.


Maksim Torceakov, arendaşul conacului Nizî, mic-burghez din Berdeansk, se întorcea cu brişca de la biserică, împreună cu tânăra lui soţie, şi ţinea pe braţe cozonacul pe care-l sfinţise cu puţin înainte. Soarele nu se ridicase încă, dar la răsărit cerul începuse să se rumenească şi să se poleiască. Era linişte… Doar un pitpalac îşi striga numele şi, în depărtare, deasupra unei coline, zbura în ceruri un uliu. Încolo, în toată stepa nu se zărea nicio vietate.

Mergând aşa, Torceakov se gândea că nicio sărbătoare nu e mai frumoasă şi mai plăcută ca Învierea Domnului. Se însurase de curând şi era cel dintâi Paşte pe care-l petrecea cu nevasta lui. Încotro se uita cu ochii şi la orice se gândea, totul îi părea luminos, vesel şi plin de voie bună. Se gândea la gospodăria lui şi-şi zicea că era în cea mai desăvârşită rânduială, că avea o casă îndestulată şi frumos mobilată, că, într-un cuvânt, totul era aşa cum trebuie să fie. Se uita la nevastă, şi i se părea frumoasă, bună şi blândă. Îi încântau sufletul şi zorile, şi iarba tânără, şi brişca lui care scârţâia şi-l hurduca, ba chiar şi uliul care fâlfâia greoi din aripi. Iar când se opri la o cârciumă să-şi aprindă o ţigară şi dădu de duşcă, la repezeală, un păhăruţ, se înveseli şi mai tare…

– Aşa scrie, că-i o zi mare, zicea, şi drept e că-i mare! Puţină răbdare, Liza, şi îndată o să înceapă soarele să joace. Totdeauna joacă soarele de Paşte! Se bucură şi el laolaltă cu oamenii!

– Bine, dar soarele nu-i viu! – făcu nevastă-sa.

– Sunt şi acolo oameni! – zise Torceakov cu aprindere. Pe Dumnezeul meu că sunt! Îmi spunea Ivan Stepanîci că pe toate planetele sunt oameni; şi în Soare, şi în Lună! Pe cinstea mea… Dar poate că învăţaţii spun minciuni, naiba-i ştie! Stai puţin, mi se pare că văd un cal… Chiar aşa-i.

La jumătatea drumului spre casă, în locul numit Krivaia Balocika, Torceakov şi nevasta lui văzură un cal înşeuat, stând nemişcat şi adulmecând ţărâna, şi un cazac roşcovan, aşezat pe un muşuroi în marginea drumului, cu spinarea încovoiată şi cu capul în pământ.

– Hristos a înviat! – îi strigă Maksim.

– Adevărat a înviat! – răspunse cazacul, fără să-şi ridice capul.

– Încotro?

– Acasă, în permisie.

– Şi de ce stai aici?

– Aşa… mi s-a făcut rău… N-am putere să merg mai departe.

– Şi ce te doare?

– Tot trupul.

– Hm… ia te uită poznă! Norodul petrece, şi tu boleşti! Mai bine te-ai duce în sat sau ai trage la vreun han. De ce să stai aici?

Cazacul îşi înălţă capul şi învălui în căutătura ochilor lui bolnavi şi obosiţi şi pe Maksim, şi pe nevasta lui, şi calul.

– Veniţi de la biserică?

– De la biserică.

– Iaca, pe mine m-a prins Paştele pe drum. Nu mi-a ajutat Dumnezeu să ajung acasă. Ar trebui să mă sui pe cal şi să plec, dar n-am putere… V-aş ruga, pravoslavnicilor, să-mi daţi şi mie, drumeţului, o bucăţică de cozonac sfinţit, să mă îndulcesc şi eu, ca tot creştinul…

– Cozonac? – repetă Torceakov. Se poate, cum nu… Îndată…

Maksim se scotoci repede prin buzunare, se uită la nevastă-sa, apoi la cazac.

– N-am cuţit, n-am cu ce-l tăia. Ca să-l rup, îl stric tot. Ce-i de făcut? Ia vezi, n-ai vreun cuţit la tine?

Cazacul se ridică anevoie, să ia cuţitul din şa.

– Ia te uită ce i-a trecut prin minte! – începu deodată nevasta lui Torceakov, furioasă. Nu-ţi dau voie să-mi ciopârţeşti cozonacul! Cu ce obraz îl duc acasă, tăiat? Şi unde s-a mai pomenit să te înfrupţi în mijlocul stepei? Du-te în sat, la mujici, şi înfruptă-te acolo cât îţi pofteşte inima!

