Se povesteşte că odată, când încă mai erau de ăştia, trăia într-un oraş un pedelist. Şi, pentru că oamenii ca el nu se mai satură, aştepta să vină Iepuraşul, căci tocmai era praznicul Învierii Domnului. Dar, tot pe-atunci, pisica Nataşa se gândi să braconeze, pornind în avans pe traseul Iepuraşului. Aşa se face că sună la uşa pedelistului. Acela deschise pe dată, căci aşteptase înfrigurat în dosul uşii, ţinând de clanţă.

– Pe cine căutaţi? – întrebă pedelistul, zărind figura nobilă a Nataşei în locul presupusului urecheat.

– Pe Ţarul Nicolae al II-lea… – răspunse pisica. Dacă am sunat la tine, pe cine crezi că aş putea să caut? Nu ştiai că trebuie să sosesc de Paşti?

Pedelistul avea, după obiceiul timpului, un copil obraznic. Acela intră în vorbă:

– Da’ nu vine Iepuraşul?

– Nu! Patronul a zis că nu-l mai lasă. Aşa că s-a luat decizia să vină Pisica. Au fost mai multe reclamaţii, că Iepuroiul lasă păr, măsline, roade tot ce apucă… Unuia, în Mehala, i-a ros cablul, de prindea bietul om numai Mezzo, şi-a învăţat Orfeo de Monteverdi pe de rost! În plus, iepurii sunt telurici şi mereu în căutare de împreunări…

Pedelistul şi feciorul nu pricepură deloc ultima aserţiune, şi destul de vag pe celelalte. Dacă i-ar fi venit ideea, Nataşa le-ar fi putut mărturisi chiar şi că braconează, căci cei doi tot n-ar fi priceput mare lucru.

– Şi ce ne-ai adus? – întrebă băiatul, cam abrupt, deoarece bunele maniere nu se lipiseră de dânsul nici măcar minimal.

– Ce să vă aduc? – se minună pisica. Urări de bine…

– Iepuraşul ne aducea întotdeauna cadouri – plusă copilul.

– Şi? Par eu iepure? Nu, pe bune, arăt eu ca un iepure?

– Nu – recunoscură cei doi.

Nataşa se mai învârti prin casă, apoi plecă. Pedelistul şi băiatul ridicară din umeri, zicându-şi că pisica a venit degeaba, dacă tot nu le-a adus nimic. Abia mai târziu observară că nu venise fără rost, deoarece le dispărură patruzeci de mii de euro şi colecţia de pietre preţioase: un sardiu, un topaz, un smarald, un rubin, un safir, un diamant, o agată, un ametist, un hrisolit, un onix şi un iaspis. Cu totul, douăsprezece pietre.

Din pricini neelucidate, omul se posomorî, apoi anunţă Poliţia. Din fericire, veni domnul plutonier-major Onici, care ascultă răbdător relatarea.

– Foarte interesant! Aşadar, dumneata pretinzi că o pisică a intrat în locuinţă şi-a dispărut cu patruzeci de mii de euro…

– Şi douăsprezece pietre preţioase! – completă neghiobul. Un sardiu, un topaz…

– Lasă-mă, dom’le, cu pietrele tale! Ce-s eu, muiere?

Pe scurt, domnul Onici îi aplică pedelistului o amendă usturătoare, deoarece acela a încercat să inducă în eroare organul, ştiut fiind că pisicile fură, cel mult, o pulpă de pui sau un şniţel

Odată Dreptatea restabilită, întreg văzduhul aromit păru transfigurat de lumina blândă a Învierii.

Anunțuri