Cu toate că, fiind acum la putere, s-ar fi cuvenit să merg într-un local cuviincios, dorinţa de-a urina mă determină să intru la benzinărie. Ca şi-n alte dăţi, îl întâlnii pe domnul preşedinte în salonul de fumători.
– Vin imediat! – răspunsei la salut, arătând cu bărbia către closet.
Preşedintele făcu un gest din mână, cu sensul „e tot aia”. Dorea să spună că, odată aşezat, e incomod să te mai ridici ca să mergi la closet. Eu, însă, nu eram aşezat şi, în plus, purtam pantaloni albi, astfel că preferai cabina.
– Ce bem? – întrebai după ce-am revenit.
Amicul îmi întinse o mie de lei şi ridică din umeri, un fel de-a zice: „Ia ce crezi tu”.
Alesei o sticlă de Martell şi ţigări de foi pentru mine şi-o bere Timişoreana pentru conviv, păstrând restul banilor.
Starea preşedintelui era una stranie. Părea a avea chef de vorbă, dar nu-şi găsea cuvintele. Îi venii în ajutor, în manieră maieutică:
– Cum e?
– Naşpa!
– Chiar, cine te-a lucrat? Ăia de la SRI?
– Nu numai…
– Şi-acum?
– Acum, asta e! – oftă, luând apoi o gură din berea caldă (am ales-o astfel ca să nu răguşească).
Pe la al treilea pahar, avui o curiozitate:
– Ce-a vrut să spună doamna Elena Udrea afirmând că în şapte luni o vom regreta?
– Eh, ce să zică şi ea? Probabil, crede că-s toţi ca mine! Eu, cam o dată la şapte luni o solicitam…
– Şi… de rutină? – insistai.
– Cu Roberta.
Cum preşedintele deveni abulic, berea răscolindu-i poşircile ingerate anterior, alesei să plec, neuitând să-i mai cer nişte bani, ca să am peste zi.
Comentarii recente