Şi, luând din mâinile bărbatului cozonacul învelit într-un şervet alb, adăugă:

– Nu-l dau! Trebuie să ţii rânduiala. Doar nu-i franzelă, e cozonac sfinţit şi-i păcat să-l tai aşa, fără rost.

– Ei, nu te supăra, măi cazace! – făcu Torceakov şi începu a râde. Iaca, nu mă lasă nevasta. Rămâi cu bine şi drum bun!

Maksim apucă hăţurile, îndemnă caii cu gura, şi brişca porni hurducăind mai departe. Iar nevasta îi dădea înainte: că e păcat să tai cozonacul înainte de-a ajunge acasă, că nu se cuvine să strici rânduiala, ci fiecare lucru trebuie făcut la vremea lui… La răsărit se aprinseră cele dintâi raze de soare, colorând în fel şi chip norii de puf, iar pe undeva se înălţa cântecul ciocârliei. Acum, trei ulii se învârteau pe deasupra stepei, ţinându-se la oarecare depărtare unul de altul. În vremea asta se încălzise puţin şi greierii începuseră a ţârâi în iarba înaltă.

După ce făcură mai bine de o verstă, Torceakov întoarse capul şi se uită cu luare-aminte în urmă.

– Nu se mai vede cazacul… zise el. Ce i-o fi venit, săracul, să se îmbolnăvească pe drum? Nimic nu-i mai rău decât să ştii că trebuie să mergi, şi să n-ai putere… Te pomeneşti că moare acolo… Şi noi, Lizocika, nu i-am dat o bucăţică de cozonac… Trebuia să-i dăm şi lui. O fi vrut şi el să se înfrupte…

Soarele răsărise, dar Torceakov nu vedea dacă strălucea sau nu. Cât ţinu drumul până acasă, nu scoase o vorbă şi, adâncit în gânduri, nu-şi mai luă ochii de la coada neagră a calului. Nu ştiu din ce pricină, îl apucase aşa, o silă, şi din bucuria de sărbătoare, care-i umplea sufletul până mai adineauri, nu-i mai rămăsese nimic, de parcă nici n-ar fi fost.

Când ajunseră acasă, se sărutară cu argaţii, aşa cum e obiceiul la Paşti. Şi Torceakov se înveseli din nou şi începu să vorbească. Dar îndată ce se aşezară la masă şi luară câte o felie din cozonacul sfinţit, să se înfrupte, se uită posomorât la nevastă-sa şi-i zise:

– Lizaveta, n-am făcut bine că nu i-am dat şi cazacului, să se fi înfruptat şi el…

– Sucit om mai eşti, zău aşa! – îi răspunse Lizaveta, ridicând din umeri nedumerită. De unde şi până unde obiceiul acesta să împarţi cozonacul sfinţit pe drum? Ce, e franzelă? Acuma, când e tăiat şi pus pe masă, n-are decât să mănânce din el cine pofteşte, chiar şi cazacul tău! Crezi că mi-ar părea rău?

– Bine, aşa-i, dar vezi că tot mi-e milă de cazac… Dacă te gândeşti, e mai nenorocit decât un cerşetor sau un orfan. Bolnav, în mijlocul drumului, departe de casa lui…

Torceakov bău o jumătate de pahar de ceai şi nu mai luă nimic în gură. N-avea gust să mănânce, ceaiul i se părea fără gust, ca o buruiană oarecare. Şi iar îl năpădi plictiseala.

După masă se culcară. Când Lizaveta se trezi peste vreo două ceasuri, Torceakov stătea la fereastră şi se uita în curte.

– Te-ai şi sculat? – îl întrebă ea.

– Nu mi-e tocmai somn… Eh, Lizaveta, oftă el, aşa-i că l-am năpăstuit pe cazac?

– Iar ai început-o cu cazacul! Ce tot ai cu el? Ducă-se cu Dumnezeu!

– Omul a fost în slujba Ţarului, poate că şi-a vărsat sângele pentru obşte, şi noi ne-am purtat cu el de parcă ar fi fost un porc! Bolnav cum era, ar fi trebuit să-l aducem la noi acasă şi să-i dăm să mănânce. Dar noi nu i-am dat nici măcar o bucăţică de pâine…

– Puteai să aştepţi mult şi bine, că tot nu te-aş fi lăsat să strici cozonacul. Şi încă un cozonac sfinţit! Mi l-aţi fi ciopârţit, tu şi cu cazacul tău, şi acasă ce era să fac? Să-mi crape obrazul de ruşine? Ia te uită la el!

Într-ascuns de nevastă, Maksim intră în bucătărie, luă o bucăţică de cozonac şi cinci ouă, le înveli într-un şervet şi se duse în şopron, la argaţi.

