Foto: Grădina veselă

.

Aurel văzu în doar câteva luni cum slujba, căsnicia şi mica sa avere i se duc pe apa sâmbetei. Straniu este că niciodată nu şi-a dat seama că în spatele acestor coincidenţe  se află intrigile noastre, ale prietenilor săi din Dinar. În pofida a ce-ar putea crede unii sau alţii, n-am făcut aceasta dintr-o stupidă dorinţă de răzbunare, pentru că Aurel este pedelist, ci mai mult din plictiseală, ca un fel de joc. Oricum, nu ne-am lăsat prietenul la greu şi, ulterior, ne-am îngrijit să nu-i lipsească un langoş pe zi, plus că-l lăsam să bea apă de la chiuveta din toaleta localului. Asta, până de curând. 

Venind la putere USL, sărbătoream cu caviar, cerb, homar, stridii ori păsări rare, stropindu-le cu vinuri nobile şi coniacuri vechi. Îl chemarăm şi pe Aurel. Acesta, dintr-o confuzie, sosi cu o mină radioasă, în mod nejustificat.

– Uite – îi explică domnul plutonier-major Onici -, noi am fost corecţi faţă de tine şi te-am ajutat, deşi tu erai la putere, iar noi în opoziţie. Însă, dacă până acum gestul nostru vădea omenia, de acum, când tu eşti în opoziţie şi noi la putere, ar însemna să devenim fraierii tăi. De aceea, va trebui să munceşti pentru fiecare langoş! Ai putea, de exemplu, să speli pe jos…

– Dar, e curat! – observă pedelistul.

Domnul plutonier trase un scuipat pe gresie şi continuă:

– Acum, nu mai e!

Înţelegând aluzia, Aurel reveni cu o cârpă şi se apucă de treabă, apoi merse să facă lună la closet.

A doua zi, nu mai aşteptă să fie atenţionat, ci se apucă de spălat gresia.

– Şi ce mai faci tu, măi, Aurele? – îl întrebă Marcel, neavând altceva mai bun de făcut.

– Îmi place de una… – rânji colegul. O cheamă Violeta.

– Da’ cine se uită la tine? – se minună domnul Onici.

– Păi, e tot săracă – preciză Aurel.

– Doamne apără! Da’ tu nu eşti sărac, tu eşti boschetar! Săraci suntem noi! Crezi că nouă nu ne-ar conveni, în loc să stăm toată ziua în Dinar, să mergem la Ritz? Însă, trebuie să fim cumpătaţi!

Ca spre a exemplifica austeritatea ce ne-am impus-o, Sandu aduse pe mese câteva sticle de Martell din 1978, an destul de modest.

– Am cunoscut-o la azil – adăugă Aurel.

– Ai grijă! – sări Raul. De la astea poţi lua boală! Şi, pe urmă, foloseşti closetul nostru…

– Nu iei nicio boală! – plusă îndrăgostitul.

Din vorbă-n vorbă, domnul plutonier îi spuse că ar fi bine să vină cu femeia aici.

– Te-ar mai ajuta la treabă şi ar mai primi şi ea un langoş, o cafeluţă…

Azi, cei doi se prezentară de la prima oră. Apucându-se să spele gresia, curând privirea ne fu atrasă de bustul Violetei şi începurăm să ne-o imaginăm, unii, îmbrăcată curat, în vreme ce Raul o dezbrăcă cu totul în închipuire.

– Du-te – îi zise domnul Onici prietenului pedelist – până-n piaţă să iei ţigări şi câţiva langoşi.

– Am fugit!

– Nu fugi, că e vreme…

Pe dată, o invitarăm pe Violeta la masă, ca să ne cunoaştem mai bine. Cred că Aurel a avut dreptate şi că nu iei boală de la Violeta. Singur domnul plutonier-major Onici a reclamat o oarecare usturime, însă cred că e vorba de autosugestie.

Anunțuri