeria dovadă a singurei umbre pe care o am:

Înfăşurată în jurul mitului despre Icar şi Dedal[8].

Hm, mi-am amintit de Vienesse. Cu Igor n-am fost niciodată acolo, doar l-am amăgit că vom merge. Dragul de el! A făcut iritaţii de cât se bărbiereşte…” – îşi zise Gabriela, începând un nou poem în gând, cu divagaţiile aferente.

„Am ajuns cârpa ei de şters pe jos! Mă bărbieresc de două ori pe zi, umblu tuns ca un activist de partid, trebuie mereu să-mi îndrept umerii, şi tot e în permanenţă nemulţumită!…” – gândi Igor cu năduf.

Precum o furtună stârnită din senin, Cal intră surescitat în cafenea, întrerupând meditaţiile colegilor.

– V-am zis? – întrebă, fluturând un ziar.

Ca orice om, ai zis multe… La ce te referi? – căută Igor să-i reteze din elan.

Detectivul ignoră maliţiozitatea replicii şi continuă expunerea, întinzând ostentativ gazeta:

– Uitaţi-vă voi! Crima bestială din Albena… Deja a început… Toată staţiunea vuieşte!…

– E un vuiet lin, de vreme ce noi nu l-am perceput… – continuă Igor să-l persifleze.

– Scrie bulgăreşte, pricepe dracu’… – observă Gabriela.

– Uite, e şi poza ucigaşului… – explică detectivul Cal. L-au prins după câteva ceasuri…

Toţi priviră, cu oarecare surprindere, la fotografie. Părea mai degrabă chipul unui tânăr speriat, decât figura atroce la care te-ai fi aşteptat.

– Să fi fost pirpiriul ăsta capabil de-o faptă abominabilă? – se întrebă Oana cu glas, privind la ochii năuci ai suspectului din poză.

– Nu te poţi lua după fizionomie, teoria lui Lombrozzo este demult depăşită…

În mod aproape cert, dacă ziarul ar fi avut fotografii în culori, asemenea cotidienelor centrale, şi dacă suspectul din poză ar fi purtat treningul cel roşu, Oana l-ar fi recunoscut pe Sorin. Aşa, însă, îl privi cu o curiozitate moderată, chipul acestuia nespunându-i mare lucru.


[1] Citat din poemul Veveriţa subacvatică de Mircea Florian.

[2] Milli Alexeevici Balakirev (1837 – 1910), compozitor rus.

[3] Ţezar Antonovici Kiui (1835 – 1918), compozitor rus.

[4] Aleksandr Porfirievici Borodin (1834 – 1887), compozitor rus.

[5] Modest Petrovici  Musorgski (1839 – 1881), compozitor rus.

[6] Nikolai Andreevici Rimski-Korsakov (1844 – 1908), compozitor rus.

[7] Aleksandr Sergheevici Dargomîjski (1813 – 1869), compozitor rus.

[8] Începutul poemului Ce va fi scris, din volumul: Gabriela Savitsky, Cartea de dragoste, Editura Marineasa, Timişoara, 2004.

.

Recomandări: Anacondele, Gabriela Elena, Gabriela Raza.