Desen de Mirela Pete

.

Mărul de aur – 1

.

Ros la rândul său de poftă, Laert se cam temea de zâne. „Par mici, dar nu sunt! O zână e cam cât un iepure, plus că ele-s două. Apoi, mai au şi bagheta aia, cu care nu ştii ce pot face! Circulă fel de fel de zvonuri… De fapt, nici nu-s zvonuri, ci toţi spun că-i mai bine să te fereşti de zâne şi să nu ţi-o cauţi cu lumânarea”.

Obiectiv vorbind, nu era chiar un punct de vedere unanim. Mistreţul Doru zice că n-a văzut încă mers de zână, dar draga lui e clar că-n ţărnă calcă, iar zimbrul Tudose susţine că nici nu există zâne, dar asta o face mai cu seamă când e beat şi se grozăveşte.

Laert, însă, nu se îndoia de existenţa zânelor, căci le vedea prea bine, aşa cum nu se îndoia nici de umbra sa, deşi natura ambelor i-ar fi venit greu s-o explice.

Entităţi de lumină sau altceva, zânele observară cu acuitate că Laert dă târcoale în jurul mărului.

– Noi suntem Sonia şi Iulia. Zâne. Tu eşti Laert?

– Mda – mormăi urecheatul, căci tocmai gândise să se recomande drept Ilie. Iepure – mai preciză.

– Şi ţi s-a făcut de mere?

– Mai mult Virginiei. Logodnica mea…

Zânele chicotiră, căci observară prin milenii cum, la vietăţile trupeşti, cam partea femeiască trage sforile.

– Totuşi, de ce? – dori să afle Iulia. Socoteşte că merele i-ar dărui cunoaşterea?

– Nu, are ea poftă! – mărturisi Laert cu sinceritate, iepurii nefiind prea complicaţi. Dar, voi ce faceţi cu baghetele alea? – căută să schimbe vorba cu abilitate.

– Felurite acţiuni. Îndepărtăm omizile, atenţionăm mierla să nu se apropie, treburi din astea…

– Mda. Bine, dar, voi sunteţi imateriale! Pentru ce atâta grijă pentru nişte mere care, oricât de aurii ar părea, sunt perisabile?

– Păi, nu-s tocmai perisabile. Dacă vrei ceva perisabil, ia nişte căpşuni. E plin de ele…

Văzuse şi Laert căpşunile, crescute la umbra unei ciuperci uriaşe, însă nu-l prea interesau fructele moi. La o căpşună nu ai propriu-zis ce să muşti, mai mult o striveşti cu limba de cerul gurii, dacă ai conformaţia necesară. Însă, rozătoarele simt nevoia mai mult să ronţăie. Le explică aceasta şi zânelor:

– Şi la o lubeniţă, noi roadem doar coaja, miezul nu ne interesează. Atunci, oamenii ştiu că acea lubeniţă e dulce, deşi noi roadem coaja din alte raţiuni, nu atraşi de dulceaţa miezului.

– O legătură tot trebuie să existe – opină Sonia.

– Posibil – căută urecheatul să nu le contrazică.

„Astea mă ţin la poveşti, da’ mută tot timpul centrul de greutate al discuţiei. Cică, să culeg căpşuni! Ca şi cum le-aş trimite eu să pască iarbă…” – îşi zise iepurele cu năduf. Trei zile dădu târcoale grădinii, abia reuşi să afle o spărtură în gard, iar acum, ajuns atât de aproape de pomul râvnit, se pierdea în discuţii despre coruptibil şi necoruptibil ori material şi imaterial. Adevărat, căpşunile erau estetice, însă iepurii obişnuiesc să mănânce, nu să se împodobească.

– Şi nu-mi daţi şi mie două mere din alea, neperisabile? – decise să atace abrupt miezul problemei.

– Ştim noi? – ezitară zânele. Vino mâine şi, între timp, ne mai gândim…

Laert zise ceva urât, dar, spre cinstea lui, doar în gând. Îi veni ideea că mai bine i-ar fi cerut Virginia să acceseze niscaiva fonduri europene.

.

Recomandări: Rokssana, Androxa, Lili, Anacondele, Gabi, Zinaida.