– Kuzma, lasă armonica, îi spuse unuia din ei. Pune şaua pe roib sau pe Ivancik şi trage o fugă până la Krivaia Balocika. Ai să găseşti acolo un cazac bolnav, cu calul lui. Dă-i astea. Poate că n-o fi plecat încă…

Şi lui Maksim i se întoarse iarăşi voia bună. Dar, după ce-l aşteptă pe Kuzma câteva ceasuri, îşi pierdu răbdarea, înşeuă un cal şi o luă la galop, în întâmpinarea lui. Dădu de el chiar la Balocika.

– Ei, l-ai văzut pe cazac?

– Nu l-am găsit nicăieri. Cred că a plecat.

– Hm… e bucluc!

Torceakov luă legăturica din mâna lui Kuzma şi plecă mai departe. Ajungând în sat, îi întrebă pe mujici:

– Fraţilor, n-aţi văzut cumva un cazac bolnav, cu calul lui? N-a trecut pe aici? Unul roşcovan, slab, călare pe un cal roib…

Mujicii se uitară unul la altul. Nu văzuseră niciun cazac.

– A trecut poştaşul, asta-i drept. Dar nici pe cazac, nici pe altcineva n-am văzut.

Maksim se întoarse acasă la ora mesei.

– Iaca, îmi stă cazacul acesta în minte, de nu ştiu ce să mă mai fac! – îi spuse el nevestei. Nu mă mai lasă în pace. Întruna mă gândesc: dar dacă Însuşi Dumnezeu a vrut să ne încerce şi a trimis înainte vreun înger sau vreun sfânt, în chip de cazac? Doar se întâmplă… Nu-i bine, Lizaveta, nu-i bine că am năpăstuit omul!

– Ia nu-mi mai bate capul cu cazacul tău! – se răsti la el Lizaveta, ieşindu-şi din fire. N-ai de gând să mă mai slăbeşti?!

– Ei, dar ştii că eşti rea?… zise Maksim privind-o drept în faţă.

Pentru întâia dată de când se luaseră, îşi dădea seama că nevasta lui era o femeie rea.

– Las’ să fiu rea, strigă dânsa izbind cu lingura în masă, dar nici n-am să dau la toţi beţivii cozonac sfinţit!

– Dar ce, cazacul era beat?

– Era beat!

– De unde ştii?

– Era beat!

– Da’ proastă mai eşti!

Ieşindu-şi din fire, Maksim se ridică de la masă şi începu să-şi certe nevasta, făcând-o neomenoasă şi proastă. Lizaveta se înfurie şi ea, începu să plângă şi fugi în dormitor, de unde îi strigă:

– Crăpa-ţi-ar să-ţi crape cazacul! Şi să mă laşi în pace, ciumă, cu cazacul tău cel puturos, că de nu, mă întorc la tata!

Era cea dintâi ceartă de când se luaseră. Tot timpul până la vecernie, Torceakov umblă prin curte, gândindu-se cu necaz la nevastă-sa, care i se părea acum urâtă şi rea. Şi, ca un făcut, cazacul nu-i mai ieşea din minte. Mereu i se năzărea că-l zăreşte venind, că-i vede ochii bolnavi, că-i aude glasul…

– Eh, l-am năpăstuit pe bietul om! – bombănea el. L-am năpăstuit, şi pace!

Seara, după ce se întunecă, se simţi aşa de plictisit cum nu se mai simţise niciodată, de-i venea să-şi vâre capul în ştreang! Sătul de toate şi necăjit pe nevastă, se îmbătă ca pe vremuri, când era holtei. După ce se ameţi, începu să înjure şi să-i strige nevesti-si în obraz, cu vorbe urâte, că e rea, că e urâtă şi că a doua zi o s-o trimită înapoi acasă, la taică-său.

Dimineaţa încercă să se dreagă, dar se îmbătă din nou.

Şi aşa începu prăbuşirea.

Încetul cu încetul, caii, vacile, oile şi stupii dispărură din curte, unele după altele, datoriile îi crescură, iar pe Lizaveta n-o mai putea suferi… Toate belelele astea, zicea el, îi căzuseră pe cap din pricină că nevastă-sa era o femeie rea şi proastă, şi că Dumnezeu se supărase pe amândoi… de-atunci, de când cu cazacul cel bolnav. Se îmbăta din ce în ce mai des. Când era beat, stătea acasă şi făcea scandal, iar când era treaz umbla prin stepă şi aştepta să-i iasă cazacul în cale…

(Traducere: Otilia Cazimir şi Nicolae Guma)

.

Recomandări: Anacondele, Gabi, Imagini, Nicu Scutaru.

Anunțuri